Revistă print și online

Marea aventură

DESPRE cei doi oameni care nu mi-au înrâurit viața, deși ar fi avut posibilitatea să o facă, am scris în romanul "Crizanteme pentru Violeta", tradus în mai multe limbi străine. Acum aș vrea să-mi amintesc de unul care chiar a făcut-o.

Stan, un văr al mamei, era socotit parazitul familiei, pentru că citea mult și muncea puțin. Lectura zilnică îi aducea o stare de moleșeală care, în cele din urmă, îl trăgea la somn. Stănică era celebru și prin fidelitatea cu care povestea, reproducând aproape întocmai episoadele care îl impresionau. Unii erau de părere că e inutil să mai citești, dar nu era așa. Felul în care povestea îmi stârnea curiozitatea și mai mult și nu-l lăsam în pace până nu-mi împrumuta cărțile. Știa pe de rost războiul troian și necazurile lui Ulise. Și după ce am scris eu însumi zeci de povestiri, imaginând sute de întâmplări și de personaje, nu au slăbit cu nimic în memorie intrigile din primele cărți cunoscute cu ajutorul lui: "Toate pânzele sus" , "Cei trei mușchetari", "Contele de Monte Cristo". La vârsta aceea, emoția o retrăiam sub forma lacrimilor, într-atât mă înfiorau cutezanța lui D’Artagnan și sentimentul prieteniei lui Anton Lupan.

Dar filmele? În sat venea săptămânal o caravană CFR. Pe cei mici nu îi lăsau părinții, pentru că se plătea și nu se găseau bani. Apăruse pelicula color. Ochii lui Stan căpătau, pe rând, culorile spectrului când povestea cum zburau în picaj avioanele sovietice, cum un cunoscut erou literar împărțea moșia unuia cu mai multe nasuri sau ce minuni făcea un căluț cocoșat. Pe el animalele domestice îl lăsau indiferent. Nu avea nimic pe bătătură, iar în grădina lui creșteau cele mai ciudate buruieni. Până când am realizat scenariile de film cunoscute, unul dintre ele obținând un important premiu internațional la Berlin, memoria mi-a fost în permanență irigată de felul în care unchiul Stan retrăia imaginarul.

Cum am avut mereu simțul aventurii, nu am refuzat întâmplări care puteau depăși banalitatea unor zile nesfârșite de vară. Aș fi putut refuza să cobor într-o fântână destul de adâncă, despre care se spunea că este blestemată? Eram căpitanul Nemo, chiar și în lipsa unui submarin, și Emil Racoviță, fără un aparat de scufundat.

În fântână. Nu prea mă dau în vânt după întuneric, dar abia se vedeau pietrele umede ca niște cranii de vițel și apa ca o piele putredă. O respirație sinistră venea prin două vinișoare de apă, nu mai groase de un deget. Niște vietăți mărunte, cu multe picioare, mișunau prin stratul gros de mușchi. Nu se mai lua apă de aici, de când o fată de 14 ani s-a aruncat în ea. Această întâmplare tragică am dezvoltat-o în nuvela "Luiza pleacă" , așa încât nu vreau să revin. Opera respectivă nu s-a bucurat de prea mare succes și cred că și astăzi, cu toate că a fost inclusă în mai multe antologii, iar un confrate a realizat după ea un scenariu radiofonic, nu depășește un anumit nivel de apreciere. Mulți cititori, mai cu seamă bărbați căsătoriți, mi-au scris, întrebându-mă dacă fata s-a sinucis din dragoste sau pentru că se simțea persecutată la școală. În mod intenționat am lăsat să se înțeleagă și una și alta. Contemporanii noștri sunt cam grăbiți și nu au răbdare să recitească frazele pe care nu le-au înțeles.

În fântână ?

—Știu eu cui i-ar sta bine acolo, spune Stan sigur pe el .

—Mamei ?

—Chelnerului care nu ne-a adus bere și țigări. "Nu servim minori". "Păi, sunt cu mine." "Cine ești tu? Un prost."

Cred că atunci s-a născut planul întâmplării următoare.


Stătea ca un bou în fața încuietorii și nu înțelegea de ce nu se deschide. Manevra cu finețe sârma oțeloasă. Simțea că i se umflă carnea de la cot în jos, aproape să plesnească, iar oasele se desfăceau din încheieturi. Ceilalți își părăsiseră locurile de pază. Le auzea respirația aproape. La fel și ironiile: deschizătorul de lacăte, expertul, iarba fiarelor. Mai rămânea acest lacăt mare cât o broască țestoasă, băgat într-un capăt de țeavă. Se scărpina cu o mână în păr, atât era de stânjenit, și gândul că a ratat îl înțepa prin urechi ca niște sunete de înalță frecvență. Cauza era pierdută. Vlad și Luciano se urcau pe acoperiș, căutând o porțiune mai slabă. Încercară pe la niște coame.

Opăritul pipăia balamalele grilajului de la subsol. Cu un cap ca un dovleac fiert, acesta avea mereu prin buzunare tot felul de obiecte: șurubelnițe, chei, patent . Din această cauză trebuia să-și ridice pantalonii care cădeau pe talie. Pe obraji și pe gât pielea era suprapusă, urmare a faptului că, pe la 2-3 ani, un frate mai mare vărsase peste el o oală cu apă fierbinte. Nu-și ascundea semnele, nici nu se rușina de ele. La răutatea copiilor răspundea după inspirație: murdărind clanța ușii cu pelicanol sau cremă de ghete, punând prin pupitre substanțe care miroseau urât, cum era acel scârbos hidrogen sulfurat ținut în sticluțe de penicilină răsturnate la cea mai mică atingere. Știa să scrie și să citească atât cât să promoveze clasa în fiecare an. Spăla eprubetele și mătura prin laboratoare mai bine ca o fată. Și cei de acasă, mulți la număr, îi uitaseră numele și-i spuneau ca toată lumea : Opăritul, dar asta nu conta. Important era că fusese primit în grupul Expertului.

Se plictisiră și se strânseră din nou în fața intrării.

—Să nu spună vreunul ceva, a șuierat Șeful, cu urechea lipită de încuietoare.

Tăcere.

—Gândesc eu pentru toți.

Puștii numai la astea se gândeau. Erau uniți ca niște curci zăpăcite. Au luat șmecherii toate spargerile cu ei, toate secretele, tot norocul?

Se uită la ceas : 2 și 10. Aerul părea că se sparge. Și înfățișarea întunericului era alta: o negreală care intra în ochi. Își apăsă pleoapele. Pe retină licăriră cercuri, linii, puncte, pâlpâiri de lumină, care trecură în goană. Pe o bucată de cer, între Bădila și Rătești, o mână de stele mărunte.

—Mi-e foame, scâncește Luciano.

—Mama ! Mama ! îl îngână Vlad.

—Cui nu-i e foame ! se miră Rapsodul.

—Ție nu ți-e foame niciodată.

—Gura ! Fiecare la locul lui : Luciano - drumul spre Nifon. Cucuveaua. Trubadurul - aleea de la Canton. Nu te uiți la stele. E posibil să apară hoții de lemne. Cotoiul. Opăritul pe acoperiș. Cățeaua. Vlad rămâne cu mine.

Vlad . Să aștepți să adoarmă bătrânii și să șterpelești "Dacia" din garaj, pentru un băiat de 14 ani, toate astea însemnau primul sărut, admirația băieților și desfătarea fetelor. Acum lua parte la o aventură colosală și nu trebuia să se teamă. Poveștile auzite pe maidan îi dădeau aripi la picioare și nu-l lăsau să pună capul pe pernă înainte de miezul nopții. Știa de la Stan că bărbații care se ascundeau de miliție sau fugeau de ea nu erau ticăloși, ci eroi care luau de la cei care aveau. De aici și admirația pentru haiduci și bucuria de a-și răsfăța colecția de pistoale-jucării, la o vârstă la care e caraghios să te ocupi de asemenea copilării. Era înalt pentru vârsta lui, subțire. Arăta cu doi-trei ani mai mare. Locuise până la zece ani la oraș, pentru că părinții erau despărțiți, fiecare trimițându-i destui bani, și în atitudinea lui era ceva din amintirea găștii de cartier și un dispreț față de copiii din sat. Acest băiat cu ochii negri și cu tenul alb nu se temea nici de Dumnezeu, despre care asculta poveștile bunicilor, nici de Diavol, de pe urma căruia credea că se pot trage uneori foloase. Picioarele lui uscățive erau în stare de orice efort. Așa se face că era gata să alerge câțiva kilometri fără să se oprească și să care, la nevoie, un rănit în spate.


Ar mai fi o soluție pe care să o ducă singur la îndeplinire: levierele din portbagaj, dar mașina se află pe malul celălalt, ascunsă bine între tufele de răchită. Dacă trece pe punte, cât ar merge el de repede, o jumătate de oră dus, altă jumătate de oră întors, e prea mult. Dacă trece prin apă, în zece minute e înapoi. Coboară în zigzag. Picioarele se afundă în mușuroaiele făcute de cârtițe sau de furnici. Apa râului nu e atât de rece ca cea din fântână, dar e tulbure și destul de iute. Evită bolovanii alunecoși și bucățile de humă de pe fundul râului .

Privește în sus, la dreptunghiul de penumbră al hanului și pielea i se încrețește. "Dacă te gândești la ce e mai rău…" Ajunge la mașină și e iarăși puternic, știind că cei patru îl așteaptă cu încredere, înfometați și dârdâind de frig. Îi simțea mici și slabi, ușor de înfrânt. Nu, el nu-i va părăsi niciodată. Va face din ei niște eroi: trebuie să-i învețe să sape tunele, să construiască o plută și să coboare până la Siret, să comunice prin mesaje cifrate. După Sf. Maria va fi marele examen din cimitir.

La întoarcere e mai greu, deoarece într-o mână are fiarele și trebuie să țină brațul ridicat deasupra capului. Cu cealaltă mână spintecă apa. Ajunge la mal. Un nor își aruncă umbra peste lăstăriș. Pierde și regăsește cărarea. Rugii de mure îi înfășoară picioarele. Aruncă apa din cizme. Se scutură ca un câine. E mai întuneric și își încetinește pașii. Mai multe poteci se răsfirau lateral. El urcă drept înainte. Pădurea se întinde mohorâtă. Corpul întreg, obosit, refuză să-l mai ajute. "Trebuie să ajung. Ucenicii mă așteaptă." Mări pașii. "Numai de n-aș scăpa levierele prin frunze." Popasul turistic, mărginit de pereți abrupți pe două laturi, este în fața lui. Șuieră de trei ori și îi răspunde cucuveaua.

De când se întâmplase să dea peste un bărbat spânzurat de un plop, să-i vadă fața vânătă, Luciano devenise mai tăcut. Se alesese și cu o inexplicabilă poftă de mâncare, de pe urma căreia obrajii se rotunjeau ca aluatul de pâine, iar hainele crăpau la cusături. Băiatul îi uluia pe ceilalți prin două lucruri ieșite din comun: cunoștea la perfecție nouă litere ale alfabetului latin care formau cele mai obscene cuvinte scrise de el pe garduri și pe pereți și recunoștea imediat noile tipuri de automobile apărute în sat: Warshawa, Skoda, Moskvici. Era sigur că, spre deosebire de alții, nu va fi nevoit să vină cu părinții la școală, fiind vecin cu directorul, ducându-i acestuia vaca la cireadă în fiecare zi, și că din ultima bancă nu-l va muta nimeni. De acolo arunca printr-un tub de stilou cocoloașe de hârtie, de regulă spre elevii care ridicau mâna, dar și spre o fetiță pistruiată. Cei loviți erau bifați cu o cruciuliță pe fața de bancă. Printre faptele lui importante: a băgat o broască râioasă în acvariul clasei a II-a și l-a încuiat în toaletă pe omul de serviciu.


Pentru ultima oară noroiul clefăie în cizme, dar lacătul se sparge și grilajul se desprinde. Expertul șuieră și puștii se strâng în jurul lui, trași la față, tăcuți.

—Trubadurul stă de pază în parcare.

—Dar eu…

—Miau, miau, îl îngână Vlad.

—Vei fi schimbat peste un sfert de oră.

—Trăiască șeful!

Nu se mișcă nicio frunză. Copacii dorm liniștiți. În stânga se aud câinii din Bradu. Le spune băieților să intre unul câte unul. Odată cu ei intră și aerul de pe munte. Înăuntru îi apucă pe toți o mâncărime, văzând frigiderele pline cu alimente și băuturi, rafturile cu țigări și cafea, sticle de lichior și de spumos.

—Gata, râioșilor! La haleală!

Își smulg din mână batoanele de salam, mușchiulețul afumat, șunca presată, cârnăciorii. Respiră pe nas, vorbesc pe nas, împroașcă firimituri și spumă de bere.

—Nu servim minori! se maimuțăresc ei.

—Rahați cu ochi! repetau cuvintele ospătarului.

—La tomberoane…

—La cerșit, pe Buzău-Nehoiașu…

Acum nu mai stă nimeni de șase. Sunt cuprinși de o fericire pe care niciunul din ei nu o cunoscuse. Fiecare se află în centrul atenției, ca atunci când părinții îi luau în brațe și îi purtau pe umeri. O clipă sau mai multe simt mirosul de lapte. E o lume scăldată în lapte, invadată de biberoane și tetine. Este un pas înapoi și Căpitanul simte asta și răstoarnă frigiderele, sparge tot ce-i iese în cale, urmat de recruți. Strică mai mult decât e nevoie, din răzbunare și umilință.

Calcă pe sortimente de brânză și unt, patinează pe creme și maioneză, lovesc fructe portocalii care se rostogolesc sub mese.

—Ce e azi?

—Joi.

—E joia noastră.

—Halal de mine, sunt spărgător!

Burțile zornăie, mațele clipocesc. Din gât ies crâmpeie de vorbe.

—Ce e de făcut? întreabă Șeful .

Când aud asta, îi apucă și mai mult amețeala și durerea de cap, chiar încep să vomite. Sunt nervoși că trebuie să folosească și partea superioară a corpului, zisă scăfârlie, dar băieții nu se descurajează și încep cu ideile:

—Să deschidem gazele!

—Să dăm foc!

—Să-i băgăm în carnaval!

—Să-l căutăm pe ospătar la căsuțe!

—Să-l băgăm în fântână!

—Să-i turnăm apă fierbinte în cap!

—Mucles, Opăritule!


Trubadurul. Locul nostru nu-i la școală. Acolo m-a bătut tata pentru prima dată. A doua oară o va face la miliție. Cu adunătura asta n-ai nicio șansă. Descurcă-te singur! Oricum, de la mine nu vor scoate nimic. Îi vede cum mârâie unul la altul pe o cutie de conservă.

—Aștept la mașină ! îi anunță el.

Stomacul i se strânge și în gât îi urcă un suc acrișor, care se întoarce în stomac și din nou în gură. Nu mâncase nimic. Dacă i-ar căuta, la fiecare ar găsi destule lucruri prin buzunare. El avea în sân o pisicuță gălbuie pe care o prinsese sub bar. Îi dăduse locul cel mai cald, deasupra centurii, și o mângâia prin tricou:

—Vei trăi și vei fi mămică, blondă mică, bebi mic.

Puiul își freca botul moale de pielea lui.

—Să nu-i părăsești niciodată, blondino !

Îi va scrie Emiliei despre această ființă delicată, dar nu-i va mărturisi de unde a cules-o. Poate că l-a salvat din labele unui dulău sau de sub roțile unui tractor. Ar fi o chestie tare să-i spună toate astea în versuri.

Dimineața pătrunde printre nori, gata să ia cu asalt pădurea, râul, oamenii. O sirenă plânge sinistru. Grăbesc pasul. Se îngrămădesc pe puntea îngustă. Popasul este iluminat de faruri puternice.

—Să-mi bag piciorul ! Dacă mai stăteam puțin, dădeau peste noi.

Trag cu urechea. Se ciocnesc între ei. Nu mai ascultă decât de frică. Șeful merge în urma tuturor, șchiopătând. Scot automobilul din lăstăriș și pleacă cu luminile stinse. Puștii se țin după umeri pe bancheta din spate. Obrajii se apropie ușor, ca și nasurile, urechile, părul. Curând nu mai iau în seamă salturile prin hârtoape și vorbesc în somn, aiurează, fac pe deștepții, însă frica e în ei și va sta acolo multă vreme.

Spre podul de la Robești, orizontul e violet, dar culorile se schimbă repede. Ziua își sprijină bărbia pe Piatra cu Lilieci, îngropând noaptea în cimitirul de la poalele ei. Acolo vor trăi marea aventură.

Gheorghe Postelnicu