Revistă print și online

Despre acea zi în care...

Neil McGregor, Bruno Livadaru, Narcis Amariei, Alexandra Olăreanu, Daniela Toader, Adriana Guiman, Marius Dichișan, Georgiana Gabriela Fodor, Gabriela Rus, Ana Ionesei, Larisa Mihaela, Isabela Robu, Monica Aldea, Mircea Cărbunaru, Camelia Mitu, Mari Mari, Veronica Baciu, Călin R. Ciprian, Alexandru Șerban, Iulia Biro, Popa Violeta

Noua literatură. Flash

Nr. 177 / 12 septembrie, 2023

Neil McGregor

Evadarea

Lăsaseră în urmă tot, plecaseră doar cu hainele de pe ei. Nu priviseră în urmă, nici nu mai aveau la ce să se întoarcă. Orașul pustiu, fără niciun suflet pe străzi, se lăbărțase in spate ca animal părăsit, cu măruntaiele întinse, cenușii, către toate zările. Fumul încă se mai ridica din ruinele caselor surpate, de garduri se rezemau corpuri care nu mai apucaseră să fugă. Rămăsese doar liniștea nefirească a morții care pusese stăpânire peste tot și peste toate, într-o dulce amorțire a simțurilor. Și mirosul, mirosul acela de neuitat, mirosul fricii .

Proprietatea contelui Anselmo nu mai exista. Arsese până în temelii, toată noaptea luminase muribund întunericul care se năpustise asupră-i, care înghițise muzica, muzicanții, și dansurile se evaporaseră, musafiri și gazde deopotrivă, nimic nu scăpase friicii atavice de moarte, oamenii distrug tot când le e frică, distrugerea eliberează, dă putere și speranță. Ciuma înainta însă implacabilă, aidoma unui val de neoprit care mătură totul în cale, fără opreliști.

În zorii aceia cenușii, când lumina cu greu deosebea norii de pământul nesătul, contele Anselmo evadase din propriul castel însoțit de câțiva oaspeți. În mantii negre, cu măștile pe față, într-o continuare zadarnică a balului numit viață, încercau să scape furiei oamenilor rămași, din ce în ce mai puțini și mai neputincioși în fața implacabilului destin.

Îngrijorați dar încrezători înaintau în liniște, îndepărtându-se de un trecut care nu le mai aparținea.

Ce nu știau, însă, era că vicontele Maladroite, care la popasul precedent se văitase de agresivitatea țânțarilor, de fapt nu fusese iertat de purici. Șobolanii se îndepărtaseră în liniște de grup, în căutare de mâncare.


Bruno Livadaru

Legenda spune....

"Legenda spune... Dar se opri brusc, incapabil să termine propoziția, intimidat de privirile rudelor venite la pomană, care, între două plescaituri, elogiau o amintire prea puțin haioasă, petrecută în tocmai și nu altfel, alături de răposat când încă acesta era în viață. Știa deja, surd nu era; mulți dintre ei, uitând pentru o clipă durerea, tristețea și bocetul demn de un falset de zile mari, se interesaseră printre suspine și sughițuri de hramul ciudatului străin.

Era destul de greu sa nu observe cu toții un individ înalt purtând sutana neagră preoțească, și în loc de chip, o mască imobilă, cu ochi imenși ce gata stăteau să iasă din orbită, cu un nas încovoiat și mult prea lung, umbriind o gură doar o linie subțire d-un roșu hematit, dar ce să vezi, croită parcă înadins să fie hidoasă, masca mima perfect tristețea și groaza deopotrivă.

Dar ce să le răspundă amărata, insistentelor rudelor ce nu conteneau cu intrebari, când nici ea nu știa prea bine, deși soție îi fusese 40 de ani. Abia aflase, cu nu prea multe zile în urmă, din gura muribundă a dragului ei soț, că un prieten mai ciudat și fără nume avea să vină și să-l conducă pe cel din urmă drum în care moartea, nu va veni să se asigure că el învie, ci să-l aleagă pe nefericitul ce-și poarta chipul fără mască.

"Legenda spune," continua de data asta cu mult curaj, "că e înțelept să îți acoperi fața și trupul deopotrivă când știi că moartea este invitată. Nu vrei cu niciun chip să-ți vadă fața; în felul acesta, neștiind natanga cine ești ori cum te numești, nu poate să te afle și nici să-ți spună - e rândul tău, încâ nu ști, dar tu urmezi!

Și dacă tot am lămurit dilema," rosti la fel de îndrăzneț străinul "eu zic să ridicăm paharul, să bem nu doar pentru noi, ci și pentru el acolo sus în lumile cerești."


Narcis Amariei

Același vis

Se trezea în mijlocul lor, într-un marș spre nicăieri. Erau îmbrăcate toate la fel, în pelerine negre, cu fețele acoperite de niște măști ridicole. Știa că trebuie să ajungă într-un loc unde avea să se întâmple ceva teribil. Nu își mai amintea bine ce, dar instinctul îi spunea să fugă cât mai repede. Încerca cu disperare să se desprindă din rând, însă o forță invizibilă o ținea în loc, ca și cum rolul ei era esențial. De fiecare dată le întreba încotro merg, dar se pare că se aflau sub cine știe ce jurământ, căci niciodată nu primea răspuns. Acum, cea care conducea grupul se oprise. Dădu tonul la un cântec pe care îl știa. Era un fel de imn monoton, într-o gamă minoră, ce aducea cu o incantație stranie. Deși nu avea cuvinte, înțelegea tot. Se pare că făcea parte dintr-o confrerie, acum știa, își amintea frânturi din visul pe care îl visase de atâtea ori, de fiecare dată când era luna albastră. Le recunoscu. Superbia, Luxuria, Avaritia, Gula, Invidia, Acedia. Își pipăi fața și recunoscu personajul.. Groaza o paraliză, dar continuă să meargă, de parcă nici nu era corpul ei, ci un element pus în mișcare de o forță externă, ca roata unei locomotive cu aburi, prinsă în sistemul bielă-manivelă. O trezi din gânduri o voce care răsuna spart prin masca de piele:

— Doamnelor și domnilor, bine ați venit la ultimul spectacol al lumii așa cum o știm noi! În această seară veți asista la cea mai neverosimilă reprezentație a teatrului nostru. Spectacolul este gratuit. Da, ați auzit bine, veniți mai aproape, are loc toată lumea, nu vă înghesuiți! Doamnelor și domnilor, vă rugăm să vă legați la ochi cu eșarfele pe care le vedeți prinse de spătarul scaunelor. Vă garantăm că nu veți păți nimic. Așa! Important e să nu trișați. Căci dacă o veți face și veți trage cu ochiul, veți orbi pe loc. Ce urmează să vedeți nu sunt stereotipuri, așa cum, poate, vă imaginați. Nicidecum! Sunt caractere! Este pentru prima dată când actorii vor juca fără măști. Va fi un joc intens, își vor juca viața în fața dumneavoastră, iar la final, cei care vor fi rezistat tentației, vor avea o mare surpriză. Vă avertizăm, însă, asupra riscului ca unii dintre dumneavoastră să își piardă vederea, de aceea, cei care nu vor să asiste, sunt liberi să plece. Nu este o glumă și nici un artificiu prin care să vă captăm atenția! Dar dacă veți respecta această umilă cerință, vă garantăm o experiență unică. Pregătiți-vă! Spectacolul începe în cinci minute!

— Bine, dar noi ce câștigăm? se auzi o voce din public.

— E o surpriză. Atât vă pot spune.

Câțiva plecară bombănind, dar cei mai mulți se așezară pe scaune. Își legară eșarfele la ochi cât putură de bine și se făcu liniște.


Alexandra Olăreanu

(Doar o introducere)

Viața se înfățișa sub diferite chipuri. În unele citeai tristețea, în altele bucuria, în unele disperarea, în altele resemnarea, dar în toate se oglindea ea, viața. Și în fiecare viață, tot atâtea povești. Prima nu-mi spune nimic. Un chip pătat de roz nu-mi spune nimic, căci fericirea nu se întâlnește, așa cum speră lumea, în tot ce e roz. A doua poveste e diferită. E a chipului care zace în fiecare dintre noi, e a chipului încremenit în fața ei întunecată, a vieții. Acolo a fost tristețe. Acum înfloresc zilnic speranțe și se înalță, haotic, spre cer.


Daniela Toader

M-am trezit la ora șapte

A tunat și-a fulgerat toată noaptea. Abia de-am ațipit și eu puțin când a sunat ceasul și m-am trezit chiaună. Șapte fix, fir-ar mama ei de viață, îmi spun în timp ce mă spăl pe dinți, și apoi, după ce scuip și trag apa mă gândesc că nu-i nici chiar așa de rău, acum serios, prea ne-am obișnuit cu binele. Pe vremuri mă trezeam la cinci și la șase deja pontam, e drept, aveam aproape toată după amiezele libere, dar ce naiba să fac toată după amiazele pe vremea aia? Să mă așez la prima coadă și să aștept să se întâmple? Erau multe cozi, e adevărat, începuse chiar să-mi placă să mă joc de-a ghicitul cozii. Carne, pâine, unt, uneori portocale, cine mai prindea.

Mda, prea ne-am obișnuit cu binele. Îmi mai dau o dată cu apă pe față, îmi tai o felie de salam de vară și o mănânc pe o felie de pâine în timp ce privesc pe geam. A venit toamna, oameni zgribuliti se ascund sub umbrele îndoite de ploaie. Azi o să iau metroul, nu-i de mers pe jos, îmi zic, pun farfuria în chiuvetă, ies, iau liftul, o iau la fugă spre stația de metrou, ajung udă fleasca pe peron, următorul metrou e anunțat în patru minute. Îmi fac loc prin marea de oameni, avansez încet dar sigur, aproape am ajuns, mai fac un pas când dau de-o coadă. La ce e coada, întreb. Nu-mi răspunde nimeni, dar îmi fac loc să trec. Trec. Prea repede. Următorul metrou sosește la peronul 2, feriți linia. N-am realizat că erau toți îmbrăcați în negru.


Adriana Guiman

Caută pe Spotify "feel good playlist" și porni la întâmplare o listă de muzică din rezultatele afișate.Aretha Franklin - "You make me feel like a natural woman".Ar fi vrut să schimbe melodia, dar nu-i prea pasă. Era grăbită.Deschise ultimul sertar al dulapului din baie și scoase fondul de ten cu acoperire mai bună, pe care-l folosea de obicei pentru filmări. Îmbibă buretele și aplică primul strat peste obrazul umflat, peste pleoapa care i-ar fi putut acoperi acum ambii ochi. Nasul abia și-l putea atinge. Un strat nu era suficient pentru a-i uniformiza culorile de pe față. Alese să poarte o bluză din mătase, ușor transparentă în speranța că lumea se va uita la sutienul său, la talie și mai puțin la față și pantaloni, pantofi cu toc. Își luă geanta și se îndreptă spre ieșire, ignorând dezastrul din sufragerie. Nu și-a putut întoarce privirea spre paharul spart, petele de vin roșu aflate în continuă expansiune de pe covorul alb din lână cumpărat din Maroc, sticlele goale răsturnate.Deschise ușa apartamentului și intră pe scenă.Se strecură în spatele tuturor, uimită că a ajuns totuși înaintea regizorului Weber, cu toate că întârziase câteva minute.Weber își făcu intrarea urmat de o armată de asistenți și de restului echipei. O căuta pe Evelina cu privirea - avea o ultimă recomandare pentru finalul scenei înmormântării. Piesa - o poveste de dragoste scrisă de un autor aflat la debut - un text permisiv care ar fi putut fi orice și nimic. Când într-un final lumina a surprins chipul Evelinei, Weber a rămas împietrit. Linia perfectă a nasului, ochii mari, ușor bulbucați - toate trăsăturile feței, toate motivele pentru care o alese pe ea erau pierdute într-o mască de tegument tumefiat.Sanda, de la machiaj se uită spre el și dintr-o privire negă posibilitatea unui machiaj care să ascundă așa ceva.Weber: - Aveți disponibile 30 de măști la costume?Da, din fericire erau disponibile. Aveau și măștile de la Lion King și pe cele de la petrecerea de Crăciun când tema a fost carnaval.Weber: - Să fie cele de la carnaval. Și cape negre aveți?Erau și cape negre.Weber: - Măști pentru toată lumea! Toată lumea va purta măști și cape negre! Restul rămâne neschimbat.Măștile și capele sunt împărțite, Weber insistă ca Evelina să poarte singura mască verde, repetiția finală avu loc, apoi premiera. În scena finală cortegiul trecea din dreapta în stânga scenei însoțind coșciugul. Evelina era singura care se uita spre public și după trecerea cortegiului își spunea replica "Când vâltoarea înmormântării a trecut eu tot aici eram." Viziunea regizorală a fost lăudată de critici pentru îndrăzneala de a ascunde fețele actorilor, o picătura de commedia dell'arte într-o epocă a social media. Vânătăile Evelinei au rămas ascunse.


Marius Dichișan

VIS

Lumea din jurul lui părea un vârtej straniu, o succesiune de imagini și senzații ce-și pierdeau claritatea. Era purtat de un grup de femei misterioase în robe negre, ce păreau să danseze în ritmul vântului, ca niște năluci. Aveau fețele acoperite cu măști colorate, iar vocile lor îngânau o cântec ritualic, un cântec tărăgănat ce-i îngheța sufletul. Incantația pătrundea în el ca o șoaptă din lumea viselor, împletindu-se cu mișcările lor grațioase și cu tremurul făcliilor într-un joc de lumini și umbre. Nu înțelegea cuvintele, dar simțea că acest murmur sacral îl poartă către ceva, spre o destinație ascunsă. Către ceva ce nu-și dorea, însă acel ceva îl făcea, incapabil să se împotrivească. Simțea că este atras într-o poveste stranie, unde limitele dintre realitate și vis păreau la fel de tulburi ca și undele de pe suprafața unui lac, iar el nu era decât o parte a acestei lumi ce părea, încântătoare și înfricoșătoare în același timp.

Pe măsură ce procesiunea își continua drumul spre munte, era tot mai învăluit de starea de amețeală. Nu știa cine era, de unde venea sau cum ajunsese în mijlocul acestei ceremonii enigmatice. Tărâmul realității îi scăpa printre degete, ca nisipul fin al unui ceas de clepsidră.

În depărtare, văzu un cap de taur imens, din gura-i deschisă izbucneau limbile flăcărilor ca dintr-un furnal. Un fior de frică îi sfredeli șira spinării făcându-l să se zvârcolească. Femeile din jurul lui își înfipseră mâinile în antebrațele și picioarele lui, ținându-l nemișcat, precum niște gardieni ai acestui ritual misterios.

Cu fiecare pas către hăul de flăcări, teama lui se transforma într-un țipăt disperat, o manifestare primară a fricii pure. Cu un ultim efort disperat, urlă!

Deschise ochii privind îngrozit împrejur. Era în camera sa, plin de sudoare și-și simțea inima săltându-i puternic în piept.

De undeva de pe pervazul geamului doi ochi strălucitori îl priveau insistent. Pisica se chinuia să înțeleagă dacă era în siguranță să se întoarcă în pat sau nu.


Georgiana Gabriela Fodor

Cadențe

Prin viață trecem cu propria mască în ritmul în care știm sau putem. Prin moarte, ne poartă alții, întotdeauna în haine cernite, încercând să dea un ritm smuls din suferință celui plecat. Ritualul cu tot ceea ce implică ne adoarme simțurile, ne învăluie în aura umană a tristeții, ne anesteziază chinurile, îndoielile, regretele.

Ziua în care a trecut în neființă a fost cât o epocă. Ceasul neîndurător a căzut peste el. Și peste mine. Eu, cea care îl credeam nemuritor. Îl rugasem să mă aștepte până în primăvară, dar în martie am primit telefonul. De data asta mă aștepta în capelă. Se pare că moartea îi dăduse înaintea mea sărutul. A trebuit să îmbrac și eu hainele negre ca toți ceilalți și să îmi joc rolul. Aș fi putut fi orice, o frunză, o vulpe, un fluture, un vânzător ambulant, un acrobat trist, un blestemat de diavol șchiop și chior, târându-mi necredința prin praful de pe drum, dar nu am putut nicio clipă să fiu eu. Nicio fetiță, nicio copilă, nicio gamă interpretată în fața publicului vizitator, nicio femeie-copil, niciodată eu. Nu mai sunt eu de când ți-am șoptit noaptea târziu că aș fi vrut să mă aștepți ca de obicei tresărind de emoții, peste gardul plin de porumbei. De atunci îmi schimb neîncetat măștile în cadența fiecărei zile.


Gabriela Rus

Fețe noi

Așteptarea putea să dureze zile sau, cine știe, săptămâni. Dar merita încercarea. Dacă aveai noroc și convingeai Onorata Instanță. Zic noroc, pentru că nimeni nu deslușise criteriile deciziei Lor. Uneori părea să fie drama personală cea care îi îndupleca, alteori valorile morale, însă luau și decizii pentru banalul pur și asta chiar îi confuza pe toți cei care încercau să calculeze algoritmii de mare complexitate ce se bănuiau a fi fost folosiți.

Oamenii se legănau ușor de pe un picior pe altul, înaintând lent în șirul al cărui capăt nici nu se mai vedea. Și în acest timp își pregăteau pledoaria. "Onorată Instanță, am nevoie de o față mai tânără, altfel mi-e teamă că voi fi părăsită.“ "Onorată instanță, nu mai pot trăi cu fața asta! Se văd toate răutățile mele pe ea. Dacă oamenii mă vor vedea bun, poate voi putea deveni mai bun de-adevărat.“ "Onorată instanță, am o față de tont, dar eu știu că sunt deștept. Vreau o față potrivită pentru statutul meu intelectual.“ "Eu vreau doar să am o față senină. Grijile mi-au săpat prea multe riduri pe frunte.“

Cei care convingeau se prezentau în lume satisfăcuți, cu fețe noi. Ceilalți își ajustau măștile ceva mai pleoștite și se gândeau deja la un nou discurs, mai convingător.


Ana Ionesei

Legendele medievale spun că statuia de lemn a lui Isus din catedrala San Martino din Lucca ar fi fost sculptată de Nicodemus, martor al așezării lui Hristos în mormânt după crucificare. Nicodemus sculptează statuia, dar adoarme înainte de a termina chipul Mântuitorului. Se trezește și descoperă că un înger i-a încheiat munca.

În ciuda firii lor cabotine, măscăricii italieni sunt participanții cei mai zeloși la sărbătoarea Luminara din Lucca. În fiecare toamnă, în zorii zilei de treisprezece septembrie, saltimbancii din țara întreagă se adună în curtea bazilicii Sfântul Frediano, așteptând să primească lumânările pentru procesiune. Îmbrăcați în pelerine negre și purtând măști colorate, măscăricii pelerini se încolonează la început cu o fervoare mută, deodată cu ceilalți credincioși, după care, dezmeticindu-se încetul cu încetul, ca în timpul unui prolog de spectacol, încep să-și vădească talentele, împărtășindu-și tainele meseriei și lăsându-i cu gura căscată pe ceilalți credincioși veniți după lumânări. Cine are mai multă nevoie decât ei să creadă în Volto Santo? Într-o mai mare măsură decât ceilalți muritori, măscăricii duc o existență precară, sub amenințarea de a nu-și cunoaște niciodată și de a-și pierde chipul adevărat. Ei, mascații, glumeții rătăcitori, indivizii care-și consumă karma prin atâtea și atâtea roluri, ba uneori uită până și să trăiască între un rol și următorul, sunt actorii principali ai Luminarei. Arlechino și confrații săi cugetă astfel: Dacă Dumnezeu există, El trebuie negreșit să aibă un simț grandios al umorului. El mi-a dat darul de a fi mereu altul, de a mă preschimba în oricine și orice, în oameni diferiți, în animale și lucruri neînsuflețite. Spectatorii nu trebuie să afle cine sunt eu cu adevărat. Datoria mea este să-i distrez, să-i fac să uite de viața grea pe care o duc, de necazuri, de truda adeseori zadarnică de a o scoate la capăt pe lumea asta, precum și să-și primenească inima și mintea. Eu, mascatul, omul cu fața rămasă neterminată, trebuie să-i fac pe oameni să râdă și să plângă, să le ofer pilde și principii deghizate în cuvinte deșucheate. Lucrurile și oamenii nu sunt ceea ce par. Dincolo de gesturile și grimasele lor, măscăricii sunt încredințați că arta lor este sfântă.

Măscăriciul e convins că, după cum Nicodemus a fost ajutat de un înger să isprăvească de sculptat chipul Mântuitorului, chipul lor va fi și el desăvârșit de către puterile cerești. În adâncul inimii lor, ei nu vor să afle cine sunt, ci să înșele perfect aparențele, după cum o cere rolul jucat. "O, Tu, regizor al acestui theatrum mundi, orice nenorociri s-ar abate asupra noastră, nu ne lăsa fără harul travestirii! Fie să avem până la capătul vieții puterea de a juca bine, de a ne croi deghizamente atât de iscusite, încât să uităm cine suntem. Tată Ceresc, Tu care l-ai trimis pe Fiul Tău să răscumpere păcatele lumii, dă-ne comedii, tragedii, dă-ne drame admirabil lucrate, ca nu cumva să îmbătrânim de plictiseală între naștere și moarte. Noi, măscăricii, ființele fără chip, rătăcitoare, noi, ființele cu chip nestatornic și înșelător, ne închinăm la Sfânta Față a Fiului Tău, și ne supunem voinței Tale, Regizor atotputernic al existenței noastre."

Ce-i drept, printre măscăricii care stau la coadă spre a face rost de lumânările de procesiune, se strecoară adeseori destui lazaroni. Cum acești vagabonzi sunt cel puțin săraci cu duhul, dacă nu în întregime smintiți, e mai greu să-i deosebești de așa-zișii artiști. Un lazarone aiurează, se lasă în voia oricăror impresii dezordonate, după cum îi dictează mintea și simțurile lui dereglate. Se strâmbă, se tânguiește, iar dacă are un atac, nu-și poate stăpâni mișcările trupului scăpat de sub stăpânirea rațiunii și pare atât de pătruns de prestația lui inedită, încât îți vine greu să-ți dai seama dacă e un măscărici repetând un rol sau un lazarone jucându-se numai și numai pe sine, în nebunia lui curată.

În tot cazul, Luminara e o sărbătoare cu adevărat spectaculoasă. Merită să vii să-i vezi pe mascații cei poznași, să-i urmărești îndeaproape, ba chiar să intri în vorbă cu ei, ca să te convingi ce nestrămutată e credința lor în Volto Santo din San Martino.


Larisa Mihaela Bobe

Ziua 1/ Luna 1/ Anul 1

Nu este nicidecum un secret că așa va fi, într-o bună zi. Eu o știu, tu o știi, toată lumea o știe - pentru că este iminentă precum moartea. Dacă astăzi mai există o mică speranță, o cât de mică luminiță la capătul tunelului… fără schimbare și fără luptă totul este pierdut. Tot ce credeam pur și frumos se va ascunde sub o bărbie țuguiată roz, o mirare aurie, un nas lung și alb, un rânjet roșu și perfid… Despre ce vorbesc? Despre Ziua 1.

Este ziua în care măștile vor conduce, iar oamenii sinceri vor deveni o specie uitată. Doamne, și cât iubesc sinceritatea! Cât de drag îmi este un om direct, dintr-o bucată, care nu caută să înșele și să facă rău.

Măștile. Din păcate nu mai sunt de prea mult timp doar un mecanism de apărare, ci unul de distrugere, un mecanism înveninat care caută doar mizantropie pretutindeni.

Măștile… o invitație la năruirea sinelui, o invitație la atrofierea sufletului, o invitație la dansul frenetic al pierzaniei.


Isabela Robu

Muzicienii își ocupă locurile și instrumentele umplu sala de acorduri. Pe rândul din spatele meu, două scaune în stânga, se așază Maestrul. Nu mă pot opri să nu îl cercetez cu coada ochiului. Privirea îi e senină, deși are ochii obosiți.

Încă se aud scaune trântite, dar aplauzele le acoperă zgomotul. În sală foșnesc mătasea, brocartul, poșete cu paiete și evantaie bătute cu strasuri împrăștie lumini jucăușe în întunericul care ne împresoară. Violoncelistul e blond, cu privirea rătăcită și spatele arcuit în căutarea poziției perfecte, e pregătit. Vioara întâi își caută liniștea interioară cu ochii închiși. Rumoarea din spate mă face să mă întorc. Maestrul îi face loc bărbatului care ridică tot rândul și când îl recunoaște îl strânge în brațe exclamând ce plăcere!, ce plăcere! Pare o întâlnire între prieteni și totuși nu e. Bărbatul se așază câteva scaune mai în dreapta. În urmă cu ani avuseseră un schimb de replici transmise la televiziune, fiecare pe alt post. Unul afirma că e nevoie să se facă dreptate și aplauda acțiunile minerilor. Maestrul apăruse în direct cu o hârtie igienică în mână și îl invitase să se șteargă la gură, pe el și pe cei asemenea lui. Acum se îmbrățișaseră, unul condescendent, celălalt exuberant.

Dirijorul salută scurt și adună cu vârful baghetei primele sunete. O pană albă coboară din înaltul sălii spre scenă, semn că un înger a poposit deasupra noastră. Chipurile muzicienilor se metamorfozează, trupurile li se descompun, devin vibrații și sunetele pulsează în ritmul inimii lor. Violoncelistul acela sfios și frumos e acum un păun cu coada rotată. Violoniștii devin lebede și plutesc pe valurile muzicii, purtându-ne în lumea valsului.

În spate-dreapta, s-a respirat adânc la un moment dat, aș putea spune că am auzit sforăituri până când un telefon a dat alarma. Îngerul s-a speriat și a plecat mai departe. Orchestra s-a materializat, au căzut măștile și oamenii au redevenit trupuri și instrumente. Când ultimele sunete ale viorilor s-au risipit și bagheta dirijorului s-a îndreptat spre podium, în dreapta s-a strigat bravo!, în stânga s-a murmurat bravi! și aplauzele mi-au acoperit orice gând.


Monica Aldea

Ese fatídico día

Lucia se născuse în Spania, dar destinul o aruncase departe de Coasta Cantabriei și de Santander. Același destin făcea ca astăzi să plece într-o deplasare pe meleagurile natale și totul se precipitase pentru că fusese anunțată în scurt că ea o va înlocui pe colega ce nu mai putea face deplasarea.

Prinsese un avion mai devreme și cele 3 ore recuperate decise să le dedice exclusiv vizitării orașului. Urmă străduțele înguste de lângă hotel și zări o stranie procesiune ce se apropia. Fete tinere, purtând mantii întunecate, dar cu chipurile acoperite de măști viu colorate. Inaintau în același ritm cadențat, strigând din când în când "Muerte!"

Un localnic apucase să-i explice că procesiunea era dedicată ultimelor zile de rezistență ale orașului Santander în timpul Războiului Civil, când tinerele femei ieșiseră să-și strige durerea față de pierderea bărbaților din familie.

Fără să știe cum, tânăra primi o mantie și o mască și mâini nevăzute o împinseră chiar spre mijlocul grupului. Ajunse prima și încercă să iasă din rând, cu gândul de a explica, politicos, că nu voia să strice ritualul prin vreo stângăcie.

Dar glasul nu o mai asculta. Lucia era acum conducătoarea de drept a procesiunii. Simți o ură imensă față de cei ce-i uciseseră fratele, strigând cu o forță de care nu se credea capabilă "Muerte"!

Procesiunea înaintă în același ritm până la ieșirea din oraș.Curioșii se risipiseră, nimeni nu o mai urma, cu o singură excepție, o fată izbitor de asemănătoare cu conducătoarea grupului: doar mantia neagră și masca de un roz intens păreau să le deosebească.

Lucia începu să se simtă tot mai amețită...privirea i se încețoșă și apucă doar să mai vadă cum femeia care conducea grupul, geamăna ei, se desprinse de suratele cernite și își scoase masca pe care i-o așeză pe chip. In timp ce-i șoptea liniștit și izbăvitor- Muerte!


Mircea Cărbunaru

Carnevale

― Astăzi vă propun un joc. Din acest moment, petrecerea devine... carnaval.

Gazda distracției, bogata și excentrica doamnă Selvaggia Malfiore, rostise cuvintele plină de entuziasm.

― Minunat, Carnevale, însă n-avem măști, spuseră invitații în cor.

― Nu vă îngrijorați, am pregătit totul, îi liniști distinsa doamnă.

Făcu un semn discret și câteva femei îmbrăcate din cap până în picioare cu robe negre, asemănătoare unor veșminte orientale, cu fețele ascunse sub chipuri caricaturale făcute cu migală din pastă de hârtie și pictate în culori stridente, aduseră coșuri pline de măști venețiene, pelerine și pălării din care toți puteau alege după dorință.

― Atenție, ridică glasul Selvaggia, am câteva cerințe pentru jocul nostru. Din jurul său veneau priviri întrebătoare. Vreau să aveți un moment de sinceritate cu voi înșivă. Alegeți numai deghizarea care credeți că se potrivește viciilor voastre cele mai ascunse. Apoi va trebui să întrați, unul câte unul, pe această ușă roșie. Dincolo de ea o să vă pregătiți nouă înfățișare. La final, căutați ușa albastră și ieșiți pe acolo în altă sală a palatului.

― De ce dorești să facem asta? Întrebară câțiva invitați.

― Simplu, pentru că nu trebuie să vă recunoașteți între voi și în nici un caz așa cum vă știau toți.

La sfârșit chicoti șăgalnic, dar privirea Selvaggiei spunea altceva.

Adevărat și aproape uluitor, dincolo de ușa albastră, nimeni nu mai recunoștea pe nimeni. Lumina difuză amplifica această percepție confuză. Pentru unii era o senzație nebună de libertate, pentru alții o singurătate apăsătoare, iar pe câțiva dintre invitați începu să-i bântuie teama, ba chiar spaima. Apoi s-a pornit muzica, suavă și atât de ademenitoare de parcă vinul licoros din paharele tuturor se prelingea amețitor și pe timpane.

Măștile erau perfecte. Bărbați și femei se unduiau și se atingeau fără să se cunoască. Euforia își întindea degete lascive peste trupuri și minți. Când toți s-au lăsat prinși, deodată, lumina a izbucnit dureroasă și orbitoare. Au dus mâinile la ochi apoi s-au privit tulburați.

Au vrut să scoată măștile și să redevină ceea ce erau înainte să ajungă la Palatul Malfiore, dar măștile refuzau să se desprindă. Au încercat să le smulgă cu unghiile până ce sângele le-a scăldat mâinile și hainele. Carnea se hrănea cu durere. Carne levare! Îndepărtează carnea! Urlară în chinuri, prinși sub chipurile grotești.


Camelia Mitu

I se spune ultimul drum - atunci când ne purtăm măștile pentru ultima dată, urmând să ne vedem chipul pentru întâia oară.

Este un moment emoționant, niciodată nu m-am văzut nepurtând o mască. Chipul meu, ochii mei, zâmbetul meu… Toate acestea fiind autentice, naturale, nu dictate de vocea lumii.

Trebuie să fie frumos, nu-i așa?

Trebuie să se simtă frumos, nu-i așa?

Cu toții mergem spre “Poartă". Cu toții ne dorim să trecem de ea, să putem atinge Infinitul.

Atunci când măștile noastre devin prea vechi pentru această lume, suntem trimiși pe cel din urmă drum. Suntem mulți în rând, atât de mulți încât nu pot zări începutul sau sfârșitul lanțului de oameni. Însă, deși suntem mulți, doar puțini vom intra, vom trece dincolo de Poartă.

“Toate măștile trebuie înlăturate", spune o voce în fața Porții.

În jur se creează haos, panica începe să își înfigă colții în inimile oamenilor. Unii plâng, alții încearcă să fugă, unii chiar vor să păcălească Vocea și să treacă dincolo purtându-și masca.

Este dezastru.

Dar suntem câțiva care acceptăm indicația, dându-ne măștile jos. Atunci realizez cu stupoare faptul că mulți dintre cei prezenți, având masca înlăturată, nu au chip. Expresia lor este goală, acolo unde ar fi trebuit să fie strălucirea ochilor este doar un abis nesfârșit, iar unde ar fi trebuit să lumineze un zâmbet - nu este nimic.

Acești oameni… atât de mult au investit în masca lor, s-o decoreze și s-o facă frumoasă, uitând de timpul care peticește totul… uitând de ceea ce sunt cu adevărat, de chipul lor, de sufletul lor. Cum vor putea fără chip să intre în Nemurire, să treacă dincolo de Poartă?

Întorc privirea îndurerată, doar pentru a zări alți oameni, aceștia având masca cusută de propriul chip, incapabili s-o mai înlăture. Credeau că se pot ascunde pentru totdeauna…

Simt o nouă emoție, o emoție care nu ar fi trebuit să existe într-un asemenea loc - simt tragedia. Oamenii au uitat de chipurile și de sufletele lor, au crezut că sunt și vor fi nimic mai mult decât o mască, așa că și-au protejat masca cu atâta determinare, uitând că, în cele din urmă, când vom fi chemați să străbatem ultimul drum, toate aceste măști se vor ofili. Cenușa lor va fi purtată de adierea vântului și nimeni nu își va aminti vreodată masca pe care au avut-o, frumusețea sau măreția ei.

“Poți intra", îmi spune deodată Vocea fără chip sau trup.

Simt cum masca mea atât de grea se crapă, iar în cele din urmă cade, bucată cu bucată. Îmi simt chipul și sufletul ușoare, simt că am regăsit o parte din mine pe care o credeam pierdută de mult timp.

Sunt liberă. Sunt eu însămi.

Am atins Infinitul.


Mari Mari

Am înțeles că sunt cauza tuturor relelor din lumea asta. Mai ales Lunea. Știu. Sunt un nesuferit, dar dacă așa mi-a fost scrisă întreaga existență, cu pagini întunecate din care răsar spini, ce aș putea să fac? Colegii de muncă apar căscând, cu priviri ucigașe și amprentele șterse de atâta telefon. Nu trebuie să-i stârnesc, singuri se dau de gol. Viața lor gravitează în jurul rablelor pe care le peticesc în fiecare weekend. Eu greu să împarți banii de cârpeli în așa fel încât să rămână și de bere. Ușoara mahmureală îi face morocănoși iar un intrus care salută cu zâmbetul pe buze nu poate fi decât un nesuferit. Îi compătimesc, sunt plin de înțelegere până dau afară din casă tot și încep să dea vina pe viața scumpă. Și atunci, fără nici un preaviz, încep să-i plictisesc cu expediția temerară a lui Thor Heyerdahl, Kon Tiki, printre insulele îndepărtate ale Pacificului. Cu bani puțini, la scurt timp după război, cu resurse limitate și curaj nebun, a străbătut mile marine pe câmpiile oceanului. Închei apoteotic. N-ar strica să vă montați catarge cu pânze pe capotă. Dacă nu bate vântul, puteți scoate capul pe fereastră și să suflați în vele. Sunt privit că un extraterestru. Hai domnule, lasă-te de glume. Azi el Luni. Și Lunea, nici iarba nu crește.


Veronica Baciu

Abia se crăpase de ziuă. Negreala nopții arăta totul ca-ntr-o fotografie alb-negru .Călătoream într-un troleibuz care ar fi trebuit să mă ducă din gara marelui oraș spre o destinație precisă.Totul era știut dinainte, dar se petrecea ca-ntr-o orbecăială , printre oameni, mașini, amintiri, intuiții străfulgerate .Mă întrebam dacă se petrecea cu adevărat sau era doar un film vechi, stocat de o minte obosită, depășită de realitate …

Urcam în troleibuz, se crea spațiu. Oamenii, puțini la ora aceea, nu aveau chipuri și troleibuzul se punea pe neașteptate în mișcare înainte de a mă asigura că știu unde merge. Vedeam clădiri, totul se lumina și recunoșteam silueta marelui oraș .Totul se derula repede, lentoarea nu exista decât în întârzierea cu care percepeam, recunoșteam, realizam lucrurile din jurul meu.

Am văzut cum bulevardul se despica în maluri de pământ ,se căscau tranșee pline de zgură și noroi…nu-mi era teamă, nu mă gândeam la vreun pericol, nu aveam timp să gândesc pentru că ceea ce se întâmpla mi-o lua înainte .Troleibuzul, plutind ca o mașinărie inteligentă, condusă de

gândul cuiva, căci nu văzusem pe cineva care să-l conducă, șerpui fără nici o dificultate pe lângă Cișmigiu, sau ceea ce știam a fi Cișmigiul, prin vechea parcare ca un mic pasaj . Acum

pasajul dezvăluia accesul spre lumea din spatele blocurilor impunătoare, care asigurau vechea fațadă a bulevardului .

Mi-era frig … Era prima senzație prin care luam act de corpul meu .Troleibuzul dispăruse și eu străbăteam un gang cu tarabe încărcate de mărfuri, mă intersectam cu oameni –femei grăbite care știau încotro merg și care este rostul lor în acel loc. Le invidiam în ascuns , fără să știu exact pentru ce, încercam să citesc povestea lor din expresiile feței, așa cum făceam deseori în adolescență, dar trăsăturile lor se diluau și dispăreau mult prea repede .Mi-era frig și în mine se aduna frustrarea .

Eram preocupată din ce în ce mai mult de mărfurile de pe tarabe –haine ușoare, de vară, colorate, stivuite cu grijă de vânzători ambulanți care pentru o clipă, exact clipa asta, își părăseau tarabele lăsând totul la cheremul întâmplării .Am cumpărat, așa credeam, dar nu aveam de la cine, așa că am luat grăbită câteva haine, n-am rezistat, dar mi-am pierdut imediat interesul pentru ele.

Nesiguranța, teama au început să-și arate colții .Aveam nevoie să mă adăpostesc, realizam că sunt singură, știusem unde trebuia să merg, dar între timp tot ceea ce știam, toate intențiile dispăruseră. Prezent era sentimentul de nesiguranță: trebuia să am ceva , să fiu a cuiva, deși știam că are și singurătatea siguranța ei. Incă mai credeam, ca-ntr-o amintire, în capacitatea de autodeterminare. Așa că, nu știu cum mi-a încolțit ideea unui adăpost. După ce-mi luasem haine, le purtam cu mine, le țineam strâns, știam că, deși aveam bani pe undeva ,nu plătisem pentru ele. La un moment dat, am găsit un loc, un adăpost sau el mă găsise pe mine…într-un subsol, acele subsoluri curate, amenajate, cu tot felul de grilaje ce serveau la tot felul de dependințe sau chiar mici apartamente prin fereastra cărora vedeai doar încălțămintea și pașii grăbiți ai trecătorilor. Am regăsit totul din amintire: locul umbros, mirosul trăzvit de mâncăruri pregătite în casă, un grilaj solid din fier forjat și în spatele lui un animal de talie mare ,un câine neplăcut surprins de prezența mea străină .

Trăiam într-un univers din care oamenii încă nu dispăruseră, așa că la un moment dat au apărut și doi bărbați care mă priveau cu tot ce aveau bărbătesc în ei și care din priviri au îndepărtat grilajul prin care trebuia să trec și m-au eliberat de teama animalului.

Până la urmă m-am adăpostit într-un apartament. Am intrat ,nu mai știu cum, prin efracție. Mă târam peste tot hăituită de incertitudinea propriei mele situații, mă teroriza aceeași nevoie de ordine și siguranță. Aveam nevoie să văd cum stau, pe ce mă bazez, aveam nevoie de-o strategie pe termen scurt .Și atunci am început să privesc în jur : era o sufragerie mica, învăluită într-o lumină lăptoasă , o canapea și un dulap. Îmi amintesc…era multă ordine, era foarte curat. Fără nici un rost am început să-mi fac ordine printre lucrurile cumpărate, pe care le purtasem după mine. Le așezam, le triam, aveam nevoie să știu ce am …

Mă temeam, știind că această locuință este a cuiva, de venirea unui posibil proprietar și tocmai intrasem în panică gândindu-mă cu groază la acest moment și cum l-aș putea evita –unde să mă ascund ,cum să supraviețuiesc unei astfel de situații, când în cameră își făcu simțită prezența un bărbat, sau fusese de la început acolo și doar pândise în ascuns devoalarea infracțiunii mele …

Dacă aș fi avut timp să gândesc aș fi crezut că am să mor de rușine, de neputință, de frică, dar n-a fost așa …nu știu de ce am încercat să mă salvez bolborosind cuvinte …Erau multe cuvinte pe care le iroseam și, din când în când, se desprindeau și propoziții cu sens prin care încercam să explic că era singura mea soluție și că până la urmă nimeni n-are nimic de pierdut, e o simplă întâmplare și foarte ușor putem șterge pentru totdeauna din memorie acest fapt .

Percepeam un bărbat nu tocmai bătrân care mă învăluia subtil cu aerul lui de bărbat ușor amuzat, dar îndepărtat și străin .Mintea era încă cea a unui animal ce căuta subterfugii, se încurcă în lașități. Aerul în cameră devenea tot mai greu, îmi anula orice inițiative, nici măcar retragerea strategică n-o mai puteam încerca. Poate mi-a venit în gând să bolborosesc niște scuze, nu mai știu …știu că deodată mi-era bine, era cald și totul era învăluit într-o insinuare obscură .

Se așezase indecis și totuși netulburat alături, pe canapea . Nu mă privea, nu întreba, dar părea că știe tot ce se-ntâmplă, era chiar ușor plictisit că nu poate trece la ceea ce-l interesa . Eram oarecum liniștită și oarecum pierdută într-o seducție despre care nu știam dacă venea dinspre bărbatul de lângă mine sau din ființa mea inconștientă care se relaxa la gândul că lucrurile se legau și începeau să vibreze în jurul nostru .

Îi evitam privirea pentru a nu spulbera starea de bine în care mă așezam, pentru că nu eram convinsă că totul se întâmpla în afara noastră sau este numai emanația minții mele. Întorcând capul, de partea cealaltă a canapelei, descopăr o femeie destul de bătrână, probabil mama lui, am gândit fără să-l privesc spre a-i surprinde reacția. Dar știa, știa că este acolo, știa că respiră același aer cu noi. La un moment dat îmi spune grăbit și fără noimă“ convinge-o să stea la baie!" . Îmi dă de înțeles că-i era inutilă prezența ei, chiar inoportună, că ar fi vrut să nu fie acolo .

Am privit-o cu nedumerire, fără intenția de a da curs rugăminții lui . Femeia începuse să cânte absentă, pierdută în lumea ei. Părea că nu știe care este rostul ei și nici ce se poate întâmpla în lumea în care intrase .

Pierdută în visul meu aud și acum femeia cântând …


Călin R. Ciprian

Terapie de grup

Crispate, înfățișările noastre deveniră de nedeslușit. Doi câte doi făceam pași dezorientați, căutând o cât de mică lumină spre care să îndreptăm calea noastră. Și vă mărturisesc că îmi păreau înstrăinați cei cu care mă însoțisem în întunericul căruia eram abandonați. Schimonosiți de aparențele noastre, simțeam constant neputința de ne gândi pe noi înșine și ne străduiam să pricepem ce părea că ne spunem unii altora.

Eu, străin mie, trăiam o nesfârșită dorință de a-i semui pe cei de lângă mine și neputând a mă concepe în propria minte, robit de o inexplicabilă disartrie, căutam asiduu să izbutesc să mă strig pe nume.

"Unul câte unul, unul din doi, doi în unul, unul și altul" l-am auzit – precum sunetul unui țimbal – pe cel căruia, voci din penumbre, i se adresau cu Phersu.

"... fără milă soarta te trage înapoi, ca-ntr-un somn ce îți silniceste văzul. O beznă adâncă te absoarbe, cel ce spre tine, care nu mai ești al tău, inert îți întinzi mâinile", adăugă.

Deposedați de vlagă, ne regăsirăm abandonați schimelor noastre, care ne stăteau agățate din cap și până-n tălpi precum niște mantii. Deveniserăm veșmât lui Phersu, când acesta-și cânta litania prin gurile noastre:

"Spre casa inimii m-am îndreptat când trupul meu își sfârși fără de întoarcere toate încercările de trudă.

unul în doi, din doi în doi, doi câte doi, doi în unul

Sprijinindu-mă în toiagul meu am pornit spre așezamântul bătrânului, cântând un cântec jalnic de pasăre încărunțită, eu, care nu sunt decât glas și nimic mai mult, închipuire crescută din umbrele zilei și din cele ale nopții. Asemeni lebedei muribunde, buzele mele bătrâne vor cânta vers de smerenie la porțile beznei, ruga a bătrâneții mele.

unul câte unul, unul, altul, unul după altul, când unul, când altul

Nu voi slăbi prea curând pe drumul meu, nici nu-mi voi obosi membrele. Apuca-voi de mână sau de haină pe cel ce-și simte pașii șovăind. Vechi prieten, l-oi însoți ca pe un altul ca mine, care, odinioară, din mijlocul anilor săi de trudă, din zilele tinereții noastre, își va fi luat locul alături de mine."


Alexandru Șerban

O povestire scurtă, despre acea zi în care am murit

A trecut furtuna, dar valurile înalte și ascuțite continuă să lovescă cu putere insula din mijlocul blestematului ăsta de ocean. Apele sunt sângerii la apus, negre ca smoala la răsărit. Nu știu Cine dintre cei Trei a hotărât ca eu să-mi petrec o parte din eternitate aici, doar ca să-mi ișpășesc păcatele făcute dincolo. Nu sunt țintuit de stânca asta cenușie și nici vreo pasăre răpitoare nu plutește pe deasupra cu intenția de a-mi sfâșia ficatul. Eu am fost doar un om. După ce m-a lovit ăla cu mașina, m-am trezit într-o poiană în care se ținea un fel de târg. Acolo se vindeau măști și bucăți din piele de om, găurite din loc în loc. Dacă le prindeai cu degetele de margini și le întindeai ai fi zis că sunt fețe schimonosite, îndurerate. Niciuma veselă. Unele îmi păreau cunoscute, altele nu.

Se făceau și trocuri: schimbau între ei păcate cu fapte bune și invers. Nu știu de ce unora le era frică de faptul că făcuseră mai multe fapte bune decât păcate. Așa se vorbea prin târg. Tarabele erau pline cu grămezi de măști de tot felul, viu colorate, chipuri din plastic și pânză, șnururi împletite, elastice. Piei sângerânde, de-abia jupuite, atârnau în cârlige de argint. Păcatele erau ascunse sub năframe violet, faptele bune se scoteau din buzunare secrete, cusute la piept.

,,Este o zi foarte ciudată pentru omenire. Sunteți foarte puțini. Doar zece. Mă refer la voi, ăștia deabia sosiți cu ultimul nor. De regulă un nor aduce câteva sute.’’mi-a răspuns bătrânul bărbos atunci când l-am întrebat ce se întâmplă, unde sunt. Apoi a contiunat aruncându-mi o privire dojenitoare: ,,De ce te uiți mirat la negustori și mușterii lor? Asta ai făcut și tu în viața ta: ai pus mască peste mască peste chipul tău adevărat, pe altele le-ai probat de câteva ori. Uneori ți-ai smuls chipul chiar dacă te-a durut, alteori te-ai întors ca să nu ți se vadă privirea rătăcită. Ai schimbat multe virtuți pe tot atâtea păcate. Erau dulci, virtuțile amare.’’

Hula s-a mai potolit. Mă ridic și scotocesc cu degetele reci printre banii de la piept puși de rude în ziua înmormântării. Monezi și bancnote de 1 leu, de 5 lei. Trecerea vămilor. Reușesc să scot cu greu poza pe care bătrânul, stăpânul târgului, mi-a dat-o ca amintire atunci când ne-a strâns laolaltă și ne-a arătat calea către locul primei judecăți. Noi am pornit cu fețele acoperite de măști: unele cumpărate, altele aduse de acasă, din lumea de dincolo.

Ultimele lui cuvinte au fost: ,,Aici, în fotografie, sunteți doar voi zece, singurii pe ziua de azi. Tu ești primul. Nu te vezi, dar o să-ți amintești.’’

Da! Îmi amintesc cum pășeam agale, fără nici o speranță, spre locul unde aveam să fim judecați pentru prima oară, un fel de antecameră a Judecâții de Apoi. Recunosc că eram speriați, că unii începuseră să plângă, să se prindă cu mâna trenurândă de veșmântul întunecat al celor din față. Eu eram primul și nu aveam de cine să mă sprijin, de cine să mă agăț. În fotografie se vede doar o parte din roba mea neagră pe care o apucase cu mâna cel ce mă lovise și apoi se răsturnase în șanț cu mașina. În spate, penultimul, era preotul din sat. Murise în aceeași zi cu noi.

Ajunși în fața unei porți cioplite în marmură albă, noi, cei zece, a trebuit să ne spunem fiecare, pe rând, întâmplările din viața de dincolo.

Zece vieți, zece morți, zece povești.


Iulia Biro

La poartă

Când Omul-sită n-a apărut nici la a doua masă a zilei, Regizorul s-a dus să-l caute. Nu l-a găsit la locul lui din poartă, unde stătea aproape mereu, după cum era rânduiala. Trei dresori mici îi țineau locul. Unul din ei i-a arătat unde să-l găsească – doar i-a făcut un semn din cap către coșmelia din lemn care-i slujea de casă Omului-sită.

La ușa căsuței, Regizorul a bătut și a intrat direct. Și-a adus aminte să se aplece, să nu mai dea cu capul în pragul de sus, ca altădată. L-a găsit pe Omul-sită la fereastra care dădea spre poartă. Privea afară și clătina din cap a disperare.

— Aici erai, a suflat Regizorul și îngrijorarea, odată cu cuvintele.

— Unde-n altă parte să fiu? a răspuns Omul-sită, cu nasul în fereastră.

Era de mirare cum încape așa namilă de om în așa casă mică, pe scaunul ăla verde aflat la fereastră dintotdeauna.

— Azi de ce fugi? se apropie Regizorul.

— Hai să vezi. Uite-i, parcă-s de la zi la zi tot mai fără habar, nici n-avem pe cine băga în spectacol.

Regizorul stătea acum în stânga Omului-sită. Vedea poarta printr-un ochi de geam. Vedea și coada de nou-veniți netriați încă, creștea dintr-o clipă în alta.

— Vezi-i, R! N-au înțeles nimic. Până-n ultimul ceas și-au ținut uniformele pe ei, acum unde să se mai schimbe de haine? Le-am zis să vină ca ei înșiși - și-au luat măștile de sărbătoare.

— Poate așa sunt ei înșiși. Poate așa și-au făcut curaj. Când îți bate lumina pe fața dezgolită, nu îndrăznești să-i lași pe ceilalți să se apropie.

Tăcură amândoi. La coadă încă se așezau oameni. Ridicau bărbia, probabil curioși, în dosul măștilor: merge coada sau nu? Se sprijineau de ceilalți. Încinși de soarele la apus, își prindeau de pelerine și le fluturau, pentru o părere de aer răcoros.

Regizorul se scotoci într-un buzunar, scoase o chiflă și i-o întinse Omului-sită, care o luă și mormăi ceva despre cum știa el că mirosea a pâine. Se ridică de pe scaun.

— Cred că dresorii au obosit deja, zise Regizorul. Destul i-au ținut pe toți în rând și cu mâinile la vedere. Mergem? Ești gata să-i cerni?

— Gata. Hai să pregătim spectacolul.


Popa Violeta

Pe undeva departe într-un veac

Alaiul lor înainta încet

Ca în finalul de sonet

Parcă se-opreau din când în când

La adierea unui vânt

Făr-un cuvânt

Atât știau: că drumul de întors

Pierise Doar pe ei se-aveau

Și niște biete măști care simțeau

Că pot să-și bată joc de firea lor

A fiarelor ce-au fost

Un timp se mai ascund Un timp...trecut!

Și-i mai stresează-un gând: că n-au știut

Să-nchege lumea, nu să o dezbine...

Neil McGregor, Bruno Livadaru, Narcis Amariei, Alexandra Olăreanu, Daniela Toader, Adriana Guiman, Marius Dichișan, Georgiana Gabriela Fodor, Gabriela Rus, Ana Ionesei, Larisa Mihaela, Isabela Robu, Monica Aldea, Mircea Cărbunaru, Camelia Mitu, Mari Mari, Veronica Baciu, Călin R. Ciprian, Alexandru Șerban, Iulia Biro, Popa Violeta