Victor Brauner, la aniversară

Cel mai nou titlu din Colecția Avangarde a editurii craiovene Aius, Victor Brauner 120 (cu o prefață de Emil Nicolae, 2023), reprezintă mai mult decât un simplu volum omagial, așa cum este recomandat paratextual. Prin intermediul lui, Petrișor Militaru, un împătimit – și, din fericire pentru pasionații genului, un infatigabil – cercetător al fenomenelor culturale autentic transdisciplinare, proiectează de fapt un demers recuperator cu totul binevenit, mai ales în contextul unei sărbători(ri) care ar fi trebuit să fie una de referință, dar a rămas prea puțin semnalată în presa culturală și în media.

Două dintre cele șapte secțiuni ale cărții (Ut Pictura Amicitia și Dialogus) sunt așezate, fără drept de apel, sub semnul dialogului, ca formulă explicită sau implicită de comunicare autentică între prietenii artistului sau între exegeții săi, dar plecând, obligatoriu, de la opera brauneriană (v., spre exemplu, exercițiile de admirație literară pe care i le-au dedicat avangardiștii din diferite spații și chiar epoci culturale, de la René Char și Stephane Roll la... Adrian G. Romila). Alte două secțiuni conțin traduceri din limba franceză – fie dintr-o serie de poeme și confesiuni ale lui Brauner însuși (Pictopoesis), fie din texte despre opera acestuia mai puțin cunoscute, semnate de André Breton, Alain Jouffroy, Marina Vanci-Perahim, Eugène Ionesco și Jacques Lassaigne (Translatio). Capitolul Sidera include o parte din cronicile de carte și articolele despre diverse manifestări culturale (toate, firește, cu pretext braunerian) pe care Petrișor Militaru le-a scris începând cu anul 2011. În fine, cele două secvențe de ancadrament, Ratio Temporum, respectiv Bibliographia, completează cu date biografice și bibliografice semnificative profilul excepționalului artist de la a cărui naștere s-au împlinit vara aceasta 120 de ani.

În totul, un op reverențios și cald, de vector vădit restaurator, care, în prelungirea monografiilor anterioare dedicate lui Victor Brauner, nuanțează și consacră un destin așezat, decis, sub semnul epifaniilor întregitoare. Căci, vorba artistului erijat în propriul analist, "opera mea fantastică deține secretul unei viziuni asupra lumii viitoare, al unei mitologii eterogene libere care există în subconștientul nostru și pe care o presimțim într-un mod obscur“.

O călătorie spre Castelul Vrăjitorului

Până să o deschid, am avut senzația că În Castelul Vrăjitorului (Editura Mușatinii, Suceava, 2023) continuă seria aventurilor Fetiței, ingenua eroină a câtorva dintre cărțile de povești pentru copii scrise de Doina Cernica. În realitate, însă, volumul conține însemnările strânse în timpul ultimelor călătorii italiene ale scriitoarei care ne-a mai încântat și altădată cu asemenea priveliști traduse în limbajul unei sensibilități alimentate cultural (v. bunăoară Rodos, ultima vară – 2011, Cititoarea, călătoarea – 2014 sau Neaua ninge la Betleem – 2020). Și, la fel ca aceste opuri, ilustrează perfect una dintre trăsăturile mai puțin cunoscute ale literaturii de călătorie – și anume ospitalitatea, în sensul pe care i-l atribuia termenului Jonathan Raban. Pentru că și în spațiul textual pe care îl configurează Doina Cernica se oferă găzduire, cu o generozitate deloc surprinzătoare, mai multor formule și chiar genuri, de la jurnalul intim la eseul pe teme estetice ori cronica de expoziție și de la pastelul în proză la schița cu miez etno-identitar.

Dincolo de acest aspect hibrid (absolut firesc, de altfel, pentru o scriitoare îndelung exersată în diferite registre), cartea de față se reține pentru corespondențele ingenioase (între peisaje, oameni sau epoci), dar mai ales pentru capacitatea de a sublima mirările conjuncturale în confesiuni înfiorate. Spre ilustrare, ofer un singur exemplu, selectat din secvența În oglinda timpului, în care sunt descrise mai multe piese memorabile, expuse la Muzeul Național de Arheologie din Neapole: "M-a mișcat nespus întâlnirea cu aceste tinere și femei tinere din prima jumătate a primului secol al erei noastre. Poate pentru că am privit spre ele de la distanța unui mileniu, în care cititul și scrisul feminine, pe toate treptele calității, au întâmpinat și au înfruntat prejudecăți și adversități depășite sau chiar inexistente în lumea Vezuviului condamnată la moarte. Sau poate pentru că o clipă mi s-a părut că aud lunecând odată cu umbra muntelui, pe pervazul ferestrei care le scălda în lumină victoria, vipera zădărniciei. “

Un volum frumos, luminat de sentimentul desăvârșitei splendori, dar umbrit de nostalgii grele, pe care leacul cultural nu le poate îndulci decât temporar.

Lumina ca singurătate. Secvențial VI

Nu pot închide selecția de față fără o carte de versuri (după cum am mai declarat-o cu diverse ocazii, rămân, în orice anotimp și context biografic, o nesătulă devoratoare de poezie bună). Cu Lumina ca singurătate. Secvențial VI. Grația cu care moare o frunză (Editura Hoffman, Caracal, 2023), poetul și traducătorul George Nina Elian își consolidează proiectul editorial început în 2013, cu Lumina ca singurătate, și continuat cu opuri ale căror titluri completau, în mod evident, o formulă poematică proiectată în jurul unui nucleu motivic asumat ca principiu ordonator al lumii, deopotrivă exterioare și interioare (v. Lumina ca singurătate. Secvențial 2. Ninsoarea se întorsese în cer- 2016; Lumina ca singurătate. Secvențial 3. Fericirea din vecinătatea morții - 2018; Lumina ca singurătate. Secvențial 4. Timpul din afara ceasurilor -2020; Lumina ca singurătate. Secvențial V. Nimic altceva-2020).

În ciuda convergenței de substanță lirică – centrifuga tematică a versurilor este, ca de fiecare dată, recunoscută inclusiv paratextual – , scriitorul oltean dovedește și aici o anumită versatilitate în materie de construcție textuală, deschidere atitudinală și stilistică poetică. Volumul include crochiuri de stare lăuntrică, mici pasteluri urbane sau rurale, câteva îndrăzneli cu detentă identitară, numeroase erotice irizate epifanic, dar mai ales o serie de meditații amare, pe teme po(i)etice vechi ori mai noi, în care se distilează atât (in)certitudini scripturale, cât și spaime dilatate expresionist. Așa cum se întâmplă, bunăoară, în strofele pe deplin elocvente, pe care le extrag din desfășurarea poematică mai amplă, intitulată Fața de spectru placid a lui Andy Warhol: "(...) pe coridor trecea îndreptându-se spre dispariție/ un necunoscut. persistau doar niște fețe/ văzute în infraroșu: fața de spectru placid a/ lui andy warhol sau câinii și pisicile/ vorbitoare din visele tale repetitive. te-ntrebai:/ oare de câte ori va trebui să le spun că n-am/ nicio proprietate și nici măcar un semn distinctiv?// dar poate că totul e altfel:// că noi suntem preafericiții morți: că nimeni nu ne/ cunoaște și că pe nimeni nu interesăm. știm doar/ că la început a fost liniștea (o sută de cercuri/ pe apă), iar la sfârșit încununarea greșelii.// (...) aici sunt copii pe jumătate goi și arme de foc -/ delira personajul din umbră. lumina era// albă ca dimineața în care ți-ai abandonat cu totul/ memoria."