— Încă vreo patru kilometri și o să ajungem la refugiu, spuse Tasia.

— Patru? Tu glumești? Nu mai pot să merg, mi s-au împietrit gambele, de parcă am bolovani mai sus de glezne, se văită Avram

— Încetează, nu mai avem mult. Dacă vom face un popas o să ne prindă noaptea și e periculos, mai ales aici, pe creastă. Așa că grăbește-te!

— Bine… dar nu are nici un sens călătoria! De ce ne-am ales plimbarea prin munți? Ca să alerg prin stâncile astea? Arăt a căprioară? Nu mă lași să văd un nor, să observ o pasăre sau porpriu-zis o căprioară! Cu același succes puteam să alerg pe bandă, la sală. Am venit pentru priveliște, Tasia, nu pentru cardio… Avram se opri din mers așteptând aprobarea fratelui.

— Nu. Mergem mai departe, iar despre cardio - să fim serioși, spuse Tasia, hlizindu-se răutăcios, când ai făcut tu ultima dată sport?

— Am făcut, deșteptule! Zilnic fac, la fiecare oră, se oțărî Avram, își ridică indexul și își lovi tâmpla de trei ori.

— Mda, șahul nu se pune. Nu transpiri, nu te încordezi, nimic, doar o porție de hemoroizi.

— Să vezi cum îmi transpiră adversarii. Și nu o face pe niznai, doar tu m-ai pus pe ac.

— Cred că era mai mult influența domnișoarei A., te-ai apucat să rupi tacticile doar că să o dai pe spate, în ambele sensuri, zâmbi Tasia, urmărind stânjeneala de pe fața lui Avram.

Tăcură ambii, prăbușindu-se în amintiri. Tasia și-a deschis debaraua cu memorii despre tabăra de vară, loc unde făcuse prima cunoștință(amoroasă) cu regina, regele, pionii etc. Iar Avram se gândea la nopțile nedormite împreună cu domnișoara A., la partidele îndelungate de șah, unde regina încă mai putea, dar regele…

— Dacă nu era să te apuci de toate sporturile posibile, era să devii grandmaster ca tata, spuse Avram, aplicând un dublu atac prin descoperire.

(Fiind primul născut, Tasia era antrenat cu precădere pentru un viitor de șahist. Tatăl său îl pisa zilnic. De mic copil gustase amarul jocului, ducea un război continuu, atât pe tabla de șah, cât și cu propriul său tată. Toată lumea era încrezută că Tasia va răzbate în scurt timp. Iar marea arenă a șahului internațional va fi zguduită de umerii fragezi ai băiatului, pe care tatăl său îi apleca. Însă copăcelului i s-au uscat mugurii, fără a mai putea înflori vreodată. Tasia a început să frecventeze o mulțime de secții, de la sporturi de echipă până la sporturi dure, de contact. Sculptându-și trupul prin antrenamente istovitoare, ajunse să pară a fi lucrarea lui Miron. Doar în tabără, plictisit, s-a angajat într-o partidă. Câștigul lăsându-l satisfăcut, deoarece adversarul îi era rival în goana pentru atenția unei fete. Iar domnișoara, impresionată de virtuozitatea mișcărilor și câștigul rapid, îi devenise iubită. Dar s-au despărțit cu o lună înainte de escapada fraților în munți, plasându-i un mat în zona inimii.)

Avram știa ce face. Doar n-avea de gând să fie unicul om de pe Creasta Carpatică care se chinuie.

— Nu, tu n-ai s-o scoți în capăt cu călătoria asta, glumi Tasea. Și tu știi cum stau lucrurile, dar mă tot sâcâi ca un nesăbuit.

Avea atâtea direcții spectaculoase, atâtea landscape-uri de fixat, dar când venea vorba de tatăl său, pleca privirea de la sine. N-avea ce face, își dădea seama că are nevoie de ajutorul unui specialist, să se ducă la psiholog sau să sară pe antidepresante?. Căci așa stăteau lucrurile, i se încorda și o venă după cap. Fără să vrea, normal, deoarece simțea rușinea (nemotivată, iar el, cu siguranță, înțelegea asta), dar putea oare să facă ceva? Gândurile despre nereușita sa în șah îl mâncau. Boțul neîmplinirii era asemenea unei hernii, nomadă era hernia, da, căci îl frigea și-n stomac, și în creier, și social. Nu putea să facă doi pași de dimineață fără linșajul programat de către propriile sale gânduri. Caraghios era acest Tasia și boala sa voluntară, ca un virus, respectiv, tatăl pacientul zero, iar fiul primul caz de infecție. Era asemenea beteagului ce în locul piciorului are doar zgârciul, iar în fața ginului din lampă: nu-i cere bogățiile sultanului, nu, ci să-i crească ciotul.

— Hai, lasă, lasă, spuse blând Avram, nu-ți arăta colții. Îmi amintești de struțul care-și bagă capul în pământ pentru a trece primejdia, dar fundul, totuși, și-l lasă afară, punctă gata hlizindu-se.

— Măi, știi că nu lucrează astfel lucrurile? Sau o faci pe prostu’?

(...)

— Ai mai vorbit cu tata? îngână Tasia.

— Nu... Aștept, poate el mă sună. Am înțeles că și-a găsit pe cineva. E mai mare decât el, poetă, blondă. Tata îi scrie comentarii pe fb, îmi vine să-mi spăl ochii cu benzină. La ce-am ajuns... noi, toți. Nici nu putem construi o conversație. Când mă sună mama, stă și-l tot adaugă în apel... așaa, disperată. Și dacă răspunde? Ce-i va spune? ,,O, uite cine a răspuns; Oo, nici nu-ți pasă ce-ți mai fac copiii; Ooo, văd că n-o duci rău... ai mai pus un șah, de data asta poetic! ; etc.

Avram începu să gesticuleze, imitând reacțiile mamei sale. Flutura din mâini, din când în când se prefăcea că are un telefon în mână, iar la cealaltă undă îl asculta tata. Tasia se opri din mers ca să urmărească spectacolul. Nu prea se implica în chestii de genu’, dar subiectul tatălui pribeag îl găurea ca o sulă ce străpunge pielea unui papuc. Îi aruncase câteva poante lui Avram, iar el le jucă cu plăcere. Atât de fericiți unul cu celălat nu s-au mai simțit.

— Bine, hai să mergem, se înserează, spuse Tasia, indicând direcția înspre celălalt capăt de creastă ce spărgea lanțul norilor.

Ca o singură bătaie din palme - exactă - într-o cameră complet goală.

— Avram? AAAA, îi ieșiră ochii din orbite, Avraaaam! după era doar țipăt mut. Lung, gol, înfundat.

Tasia căzu

în genunchi.

(...)

— Tasiaaaaa, Tasiaaaa, Tasia, îl necăjea Avram.

— Da. Ce-i? Ce-i? se răsti Tasia la micul Avram.

— Mă lași, numai douăzeci de minute, să stau la calculator. Vreau să mă jiooooc, se linguși nătăfleață.

— Nu.

— Îi spun mamei!

— Spune-i!

— Mamaaaa, țipă Avram din toți plămânii.

— Bine, bine, flutură din mâini Tasia, semn că plăcerea micului prinț va fi satisfăcută. Stai. Acum. Hai arată-mi, pe care site...

Tasia îl așeză în scaunul său. Îi potrivi înălțimea și-i aranjă speteaza. Avram îmbrăcă căștile, iar urechea dreptă o lăsă liberă. Pentru Tasia. Soarele încălzea odaia, iar razele de lumină făceau imaginea de pe display greu de urmărit. (Cam violent GTA ul pentru micul Avram... bine, el nici nu prea se juca, Tasia...)

(...)

— Taisia... auchi, auchi, Tasia, doamne, TASIA!

Tasia își ridică capul din pământ și-l roti în stânga-dreapta.

— Da, TASIA! se necăjea fratele.

— Avram?... Avram! Tasia se aruncă către marginea abruptă. La cinci metri zăcea Avram întins pe spate. Doamne, Avram, ești bine? Vorbea încontinuu până coborî. Praful și pietrele lăsau un nor opac în urma sa.

— Mai încet, Goggins. Că stârnești o avalanșă. Au! Pe Avram îl lovi o petricică în cap.

— Poți să te ridici? Întrebă îngrijorat, dintr-o răsuflare.

— Nu. Cred că mi-am rupt ambii genunchi sau ceva... nu pot să-mi ridic piciorul.

— Oricare?

— Da!

— Păi și n-ar trebui să te zbați de durere, să-ți muști coatele, nu știu, se miră.

— Păi... m-am cam smerit.

— ?, adică?

— Nu știu cum lucrează! Chiar n-am nicio idee. M-a cam lăsat cât ai stat acolo. Doamne, credeam că ai plecat mai departe sau ai căzut și tu. Ai stat acolo cam patruzeci de minute. Mă săturasem de sunat, de strigat după tine. Ce naiba făceai?

— Nu știu, Avram. Nicicum nu poți să te ridici?

— Nici. Va trebui să mă cari.

— Ce măi?

— Să mă cari! Ce? Nu te uita așa, doar n-ai să mă lași aici. Plus că... mi-a cam amorțit fundul.

— Măi, tu îți bați joc. Tasia își puse mâinile în șolduri și se crăcănă. Avram se gândi că fratele său seamănă cu Julien Sorel în această poză, dar nu-i spuse nimic.

— Bun, hai dă-mi mâinile.

— Stai, Van Damme, mai întâi ce facem? Suntem în borta borților, iar această stâncă nu-i prietenoasă deloc, mai ales dacă ne apucă noaptea... iar noi o vom apuca! Cheamă SMURDul, nu știu... n-au ăia elicoptere? Tu n-ai cum să mă cari până la civilizație.

— Da..., Tasia nu era prost, până Avram își articula replica, Tasia scoase și telefonul, observă și lipsa de semnal, dar mai mult îl neliniștea starea fratelui și acel c i v i l i z a ț i e; de când Avram folosește așa cuvinte? era el deștept, dar nu-l auzise niciodată cu așa sintagme. Civilizație, civilizație, civili...

— Ce se aude?

— Nimic. N-am semnal. Vom merge spre pădure, poate dăm peste ceva, cineva... Hai, hopa-sus! Tasia îl puse pe Avram în cârcă.

Coborârea era complicată. Pietrele aproape că fugeau sub picioarele lui Tasia.

(...)

— Ce umeri ai, bățosule. Îmi intră-n stomac, zise, încercând să-și miște abdomenul, se împinse de coatele lui Tasia. Se fâțâi ca un gândac pus pe spate.

— Oprește-te! Ai înnebunit?! Și așa abia te pot duce, și pietrele astea îmi pișcă merișoarele. Tu te-ai mai găsit să... mă dezechilibrezi. Mai avem puțin și ajungem la poale, în pădure te dau cu capul de pământ!

— Uite! Arătă cu mâna Avram.

— Ce-i?

— O cruce, în dreapta. Hai s-o vedem.

— Te-ai tâmpit, crezi că avem așa de mult timp?

— Nu zic să mergem fix lângă ea... doar apropie-te. Vreau să văd ce scrie, rugă Avram, trăgându-l ușor de ureche pe Tasia.

— Se pare că a căzut de pe Creastă. Două mii de metri, Avram... ai avut norocul să cazi unde trebui. Bine, era cu mult mai ok dacă nu cădeai deloc...

— Lasă-mă, m-a luat valul.

La poale stătea o cruce. Ștearsă de ploi și zgâriată. Nu se putea citi numele celui căzut, se distingea doar litera: A?

— Dumnezeu să-l ierte. Oricum e mai norocos decât noi... vorbi Avram cu un surâs prostesc.

Tasia nu comentă (era obișnuit), nici nu avea chef să-l contrazică. Avea Avram stropul său de adevăr. La poale îi apucară noaptea. Bătea un vânt ușurel și trosneau copacii. Spatele lui Tasia era leoarcă de la transpirație și începea să înghețe. Fiecare adiere era ca o săgeată. Iar frate-său se văicărea că-i sete, ba că-i foame. Tasia abia dacă se mai abținea să nu-l lase lângă un copac, dar își scutura capul de gândurile parșive și hai mai departe.

(...)

— Alo, da, oh, slavă domnului, zise Tasia, ușurat, de parcă și-ar fi scos ghetele după maraton. Aici, la poale, nu departe de Refugiul Ascuțit... Avem nevoie de ajutor, un rănit...

— Da, vom trimite salvamontiștii din acea zonă, dar ați putea să ne dați mai multe detalii?

— Cruce! E o cruce aici. Dacă verificați, poate veți putea să ne localizați. Crucea e exact la poale, nu departe de noi. Se pare că... nu știu... căzuse sărmanul.

— Cruce?... N-a fost înregistrat niciun accident de cincizeci de ani în acea zonă, nu aveți și alte detalii?

Tasia își lipi palma de frunte și își trecu degetele prin păr.

— Am să încerc să vă localizez prin GPS. Tasia continua să vorbească: începuse să descrie perimetrul, de la pietre până la copaci, ca un flecar, informații total irelevante, până nu observă un marcator. La marcator operatorul îl opri:

— Dacă ați remarcat marcatorul, înseamnă că e o cabană prin apropiere. Urmăriți marcatorul, noi vom trimite grupa, dar va fi mai bine dacă veți încerca să vă deplasați. Aveți grijă. Multă baftă, dragule! Închise.

Tasia se încruntă. Cum adică ,,multă baftă, dragule’’? Mai ales ,,dragule’’? Ce-o fi însemnând? Își mai plimbase ochii de-a lungul pădurii. Se gândea la cuvintele operatorului, dar n-avea timp de pierdut. Poate-i păruse.

— Avram, să vezi ce ciudățenie. Operatorul... Avram nu mai stătea rezemat de copac. Avram pur și simplu lipsea. Tasia stătură cu spatele întors câteva secunde până vorbise la telefon, iar Avram era ca și cum teleportat,

mutat.

Încercă să-l sune. Degeaba. Nici bip, nimic. Aprinse lanterna căci se înnoptase de-a binelea. Lumina cădea peste tulpinile copacilor. Copacii erau groși și masivi, cu scoarța zgrunțuroasă și crengile plecate. După tulpină încăpea un om întreg, ceea ce se putea afla după era imprevizibil.

— Hai, Avram, ieși... Trebuie să mergem, ai nevoie de un doctor... am înțeles că e o cabană prin apropiere, n-o mai face pe... , Tasia auzi foșnetul unor pași care treceau fix lângă urechea stângă și sunet de clopoței...

— Băi! Te-a tras curentul? Ce te rotești ca un câine ce-și caută coada? Ce-a zis operatorul? spuse Avram, cu sprâncenele plecate ce trădau încruntare.

— ...? Că e o... cabană. Marcajele... și... se bâlbâia Tasia de parcă primise un mat școlăresc.

— Cabană? Cât avem de mers? bine, cât ai tu de mers, căci eu chiar nu-mi mai simt picioarele, se jeli băiatul, trăgând de pantalon și ridicând piciorul inert.

(...)

Drumul era șerpuit. Tasia călca atent. Mergea nesigur, însă drumul i se părea cunoscut? De parcă îl mai trecuse odată. Avram tot bombănea, exagerat de mult, înjura, își permitea improprietăți, dar Tasia tăcea. Căzuse pe gânduri. Ce naiba se întâmplase o bucată de ceas în urmă? S-a tripat, ce? Merse atât de îngândurat încât se pierdu. Căzu în prăpastia interiorizării. Nu răspundea la tâmpeniile lui Avram. Nici el nu-și răspundea propriilor întrebări. Îl înghițise propria minte. O neglijență. Și l-a înghițit pădurea.

(...)

— Tasia, trezește-te. Duci un mort în spate. Era glasul lui Avram.

— Ă?...

(...)

Tasia juca cartea tâmpitului de frate-său. Îi răspundea, turba cu el odată. Vorbea mai mult decât el. Se apropia de copaci și-i rodea fruntea de scoarță. Avram râdea ca prostu’, ca o hienă, și-și băga ghearele în gâtul fratelui.

— Cât e ceasul, Tasia? De cât timp mergi? Hai la tata să joci o partiduță...

Tasia nu înțelegea cine vorbește, parcă-l părăsi vocea obișnuită pe Avram. Iar Avram, cel ce-i apăsase umerii tot acest timp, se făcu ușor ca un fir de păpădie. Tasia nu înțelegea dacă-l mai duce-n spate sau nu. Dar din obișnuință își ținea mâinile de parcă-l cară pe frățior. Nu-i mai stătea în cârcă, mergea și-i șoptea la ureche. Tasia nu mai rezistă și se întoarse. Nimic. Gol. Lumina telefonului bătea peste cărărușa abia făcută de pașii lui. Nici urmă de Avram.

Avram țipa în agonie:

— AAAA, TASIA, picioarele... AAAA. Răgea strașnic, umplea toată valea. Așa țipete disperate Tasia auzise doar în filmul lui Balagov, în scena cu luptele din Cecenia, unde le tăiau grumazul rușilor, ca la scroafe. Avram, murdar de sânge, arăta ca un hoit, putrezit, vânăt, cu genunchii întorși și fața turtită; mototolit, ca și cum se jucase ciuleandra pe trupul lui.

— Doamne, Avram, ce-ai pățit? Cum ai ajuns așa? Tasia nu știa dacă să-l atingă sau nu. Pielea fratelui său părea că se desprinde de pe os.

Avram tăcu instantaneu.

Își relaxă mușchii feței.

— Nu, nu, sunt bine, hai să mergem. Am văzut un pârâiaș. Doar am vrut să-ți dau de știre. Hai să ne luăm apă. Și... aș vrea să mă spăl.

Avram iarăși își schimbă maniera vorbirii. Îl privi ca pe un vinovat:

— De ce mai lăsat să cad, frățioare?

Tasia își rotea capul dezorientat. Se așeză pe pământul rece, își acoperi fața și începu să plângă. A zăcut Tasia până frigul nu i-a încleștat mușchii spatelui. Ostenit, timorat și pierdut. Sunetul...

— Mintea ta bolnavă nici nu-și dă seama ce se întâmplă, cu starea aceasta se luptă majoritatea umanității. Eu poate sunt mort, Tasia, sau sunt viu, sau mintea ta mă proiectează pe mine, drept eu, dar tot tu. Mă uit așa la tine, badei, pot întoarce capul și-n stânga, și-n dreapta, exact cum o face câinele, dar nu te pot ,,înțelege’’. Despre existența mea eu mă pot îndoi, normal, dar tu... ca în Inimi... , exiști, dar ești ,,cu desăvârșire viu’’?

(...)

— Unde te duci, Tasia? Nu știi drum, nu direcție. Ești pierdut. În curând îți vor ceda picioarele, spatele deja te doare. Oi fi tu clădit, dar n-ai cum să parcurgi tot drumul. Cine te crezi? Cezar? Văd că ai e gând să treci Rubiconul, boule. Uite, doar uite-te, cum se mistuie pământul sub picioarele tale, ești ca tata când te lua de la maternitatea. Nevrând. Același mers. Aceiași umeri.

— Îți sparg capul, Avram, viscerele tale vor deveni mâncare pentru jivinele muntelui acestuia blestemat.

Tasia era leoarcă. Șiroaie de lacrimi, șiroaie de transpirație. Când urechea se atinse de obrazul fratelui, Tasia abia mai ținea reflexul de vomă. Mergea gârbovit, lent, verifica telefonul (îi venea să-l arunce într-un trunchi de copac de fiecare dată (telefonul de parcă-i lăsa pată în palmă; i-o amorțea), îl strângea mai tare (îl stingea și-l aprindea pentru a-i economisi bateria) lăsând pete de transpirație pe husă și ecran).

— Pfiuu, ce puți... ce bine ar fi dacă ai face o baie. Nu știam despre această latură a ta, această n e g l i j e n ț ă. Eu eram mai îngrijit decât tine, mai aranjat, cu haine mai frumoase, așa – mai atrăgător. Salinger m-ar descrie drept un flăcău distins.

— Da, sigur, poate pentru țărăncuța ta (A dracului de frumoasă. Stătea tot satul după coada ei, dar n-o ridică nimănui. Stătea la bar și nici nu se uita în ochi, doar își trecea degetele peste paharul umed, îngândurată. Dacă se găsea vreun curajos, îl compătimea toată terasa: Băi, unde te duci? O să te mănânce, cu ghete cu tot. Sărmanul nu asculta, dacă își puse-n cap s-o facă – o face. Rostul? Se uita la el ca la o lepădătură, îl scana din cap până-n picioare de parcă avea nas de clovn. Îl și căpăta! Îl râdeau prietenii și-l băteau pe spate: Lasă băi, îmbujoratule, nu-i de nasul tău. Până se enerva unu' și strica toată idila. Știa el ce face până-i juca rachiu’ în sânge. Îi împăienjenea gândirea. Așa se începeau dansurile. Ăstora doar asta le trebuia. Cum o apuca pe fată de sub cot, săreau ca arși. Roata, băi. Îl scotea afară și-i dansau pe cap. Se activau și tovarășii lui. Spectacol. Cine se împiedica și pupa asfaltul dus a fost. Dădeau ca-n minge, nimereau colțurile porții, penalti. Ieșea și ea. Se uita care-i mai vânjos, îi plăcea al naiba de mult. Era un fel de Charlbi Dean locală, nimbul deasupra capului ei stătea. Terfeloagele o invidiau și scoteau vorbe chipurile nopțile la Andrieș în mașină și le petrecea. Dacă afla cine anume are gură de șarpe: o găsea, o flocăia, îi rupea cozile și o scuipa în bot. Frumoasă, nepăsătoare, dar răbdătoare – nț.

După s-au mai liniștit apele. Altele au mai crescut, altele au prins la forme, iar pentru cenușăreasa ceasul trecu de miezul nopții. Nu mai, nu, nu mai haleau câinii asfaltul pe unde trecea infanta. S-a dus. Devenise average. Bine că măcar își dădea seama despre aceste schimbări de atitudini. Oricum, măcar și dacă crăpa drumul central, tot ea rămânea micuță, firavă și cu o inimă de foc. Erau și mai frumoase, da, dar unde nu-i ajungea umplea golul cu...

Nici măcar Avram nu știa cum a reușit să nu se prăpădească în apele ei tulburi, poate era din cauza preocupărilor sale oculte, sau nu era meritul lui?) ești Marlon Brando, dar să nu uiți cine a avut grijă de tine, cine ți-a spălat picioarele în lighean, dacă nu eram eu...

Așa era. Avram era un tânăr chipeș, umplea orice odaie cu lumina ochilor săi. Era blond cu ochi albaștri, da’ chiar și această combinație banală, nu puteai să o califici drept ,,fizic de-o banalitate’’. Cerul lipsit de nori – așa ochi. Curați, pronunțați, mereu umezi și cu, ceea ce înduioșa, un strop de tristețe. Părul blond ca oricare altul, dar ochii – inefabili. Iar despre spălatul picioarelor, ah, iz de Odiseu.Avram stătuse pe spatele lui Tasia cu mulți ani dinainte.

Doar Tasia știa: responsabilitățile sale față de fratele său din obligații s-au metamorfozat în rutină, iar cum se întâmplă cu toate lucrurile care nu ne plac, dar le facem regulat; faptul că ne pricepem la ele și satisfacția reușitei – se transformă în plăcere. Așa, sentimentul că Avram e: spălat, mâncat, cu temele făcute, culcat la oră – deveni diplomă. Normal că n-a durat prea mult, Avram începuse să-l respingă, iar protecția triplă (bine, dublă, căci tatăl... meh). Ură, după încumetare și... (atât de tipic) indiferență.

— Mi-ai fript picioarele atunci, dl Sisif. De ce n-ai refuzat? De ce ai acceptat povara? (Pe mine.) Crezi că nu creșteam și singur? Da, te toca mama, câteodată împreună cu tata, te certau pentru că nu te implici, îți mai ardeau vreo două, dar ei nu erau niște brute. Puteai să spui, pur și simplu, - NU! Nu vreau să-l plimb. NU vreau să-l ajut la teme. NU vreau să-l duc EU la secții. Nu vreau, îmi mănâncă toată ziua. (Exagera. Știa că nu-i consumase zilele, despre asta în continuare) Chiar și așa, DA’ NU-ȚI LUAM TOATĂ ZIULICA, puteai să faci altceva, TU singur te angajai, TU favorizași acest bagaj, acest ,,băiat bun a lu mama’’, be, be, be. Patetic. Puteai să-ți arzi zilele ca oricare alt țâncan. Nu! Tu mă aveai pe mine. Da ce naiba? Oricum nu ți-a ieșit. Oricum în preadolescență eu m-am tâmpit, iar tu n-ai făcut nimic. N-ai putut. Degeaba. Căci aici îmi stăteai, Avram făcu un gest cu mâna, mai exact, și-a acoperit gâtul cu palma simulând sufocare.

— Mamei îi era greu. Țin minte cum se auzeau scâncete din dormitorul părinților, eram mic, chipiul cu Donatello îmi ascundea chiar și urechile. Mama își ținea fruntea în palme, părul ajungea până peste coate, răvășit, elasticele ce-i strângeau cosițele erau împrăștiate pe covor, era clar că se certase cu bunica. Dar surâdea... pentru mine. Când îl recitesc pe Jebeleanu... doar chipul ei... înțelegi, Avram?

— Mamei îi era rușine, bade. Mi-a povestit tot. Rușine față de tine, căci ai văzut-o slabă. Mai spune că din ochii tăi, anume atunci, începu să piară copilăria.

(...)

Copacii cu coroanele dese și copleșitoare, nu lăsau ca razele lunii să treacă prin ele. Cel mult, o slabă, aproape invizibilă rază de lumină curgea împreună cu apa izvorului. Acesta cuprindea o mică cascadă și pietre de diferite mărimi, printre pietre trecea apa, spălându-le iar și iar. Dar ele nu se deformau, nu-și mutau locul, ele rămâneau aceleași.

— Cea mai bună apă, frățioare, când bei, simți cum ți se reînnoiesc toate organele, cum viața curge prin tine. E ceva mistic și totodată atât de simplu, spuse Avram, spălându-și fața.

— Nu cred în izvoare lecuitoare sau descântece. N-are nevoie omul de obiecte sacre pentru a-i lumina calea. Ai nevoie de o lanternă, râse.

— Eu cred contrarul, credința îți prestabilește limitele, fără aceste limite n-ar exista libertatea fiecăruia. Tu... bea puțină apă, uite, cana.

Și-a înmuiat doar buzele și setea-i deveni necontrolabilă. Cana plesnea suprafața apei disperat și grav. Mâna-i intra până la cot pentru a umple vasul cu siguranță.

— Bea, Tasia, bea! Bea pentru tata, pentru mă-ta, bea așa de parcă nu mai există soare, pentru noapte, pentru hoitul ăla pe care-l numeai frate.

— Arhh, Avram, te rog, ajunge, Aa, nu mai pot. Apa îi țâșnea din gură și nări în timp ce vorbea.

— Slabii zdohnesc primii, bade. Îi îneacă de parcă-s căței. Pentru ce ești aici? Ce te aduce? Vii să mă îngropi de două ori pe an, tot n-o scoți în capăt. N U. De data asta se va schimba totul. Toată angoasa ta rămâne aici! Râmele astea ce-ți găuresc creierul – ele nu vor trece. Nu vor trece! Îl plesni cu dosul palmei de două ori în tâmplă, ambele foarte tare.

— N-am încredere.

— Încredere? Încredere în cine? În ce?

— A... Avram, te rog.

— Ajunge..., Avram dezlegă vraja, lovindu-l cu palma peste gât.

Tasia se prăbuși lângă mal și își îmbrățișă genunchii.

(...)

— Scoală, scoală, Tasiiiiaaa. Băiatul nici nu reuși să ridice capul, Avram îl lovi cu piciorul peste față de parcă încerca să calce un păianjen. Haide, hopa sus, nu? Scoală, scoală.

Tasia sări. Se îndepărtă de la fratele său, care avea venele umflate și ochii întunecați, scufundați în craniu. Mușchii păreau mai mari, mai tari, antebrațele uscate și venoase. Genunchii îi erau tăiați, cicatrici oribile, lăsate în urma a zeci de operații. Picioarele cusute prost, anormal.

— FUGI, Tasea, fugi! Vin câinii. Aleargă. Nu te uita înapoi. Arghh, na, Avram îl lovi peste glezne pe Tasia, Fugi, băi boule, ce faci? îl mai lovi peste gambe.

Tasia mătura cu palmele țărâna, încercând să se târască către tulpina unui copac. Însă copacul se muta, își arunca rădăcinile peste încheieturile lui Tasia, lăsând tăieturi subțiri ca lama. Crengile se întăreau, luau poziția de atac sau de blamare. Câinii veneau val, erau atât de mulți încât zguduiau pământul. Veniseră repede, cât o secundă, și – stop. Haita nu lătra – tăcea. Balele udau țărâna, iar fețele zâmbeau și judecau cu superioritae.

— Toată viața e ca și cum ai încerca să stai pe două scaune. Să- i împaci, ha, și pe ăia și pe ceilalți. Îți rozi unghiile până la carne doar ca să nu-l superi pe un oarecare. Orașul nostru, când își lasă puii să-și ia zborul: foștii radicali homofobi îmbracă toleranța și le stă atât de bine, de parcă purtaseră acea mantie chiar și când erau în cuib. Însă când se întorc acasă, sunt plini de povestiri umplute berechet cu venin și ură. Rasiștii latenți – aceeași boală. Așa te-ai conformat și tu cu băiețașii tăi de la secție, pleavo. Mâncai salteaua la fiecare antrenament, suplex după suplex, aterizai pe omoplați după cea mai prost executată trecere în ambele picioare. Fraier ești! Căci mâncai jumătate de continent la tabla de șah. Umbla tata după tine, te ruga, îți spunea că ai să regreți. Tu – nu. Ai cedat la succesul internațional pentru un pumn de oameni...

Câinii s-au pus pe spate, unison, și-au scos limbile și începură să râdă cu labele încrucișate peste pântec. Un tril batjocoritor acoperi pădurea. Se hlizea haita și schimba priviri. Se opreau din râs pentru a-l privi pe Tasia și iar. Se comportau de parcă au coborât din filmele cu Ash Williams. Avram începu să vorbească, iar haita îi acompania speech-ul.

— ... Desigur, cu timpul te-ai mai dat, ai prins experință. Ai făcut tu ceva, dar acolo îți era locul? Da, poate părea nobil: să cedezi la TOT, pentru ceva minor. Bun, tac. DAR atâta timp cât ai avut nevoie doar să te înhăitezi, spirit gregar, ca la animale, da’ tu ești animal? În loc să-ți dai seama că mereu e prea devreme să cedezi, tu ai vrut să fii categoric! Bun, dar totuși, și tata și eu... Totul deoarece ai vrut tu soarta-n pumn să ți-o strângi. Și până la urmă ce? Cu ce ai rămas?

(...)

— Iarăși ăsta?

— Iarăși.

— Și-a întrecut recordul, anul acesta e a doua oară.

Tasia arăta schimbat. Cu mult mai matur, cu mult mai încruntat. Privirea îi era goală, iar la întrebări răspundea evaziv, mai bine zis că nu se înțelegea nimic din ce zice. Se îmbolnăvise băiatul. Bolnav de o boală al cărei tratament nu îl poți găsi, și nimeni nu speră că va fi găsit. Ochii îi erau adânciți în cap, primprejurul pleoapelor (nu erau vânătăi) pielea era întunecată. Urmărea oamenii care mișunau prin fața sa cu atenție, capul și-l mișca cu iuțeală de parcă era smucit (semăna mai mult a tic, dar privirea și-o fixa îndelungat), acoperea toată valea, iar cei ce sperau la o conversație...

Da’ chiar, ce putea să le spună Tasia? În afară de faptul că Avram era undeva prin pădure. Nici el nu putea ghici sau să intuiască măcar unde îi era (fratele?). Lătrau câinii ce păzeau cabana.