Văzu două siluete înaintând către el, dar nu-l interesă. Era aproape întuneric și era deja în întârziere. Tropăitul calului zdrobea pământul moale și negru. Ordinul de retragere, parafat și sigilat, pe care îl transporta trebuia să ajungă numaidecât la trupele încă angrenate în sus pe coastă. Nu putea să se oprească, nu putea să se abată din drum pentru nimic. Și totuși, atunci când s-au apropiat mai mult, ceva l-a îndemnat s-o facă. Trase repede hățurile și calul se opri într-un final. Trecuse pe lângă cele două atât de repede încât nu era totalmente sigur ce văzuse. Acum, întorcându-și privirea, se putea dumiri. Între timp, cele două continuau să meargă, ca și cum nici nu-l observaseră. Fără să-și dea seama ce-l apucă, se întoarse împrejur și le ajunse imediat din urmă. Pe măsură ce se apropie își dădu seama că ceva nu era în regulă. Războiul, gândi el, nu încetează să dea naștere suferinței, una mai mare ca cealaltă. Se postă în fața lor, blocându-le calea. Bătrâna tresări. Își ridică bastonul în semn de apărare. Oare crede că vreau s-o atac, se întrebă. Dar, văzând că nu se apropie mai ult și poate sleită și ea de puteri, îl coborî iarăși. Și rămăseseră așa ceva vreme. El, privindu-le de sus, bătrâna injurând în bărbie și copila, încă cu ochii ațintiți în pământ. Nu-și dădea seama ce vedea. Încercă să zică ceva, dar o frică ciudată îl cuprinse. Văzând asta, bătrâna începu să înainteze, ocolindu-l. Drumul era îngust și înnoroiat, așa că trebui să iasă de pe el. Sprijinindu-se în bastonul acela vehi cu o mână, iar cu cealaltă trăgând după ea un lanț gros de fier, cu care era legată fetița. Văzând că aceasta nu voia să se miște, smuci o dată, puternic, din lanț. Văzând asta, soldatul își scoase spada din teacă. Bătrâna înlemni. În sfârșit avu curajul să spună ceva.

- Ce însemană asta?

Dar bătrâna nu răspunse. Pur și simplu începu să-l privească drept în ochi. Poate nu voia să-i zică nimic, poate nu mai putea vorbi. Se gândi la toate astea, remarcând totodată cât de grea îi părea spada. Poate oboseala, își spuse, poate încearcă totuși să-mi zică ceva, dar nu poate.

- De ce o ții așa? Ce a făcut?

Văzând că nici de data asta bătrâna nu avea de gând să-i răspundă, sări de pe cal și se apropie de cele două. Era deja aproape beznă, așa că nu îi era nimic clar. Auzi calul nechezând în spate, dar nu se întoarse. Știa că dacă le scapă din ochi, fie și pentru o clipă, aveau să dispară în noapte. De îndată ce ajunse lângă ele remarcă mirosul. Fetița umbla desculță și îfofolită într-o rogojină. Avea obrazul murdar și părul blond, aproape alb, răvășit. În continuare, privirea ei era ațintită în jos. Poate e oarbă, gândi el, poate de aia o trage după ea. Dar atunci, înaintă ca el să zică ceva, copila ridică privirea și ochii ei mari și albastri izbucniră în plâns. Se opri în loc când bătrâna o lovi scurt cu bastonul peste piept. Cea mică se prăbuși, sughițând și urlând de durere. Fără să gândească, îi luă din mână lanțul și o îmbrânci pe bătrână, care începuse să-l drăcuie în limba aceea ciudată a lor. Luând-o în brațe pe fetiță, simți cum ceva îl înșfacă de picior. Bătrâna își înfipse cei câțiva dinți rămași în coapsa lui. O lovi scurt cu cealălalt picior. O făcuse mai mult din instinct, ca și cum i-ar fi făcut-o unei potăi. De undeva din spate auzi iarăși calul cum necheză speriat. Făcu câțiva pași în spate cu tot cu copilă. Era ușoară și îl înțepa cu oasele ei mici. Baba zăcea nemișcată. Mai așteptă câteva momente. Fata ținea ambii ochi închiși, plângea mocnit, strângându-l de braț cât de tare putea. Lanțurile zdrăngăneau puternic. Poate de aceea s-a speriat calul. Deși nu are sens. Gândi toate astea, știind că totul este pierdut. Încercă să alerge, dar nu avea nicio sansă. Tropotul puternic al calului se îndepărtă încet în noapte, lăsând în urmă liniște. Încă mai este o șanșă, își zise el ca pentru sine, încă am ordinul semnat, încă pot ajunge la ei. Dar, adevărul era că până va ajunge el așa pe jos, toți vor fi de mult morți. Totuși, datoria îl mână să înainteze pe drum prin beznă. Degeaba încercă să-i scoată lanțurile, erau prinse prea bine. I-ar fi trebuit un clește sau un ciocan să le sfărâme. Continuă să meargă, ducând-o pe umeri. Din când în când ea lăsa să-i scape un oftat lung și cald. Se gândi la asta, încercând să-și cuprindă disperarea. Era poate o consolare prea mică. Se gândi la toți oamenii din cele două batalioane care aveau să moară degeaba, dar sufletul acela din cârca sa nu putea să nu însemne nimic. Dar în noaptea aceea, până și cea mai mică urmă de căldură și înțelegere erau prețioase. Gândi asta și multe alte lucruri. Trebuia să însemne ceva. Trebuia să fie bine. Lucrurile astea contează. Fiecare gest contează. Nu poți ignora și dacă ignori suferința altcuiva, nu-i adaugi una nouă, nu ești și tu parte din ea?

- Nu.

Soldatul tresări. Se întoarse împrejur, dar nu văzu pe nimeni. Abia își dădea seama de lucruri, pipâind în avans terenul cu picioarele obosite. Cineva era acolo. Apoi auzi un râset. Fata râdea cu gura până la urechi, răstindu-se în urechile lui. Voi s-o arunce, dar ea se ținea deja prea strâns, unghiile îi erau înfipte în carne și, încercând să iasă din strânsoare, reușise să se împotmolească și mai mult în lanț. În final, după ceva vreme, se prăbuși la pământ.

Din când în când râsul ei înceta. Poate, obosită fiind, adormea câte puțin, dar se trezea la fiecare mișcare a sa. Atunci când încercă să-și adune toate forțele și să se urnească din loc ea începea iarăși să urle și să-l zgârie. Acum era în sfârșit iarăși liniște. Încercă să doarmnă, dar nu putu de frig. Ținea ochii închiși și începea să tremure, iar tremuratul o trezea pe cea mică. Așa că se forță să stea cât mai liniștit. Doar de-ar trece odată noaptea, gândi el, dar era din ce în ce mai frig și se simțea din ce în ce mai slăbit, afundat în noroiul moale și negru ca într-o groapă.