Revistă print și online
flashback-uri, rememorări, aprecieri asupra trecutului etc. în romanul românesc
fragment din romanul Stadii de Oana Paler, Rocart, 2023
Timp de două săptămâni am urmărit tot ce a apărut pe net despre Andrei și despre împrejurările în care fusese găsit. Unele articole scoteau la iveală presupuse afaceri murdare în care fusese implicată firma arhitectului, contracte dubioase cu statul, ilegalități comise de o corporație austriacă pentru care victima funcționase ca paravan, mită în formă repetată și evaziune fiscală. Se vorbea și de existența unei agende care conținea nume sonore de prin ministere, împreună cu sumele primite de la austrieci în schimbul unor privilegii, caiete de sarcini, construcții, reabilitări.
Ancheta căpătase un aspect politic, iar internetul era împânzit cu dezvăluiri pe surse, declarații și dovezi, așa încât ajusesem să-mi petrec toate diminețile parcurgând zeci de texte care furnizau piste false sau se îndepărtau de problema inițială, făcând din moartea lui Andrei un aspect colateral și neglijabil. Pe scurt, investigația se împotmolise, iar varianta cea mai plauzibilă, care se conturase prin repetitivitate și preluare, a devenit crima comandată, fie de serviciile noastre, fie de cei care ne conduceau din afară. În mod automat, situația a dus la organizarea unor dezbateri televizate, la scurgerea de informații (și chiar fotografii) din interiorul Poliției, la nașterea unor grupuri de protest pe Facebook împotriva corupției și a aservirii statului român unor state occidentale puternice (unii nu excludeau nici legăturile cu rușii), la discuții pline de patos despre dezastruoasele consecințe ale prezenței României în UE, despre prețul plătit și înglodarea țării în datorii imense. Se cereau, ca de fiecare dată, demisia premierului, o poziție a președintelui (care, cu această ocazie, a anunțat că va candida din nou) și anchete transparente asupra companiilor străine care funcționau la noi. În plus, o grupare politică nouă și-a legalizat statutul, încercând, în același timp, să scoată oamenii în stradă, dar fără succes. Un secretar de stat a fost obligat să demisioneze, după ce o fotografie cu una dintre paginile celebrei agende a ajuns pe internet.
Toate aceste informații, de care nu avusesem habar și care erau doar parțial confirmate, creaseră o realitate paralelă care trecea drept adevăr pentru toată lumea, mai puțin pentru mine. Odată înstăpânită, această realitate devenea unica posibilă. Cu toate că medicul legist făcuse public faptul că decesul nu survenise direct în urma vreunui act de violență, ci fusese provocat de un atac de cord (se pare că victima avea probleme cardiace despre care e posibil să nu fi avut cunoștință), nimănui nu-i convenea o ipoteză care să excludă intenția crimei. O astfel de ipoteză nu avea sens și nici nu putea căpăta unul.
Presupuneam că investigația va lua sfârșit curând, pentru că, se știa și era aproape unanim acceptat, faptul că asemenea crime nu sunt rezolvate niciodată, autorii rămânând necunoscuți. Poliția își va pierde concentrarea, sub presiunea curentului de opinie, probele de la fața locului se vor dovedi insuficiente, iar isteria colectivă va triumfa asupra evoluției spectaculoase a tehnologiei care rămânea, se pare, o dimensiune relevantă a unei investigații doar în filmele americane.
În timp ce lumea se reconstruia continuu, zilele mele curgeau egale, ca și cum nimic nu s-ar fi petrecut. Citeam, mâncam, programam, îmi vizitam părinții, pe care îi însoțeam uneori la mormântul fratelui meu, o priveam cu ochi triști pe mama care slăbise enorm și care devenise brusc mai scundă, cel puțin gura i se strânsese ca la femeile bătrâne, a căror musculatură facială se atrofiază, avea obrajii galbeni, stinși și căzuți, renunțase total la machiaj și toată figura ei părea o mască a durerii vii. Se sprijinea de brațul fiului responsabil de moartea unui om, inocentă și încrezătoare, fără să bănuiască nimic, fără să mai simtă altceva în afara suferinței continue provocate de pierderea celuilalt fiu. Drumul până la cimitir și înapoi acasă devenise un ritual al tăcerii, un ceremonial destul de chinuitor la care tata refuza să participe. Nu-l puteam condamna, și eu o făceam mai mult din obligație sau din milă față de mama. O coincidență sinistră făcuse ca Andrei să fie îngropat în același cimitir, așa că nu de puține ori dădeam ochii cu rudele lui, intuisem cine era mama, arăta la fel ca a mea, o ființă mișcorată, înfășurată în niște haine negre, bisericești, dar pe ceilalți nu-i cunoșteam și nici nu eram curios.
Pe Vera o duceam cu mașina la spital, tratamentul ei implica niște perfuzii săptămânale cu un medicament nou – semnase un contract prin care se angaja să fie un fel de cobai uman. Nu renunțase să-mi rezume de fiecare dată ce mai apărea prin presă sau ce se mai dezbătea în online în legătură cu moartea suspectă a lui Andrei, ascultam răbdător, deși mă săturasem, eu însumi cunoscând în detaliu tot ce devenise public despre subiect, însă nu aveam de ales. Mă bucuram că obsesia ei pentru Andrei se domolise în urma dezvăluirilor din presă, care confirmau josnicia individului, ceea ce mă împiedica deocamdată să am regrete mari. Firește că luam în considerare în mod teoretic latura morală a consecințelor actelor mele, dar nu mă simțeam torturat de vinovăție, fiindcă gândeam că viețile noastre nu sunt decât înșiruiri de fapte, interdependente, și, la fel ca în programare, o serie o continuă pe cealaltă, iar lanțul nu se poate rupe. Viețile noastre nu încep și nu se termină cu noi, nu noi suntem stăpânii, ci ansamblul care le leagă. Sunt vinovat sau nu, e prea complicat. Fac parte din ansamblu. Și dacă eu sunt vinovat, întregul ansamblu e. Creația e imperfectă, programul generează erori. Nu stăpânesc ansamblul, bănuiesc doar că există. Nu pot gândi unitar, mi-a fost interzis. Tot ce cunosc nu reprezintă decât umbre încețoșate din depărtări, la fel ca cele din privirea mea. Știu că eu însumi sunt dușmanul adevărului, până și memoria mea e dușmanul adevărului, și limbajul meu este, pentru că tot ceea ce am spus despre ceea ce am făcut nu este egal cu ceea ce am făcut, de unde rezultă că ceea ce am spus nu este adevărat, ci este adevărat doar ceea ce am făcut, iar dacă memoria mea mă înșală, atunci nici măcar nu mai pot ști nimic despre ceea ce am făcut, prin urmare nu pot decât să tac. Nu readusesem echilibrul, nu reparasem nicio nedreptate, iar lumea nu devenise mai bună. Nu descoperisem nimic, în afara unei noi surse de neliniște. Trecusem de partea cealaltă și nu-mi mai puteam privi chipul în oglindă fără să nu observ că mi se modificase expresia.
Oana Paler (n. 1978, Brașov) - Facultatea de Litere, Universitatea București; master în Comunicare și Relații Publice, SNSPA, București; profesoară de limba și literatura română la Colegiul Național Dr. Ioan Meșotă, Brașov; colaborări cu recenzii de carte, critică literară, eseu și proză, apărute în revistele de profil; autor al romanului Stadii (Editura Rocart, 2023).