Profesorul nu putea să doarmă după scandalul de plagiat. Se foia nopțile, transpira, se ridica să se ducă la baie. Îi revenea în minte gândul că nu va mai putea să predea vreodată, că, fără să fie pregătit pentru a renunța, cariera lui era ruinată, că întreaga credibilitate pe care o câștigase nu-l va mai putea ajuta atunci când va face pasul spre cariera politică. Evident, nu gândea atât de sofisticat, a fost de datoria noastră să scriem astfel, să nu îl pierdem de client. Mai întâi, profesorul se speriase de ideea că va fi nevoit să o facă acum. Adică să intre în politică. Ori nu ajunsese acolo unde își propusese, în funcția de conducere pentru care și-a depus candidatura, prin urmare ar fi intrat în partid de jos și ar fi trebuit să muncească. Toată munca lui de până acum se sfărâmase din pricina unui idiot răzbunător, căruia nu-i scosese la concurs post de lector. Îi promisese șefului de partid că o va aduce pe amanta lui pe post de conferențiar, ceea ce a și făcut, iar asistentul care a rămas fără post de lector și fără normă a plecat la alta universitate și s-a răzbunat crunt. A scos de nu știu unde povestea cu plagiatul profesorului, care încă nu s-a dovedit, dar profesorul știa că nu poate face nimic pentru că nu scrisese de la sine un rând în viața lui. Nici măcar la poliție, când a fost să dea o declarație, nu a făcut altceva decât să scrie după dictare.

Stătea în acea seară și se uita la un film, dar nu se prindea nici acțiunea filmului de el - părea ceva foarte sofisticat -, nici romul guatemalez pe care îl primise cadou de la colegi. Și cum se foia pe canapea a ațipit, în gând cu lucrarea aceea scrisă în coautorat, care făcuse obiectul scandalului public.

– N-am scris eu partea plagiată, a răspuns profesorul când l-a sunat o jurnalistă înțepată, întrebându-l de lucrare.

– Păi ce ați scris dumneavoastră din carte? l-a întrebat jurnalista.

A vrut să răspundă ceva concret, dar el nici măcar nu citise cartea. Iar colegul lui, coautorul, nu a avut bunul simț să scrie el, a apelat la vreun student ori vreun asistent, care Dumnezeu Sfântul știe de pe unde a luat. Dar nici măcar invocarea lui Dumnezeu nu l-a ajutat atunci.

– Am scris mai mult pe la început, a răspuns profesorul.

– Ce anume? a fost promptă jurnalista.

– Nu vă pot spune acum, vă spun mâine, după ce mă documentez, a răspuns profesorul, așa cum învățase la un curs de relații publice pentru cadrele didactice cu funcții de conducere în universități.

– E ridicol ce îmi răspundeți, a sărit jurnalista. Dumneavoastră chiar nu vă dați seama ce spuneți? Nu ați scris dumneavoastră lucrarea?

– Ba da.

– Păi dacă da, spuneți-mi măcar cum se numește, că să îmi dau seama de gravitatea a ceea ce ați făcut.

– Nu înțeleg care vă e problema, a răspuns profesorul.

Jurnalista a început să râdă la telefon, un râs isteric care l-a înfuriat de-a binelea pe profesor.

– Cum se cheamă cartea, am întrebat, se auzi vocea ei apăsată.

– V-am spus că vă răspund mâine, după ce mă documentez.

– Domnule, dumneavoastră nu știți nici măcar cum se numește cartea pe care ați scris-o?

– Nu mă luați așa, duduie, că am scris mai multe...

– Nu sunt duduie, domnule profesor. Mă gândesc că aveți același comportament și cu colegele dumneavoastră de catedră, ori de facultate...

– Nu vă privește pe dumneavoastră comportamentul meu cu ele, ați fost pusă să mă luați la rost pentru plagiat.

– Și, ați plagiat? se auzi vocea sarcastică a jurnalistei.

– Păi dacă nu am scris cartea nu am plagiat, a răspuns profesorul, închizând telefonul.

El avea dreptate în sinea lui, fără să înțeleagă că de fapt acel răspuns l-a ruinat. Că un plagiat recunoscut, retras de pe piața academică, l-ar fi făcut să aibă o simplă pată în cv și că ar fi putut rămâne la catedră. Dar așa? Au început imediat după difuzarea interviurilor să curgă telefoanele, mai întâi cele de la minister. Profesorul era copleșit și nu știa ce i se întâmplă. Crezând că a scăpat de acuza de plagiat odată ce își neagă autoratul, s-a băgat într-o belea și mai mare. Dar cel mai tare îl deranja, în aceste condiții, că nu înțelegea ce vor toți ceilalți de la el.

Apucase să pună paharul de rom lângă canapea, nu și telecomanda. Ațipise cu televizorul pornit. La televizor se auzeau împușcături și țipete, iar profesorul, cu telecomanda în mâna stângă, cu capul aplecat peste umărul drept și cu o dâră de bale prelingându-se pe la colțul gurii, era rupt de acțiunea filmului acela cu cafteală, prea sofisticat, totuși, pentru el. Și cum mintea îi era asaltată de gândurile pe care le băgase sub preșul subconștientului, se visă că e la masă cu ministrul și că beau rom guatemalez - profesorul nu știa că e din Guatemala sau cum se cheamă, dar știa că e din ăla bun - și discută despre plagiatul lui inexistent.

– Auzi, îi zise ministrul în vis, eu chiar nu te înțeleg. Tu de ce nu ai recunoscut?

– Ce să recunosc?

– Că ai plagiat.

– Dar nu am plagiat, excelență, căci ar fi trebuit să scriu mai întâi ca să plagiez, nu-i așa?

– Așa e, dar nu știu cum să-ți explic. Numele tău apare pe nenorocita aia de carte.

– Bravo, gândi profesorul în vis, domnul ministru vorbește chiar cum vorbește el în viața reală!

Apoi, după clipa metareferențială, reveni în propria poveste:

– Și care ar fi problema? încercă să se dumirească profesorul.

– Dacă numele tău apare pe carte înseamnă că ai scris-o tu. Dacă nu ai scris-o tu și îți apare numele, e furt.

– Ei, pe asta chiar n-o știam. După ce că am fost acuzat de plagiat, acum sunt învinuiți pentru furt?

– E cam același lucru, îi răspunse ministrul în vis, doar că e un pic altfel.

– Aha, dădu să înțeleagă profesorul.

– Da' chiar, tu de ce nu ai recunoscut plagiatul?

– Eu nu... dădu să spună profesorul, dar se abținu. Și cum trebuia să spun?

– Păi e simplu. Când a făcut Dumnezeu lumea, l-a mai întrebat și pe Dracu ce sa facă și cum să facă pe ici pe colo...

– Și Dracu i-a zis?

– Evident, că nu era prost să lase lumea fără fisuri.

– Aha, făcu profesorul, aproape dumirit.

– Te-ai prins?

– De ce să mă prind?

– Că și Dumnezeu a plagiat. Că el nu l-a trecut pe Dracu la coautori.

– Serios? De unde știți?

– Tocmai ți-am spus.

– Aha.

– Ai înțeles?

– Da, am înțeles. Deci dacă mă mai sună jurnalista îi spun că mi-ați zis dumneavoastră că și Dumnezeu a plagiat.

– Nu chiar așa, că nu ți-am spus eu.

– Da' cine?

Și atunci sună telefonul. Nu știm dacă în vis sau în realitate. Profesorul deschise ochii și se uită în jur. La televizor era o scenă de dragoste. Primul lui gând fu:

- Ah, ce i-aș face jurnalistei ăsteia.

Apoi își dădu seama că ațipise și se felicită.

Apoi își aminti că a avut un vis, dar nu-și dădu seama despre ce fu vorba, căci era prea complicat. Își aminti că îl visă pe ministru și că ministrul i-a spus exact ce să spună jurnalistei la telefon ca să scape de acuzație. Dar nu își mai aminti nicidecum logica ministrului. Vru să îl sune, dar era prea târziu. Nu își putea permite să îl deranjeze pe ministru la acea oră. Apoi vru să îl sune pe secretarul de stat, dar nici cu el nu și-ar fi permis asta. Mai rămânea o șansă, să telefoneze unui șef de birou de prin minister. Dar de unde să știe amărâtul ăsta ce i-au spus ministrul?

Gândurile îl năpădiră mai mult ca înainte să ațipească. S-a culcat cu o problemă, a aflat soluția în vis, dar s-a trezit brusc cu ochii la lumină și a uitat visul. Ce lumină? A, televizorul. Dar nu a uitat tot. A uitat doar explicația ministrului. Sau poate nu a înțeles-o. Mâine trebuie să ajungă la minister. Dar până atunci, ce face? Dacă nu poate adormi? Își puse rom în pahar și luă o dușcă. Romul de Guatemala îi limpezi mintea. Nu în sensul în care să afle că e de Guatemala, ci în cel în care își aminti că vorbise cu ministrul despre Dumnezeu.

– Ce dracu' mi-o fi zis ăsta, bodogăni el.

Și își aduse aminte și de Dracu.

Dar era ceva ce nu mergea în poveste. Ce treabă au Dumnezeu și Dracu în povestea lui de plagiat, în care era clar că de fapt nu plagiase.

Se ridică și se duse la baie. Se întoarse de acolo convins că nu îi va face nimic jurnalistei. Apoi se frământă. Mută pe un alt canal la televizor. Apoi pe un altul, că se plictisea repede.

– Ce mama dracului, să am bafta să-mi dea ministrul soluția în vis și eu să o uit?

Și când porni tăvălugul altor întrebări despre vis, aproape că se lămuri că el visase, și nu ministrul, și că soluția fusese a lui, nu a ministrului, dar gândurile îl obosită peste măsură și adormi împăcat cu ideea că a doua zi se va duce la minister și că dacă nu îl va primi ministrul în audiență se va interesa măcar daca există vreo acuzație de plagiat la adresa lui Dumnezeu.