În clasa a șasea am visat să fug. Peste vară ai mei mergeau la fân, iar moșia noastră era destul de mare, deși comuniștii ne confiscaseră o bucată imensă de pământ care a devenit pășunea satului.

- Străbunicul meu a avut un munte, mi-a zis într-o zi tata. A fost bogat. Dar l-a împărțit la copii, la nepoți. Au fost mulți, Iar apoi au venit comuniștii și ni l-au luat.

- Cum adică ni l-au luat? l-am întrebat.

- Nu înțelegi tu prea multe, mi-a zis el. Ceea ce vorbim acum nu trebuie să afle nimeni niciodată. Altfel eu ajung la închisoare și tu ajungi să muncești în pădure. Și nu vreau lucrul ăsta.

Și mi-a povestit ce înseamnă comuniștii, și cum au luat ei de la cei bogați ca să împartă la toți la fel, dar cum au făcut, de fapt, o altă clasă de privilegiați. Despre așa ceva învățasem la școală. Ne spusese profesoara de istorie. Dar ea spunea că de fapt comuniștii sunt buni și că societatea noastră a depășit clasele de orânduire socială bazate pe exploatarea omului de către om, de la sclavagism încoace.

- Uite, mi-a zis tata, nici ea nu poate să spună altfel.

Îmi aduc aminte foarte bine, era într-o duminică atunci, și plecasem cu tata la stână, să luăm din cota de brânză care ne revenea. Eram pe un tăpșan deasupra unor culmi domoale, de unde se vedea totul la o distanță de câteva zeci de kilometri.

- Vezi munții aceia, da, exact, acolo! Ei, acolo nu mai e țara noastră, deși cândva a fost. A venit Rusía, așa punea el accentul pe ultima silabă, a venit Rusía și ne-a luat pământul. Acolo a fost o parte din țara noastră. Profesoara ta de istorie se trage dintr-o familie de acolo. Familia ei a fost omorâtă, mai puțin maică-sa, care s-a măritat cu unul de pe aici și a făcut-o pe ea. Și ea s-a măritat la rândul ei, și uite cum au trecut anii și cum povestea ei aproape că nu se știe. Dar ea, săraca, știe adevărul și nu poate să-l spună.

- Adică noi la școală nu învățăm adevărul?

- Exact. Ce învățați voi la școală n-are legătură cu realitatea. E ceea ce le convine comuniștilor. Dar fiecare familie de aici are, de fapt, o poveste a ei și lucruri despre care nu poate vorbi.

- Dar totuși, profesoara de istorie e cu Partidul. E secretară de partid pe școală, sau așa ceva.

- S-a măritat cu un comunist de la județ, și face bine că e secretară de partid, pentru că știe adevărul și nu lasă ca oamenii să fie pedepsiți degeaba, chiar dacă mai scapă câteodată vreo vorbă. Ea n-are ce face și nu vă poate spune vouă adevărul, dar să știi că îl cunoaște mai bine decât îl știm mulți dintre noi. Învață și tu ce îți spune ea la școală, dar bagă la cap ce îți zic acum și nu amesteca niciodată lucrurile.

În ziua aceea mi s-a dat peste cap tot sistemul de valori. Trăisem în minciună. Trăisem ca și cum atunci mi se spunea că fusesem adoptat. I-am promis tatălui meu că nu voi spune nimic. Nimănui. Niciodată.

- Gura pecetluită! mi-a zis el. Toți, aproape toți, se pun bine cu comuniștii ca să le fie lor bine și nu știi cine te poate pârî la Partid sau la miliție. Și nu te mai poate salva nici profesoara de istorie, nimeni. Te exmatriculează și nu îți mai rămâne nimic altceva de făcut decât să te angajez la IFET. Adică să muncești la pădure, în cazul fericit. Cu mai bine de treizeci de ani în urmă îi băgau direct în închisoare pe cei de vârsta ta.

- Și pe tine și pe mama vă bagă direct în închisoare, mi-ai spus!

- Fără dubii!

Am aflat atunci de ce tata ascultă seara, cu sonorul la minim și cu aparatul de radio lipit de ureche, Europa liberă. Încă mai spera să vină americanii. O vreme asculta la galene, dar s-au stricat. Am aflat de la el cum arăta satul în urmă cu peste o sută – două sute de ani, și din ce parte din pământul ocupat acum de Rusía au venit strămoșii mei pe la începutul secolului al XIX-lea, pe vremea lui Iozef al II-lea, așa spunea el împăratului, și în ce fel minciuna din afară ne ține în închisoarea numită Republica Socialistă, care anterior s-a numit Republica Populară. Dar nu atunci mi-a venit ideea să evadez. Ci mai târziu, în aceeași vară, când bărbații din familie se duseseră la coasă, dar plecase și mama, care cosea în rând cu ei, și am rămas cu bunica, și cu mătușa de la oraș, și cu verișoara mea. Ele făceau mâncare, iar eu ar fi trebuit să duc la prânz mâncarea la câmp. Și atunci s-a întâmplat ca nu departe de casă, pe drumul care duce spre centrul satului, să aibă loc o încăierare. Doi vecini au început să se certe și apoi s-a îmbrâncit. Atâta tot. Bunica s-a ținut bine, deși am văzut-o tremurând, dar mătușa mea a leșinat. Și-a revenit greu. Era palidă, albăstrie, și avea privirea speriată.

- Acolo l-au bătut pe tata, a îngăimat.

N-a vrut să mai zică nimic despre ceea ce i s-a întâmplat bunicului, și abia după ce bunica a plecat în grădină ne-a șoptit mie și fiicei ei:

- Pe tata l-au bătut comuniștii, așa a murit. Ăsta e adevărul, nu că a făcut nu știu ce boală la stomac.

- Dar a murit la Iași, nu-i așa? am întrebat.

- Da, l-a luat Nițucă în paie, pe faeton, și l-a dus direct la Câmpulung la spital. N-a mai trecut pe la dispensarul comunal, că murea în chinuri la noi. Și de la Câmpulung l-au dus direct la Iași, unde a murit chiar în ziua când taică-tu a împlinit optsprezece ani. Eu eram de vârsta voastră când l-au bătut pe tata, mă uitam pe geam și vedeam, și a venit mama și a vrut să mă desprindă, dar nici ea nu a putut face nimic, nici să mă desprindă pe mine, nici să-și scoată bărbatul din mâinile nemernicilor. Au scos din pușcărie comuniștii un țigan hoț, pe care l-au făcut milițian, și ăla l-a bătut, în timp ce alții îl țineau.

Dar mătușa a tăcut brusc în momentul în care s-a întors bunica, iar după aceea a refuzat să mai zică vreun cuvânt. Nici tata nu mi-a zis nimic în ziua aceea când fusesem pe munte, dar nici după. Voia să mă protejeze. Mie îmi rezona în minte altceva din ceea ce îmi spusese atunci: "fiecare familie de aici are, de fapt, o poveste a ei și lucruri despre care nu poate vorbi".

Atunci mi-a venit prima dată gândul să evadez și tot atunci m-au sfătuit cu verișoara mea cum să facem.

Când am început clasa a șaptea – o zi ploioasă și urâtă de 15 septembrie, cu o serbare de început de școală ținută de tovarășa directoare pe hol, și cu tovarășa de istorie alături de ea – am aflat că am o colegă nouă. O clema Clara și venise de nicăieri. Nu am înțeles de la ce școală se transferase. Era frumoasă și tăcută, foarte tăcută. Băieții se înghionteau, dar ea nu-i băga în seamă. La cursuri era absentă. A luat destule note mici cât să riște să repete anul și a intrat în dezbaterea clasei la ora de dirigenție. Diriginta, profesoară de franceză, era o persoană foarte implicată. A întrebat cine ar dori să o ajute pe Clara să recupereze materia după ore și am ridicat mâna. Am rămas cu ea din acea după-amiază să lucrez câte o oră la ceea ce făcusem peste zi și mi-am dat seama că are o minte extraordinară. De altundeva venea blocajul. Efectiv refuza să răspundă. Știa, dar refuza să răspundă. Și cu mine a mers destul de greu la început. I-am câștigat destul de greu încrederea. După două săptămâni aflasem că nu are pe nimeni prin sat, în afară de o mătușă bătrână la care locuiește. Știam casa, o știam din vedere și pe mătușa aceea bătrână, dar nu înțelegeam nici cine e, nici de unde vine.

L-am întrebat într-o după-amiază pe tata. El mi-a explicat că și femeia aceea în vârstă era tot o refugiată după ce Rusía pusese mâna pe teritoriul de la nord, și că sora ei, care muncea undeva prin Câmpulung, făcuse închisoare cu ceva vreme în urmă pentru că făcea parte dintr-un grup care a vrut să răstoarne puterea comunistă.

- Uite, îmi zise tata, pe femeia aia au închis-o pe când era copil, avea vreo treisprezece sau paisprezece ani. A ieșit nenorocită din închisoare și n-a mai fost bună din nimic.

La tata cuvântul "nenorocit" însemna ceva foarte vag. Nu am insistat asupra a ceea ce i se întâmplase femeii, ci doar am vrut să aflu de unde venea Clara. I-am spus că am o colegă nouă, care stă la mătușă-sa, și tata mi-a spus cu voce scăzută:

- Vai și-amar de capul lor! Nu doar că maică-sa a făcut închisoare, dar și taică-su. Eu așa am auzit mai demult. Numai că el se trăgea din familia unui ofițer care era în garda regelui. Și i-au închis pe amândoi, în același lot, în nu știu ce grupare de elevi care își propusese să ducă luptă de rezistență din munți. Au furat arme de la Ocolul Silvic și le-au pus la păstrare într-un fânar la mama fetei. Au fost prinși, au făcut închisoare ani buni și s-au căsătorit târziu, la mult timp după ce ieșiseră. A fost o perioadă de relaxare prin ’68-’69, când li s-a permis să facă nunta. Până atunci nu au avut voie, că erau amândoi dușmanii poporului.

- Cum adică dușmanii poporului?

- Așa îi considera Partidul.

Erau mult prea multe necunoscute pentru mine și încercam să pun lucrurile cap la cap, dar nu înțelegeam aproape nimic. Dar cea mai mare necunoscută rămânea Clara.

- De asta te sfătuiesc să stai departe de ea, pentru că nu știi ce ți se poate trage de aici.

Până în decembrie Clara a început să ia numai zece. Diriginta m-a felicit în fața clasei și a zis că nu mai e cazul să continuăm pregătirea de după ore. Decizia ei mi-a întors lumea pe dos. Mă întâlneam cu Clara doar în pauze și schimbam câteva cuvinte. Ea mergea spre casă într-o direcție, eu în cealaltă. Nu aveam nimic în comun. Visam serile, înainte să adorm, la Clara. Mă trezeam cu Clara în gând. Visam să fugim amândoi din țară. Dar nici nu puteam să îl dezamăgesc pe tata. Ori pe mama. Totul devenise trist, dezolant, mai ales atunci când Clara s-a îmbolnăvit și a stat trei săptămâni în spital. S-a întors la sfârșit de februarie, când colegii de clasă deja se obișnuiseră cu absența ei.

Se apropia 1 martie, când se dădeau mărțișoarele La noi rămăsese în picioare obiceiul cel vechi, după care fetele legau de mâna băieților pe care îi plăceau un șnur alb cu roșu să îi protejeze de rele peste an. Apoi s-au inventat zorzoanele și au început să lege șnurul de tot felul de figurine, pe care le prindeau în piept. 1 martie era o zi specială pentru băieți pentru că după câte decorații adunau în piept erau mai importanți în ierarhie. Ori, la treisprezece-paisprezece ani această ierarhie era scopul suprem. Nu conta nimic mai mult decât să vii acasă cu patru-cinci mărțișoare primite de la fete. După care începea greul. Din cele primite băieții trebuiau să se decidă pentru unul singur pe care să îl poarte în piept zilele următoare, iar fata al cărui mărțișor era zărit a doua zi în pieptul băiatului era aleasa. În clasele a șaptea și a opta începutul lui martie era plin de încordare, mândrie și furie. Plin de nefericire și decepții.

Cu o seară înainte de 1 martie am visat-o pe Clara. Se făcea că îmi dădea un mărțișor, și că mărțișorul acela era de fapt un pui de pasăre care își lua zborul. Și că dispărea de pe pieptul meu, cum dispărea și Clara. M-am trezit speriat în miezul nopții – dormeam cu toții înghesuiți în aceeași cameră, și trezitul meu a însemnat că și tata și mama s-au dat jos din pat, și că au verificat dacă am febră sau nu, și mi-au dat să beau zeamă de merișoare, care face bine când simți că te apucă frisoanele – și am adormit greu, cu gândul la ea. Nu-mi dădeam seama dacă sunt treaz sau visez, îi auzeam vocea și mă frământam. Mama mi-a propus să rămân acasă. Până la urmă am reușit să-l înduplec pe tata să mă lase să plec la școală. Când am intrat în clasă pe pieptul lui Vasilică erau deja așezate câteva mărțișoare. Vasilică era rumen în obraji și foarte fericit. Și alți băieți aveau câteva fire colorate cu figurine atârnate în piept. Oare Clara cui i-a dat mărțișor? mă întrebam. Prima oră a trecut greu. Probabil că la fel de apăsător va trece toată ziua, gândeam. Dar în prima pauză, Clara a venit la mine și mi-a dat un mărțișor neobișnuit. Mai mare decât toate mărțișoarele. Ca o cruce de metal sau ca o stea, ori ca o floare de garofiță cu patru petale zimțate, fiecare cu câte trei zimți, printre care se aflau, încrucișate, niște raze, care păreau două spade. Pe partea din spate era un suport de metal ca un scut rotund, învelit în pânză roșie, prinsă cu o agrafă mare, cu care Clara mi-a înțepat haina și a prins-o pe pieptul meu. Era mare și grea. Am privit în jos, să văd cum arată pe piept, și atunci Clara m-a sărutat. De față cu toată clasa. Colegii au început să râdă și să aplaude, și am sărutat-o și eu și apoi s-a sunat de intrare. Nu-mi încăpeam în piept de bucurie. Mărțișorul meu era din altă lume, era mai mult decât îmi închipuisem și mai mult decât își închipuise însuși Vasilică, cel care se bucura în fiecare an de cel mai mare succes la fete. Abia așteptam să ajung acasă, dar mi-a fost frică să îl arăt tatei, pentru că tata îmi spusese să stau departe de Clara. Nu i-am zis nimic, așadar, și m-am întors a doua zi la școală mândru, cu medalia-stea pe piept și cu o mare bucurie în suflet.

Prima oră am avut istorie și am văzut-o pe profesoară că se uită cu atenție la mărțișorul meu. Cu un sfert de oră înainte de pauză a spus colegilor să rămână cuminți în clasă și mi-a făcut semn să vin cu ea la cancelarie. Clasa a înlemnit. Când te chema secretara de Partid nu era nimic bun. În cancelarie a închis ușa după noi.

- De unde îl ai? m-a întrebat, arătând spre mărțișor.

- L-am primit.

- Normal că l-ai primit, nu mă gândeam că l-ai furat. De la cine?

- De la Clara.

- Eram sigură, a zis.

Mi-a făcut semn să mă așez. S-a așezat și ea. Mi-a cerut mărțișorul. I l-am dat. Îmi fierbea palma. Metalul era greu. Norii erau la fel de greu. Câmpul era alb. Pe spatele mărțișorului steaua avea culoarea roșie. Profesoara a scos din geantă o forfecuță și o sticluță cu lichid incolor. A tăiat pânza roșie în care era învelit scutul. Vedeam de unde eram eu că pe spate e o figurină și ceva scris. Apoi a șters cu o bucată de cârpă îmbibată în lichidul acela incolor partea din spate a stelei. După ce a terminat, s-a uitat cu atenție la obiect, dar nu pe față, sau cum credeam eu că e fața, ci pe dos. M-a chemat lângă ea și mi-a zis.

- Uite, asta e o medalie rară și periculoasă. Se numește "Ordinul Coroana României" și este ediția rară, cu "Vulturul American", pe care a ordonat-o Regina Maria după ce a vizitat America. Dar tu nu ai de unde să știi nici despre Regina Maria, nici despre medalia aceasta. Se mai numește "Prin noi înșine", dar nici asta nu ai de unde să știi. Sau, dacă știi, fă bine să uiți totul.

Mi-a arătat de aproape. Era, într-adevăr, un vultur, înconjurat de o cunună, și scria "Prin noi înșine", și scutul era așezat pe o cruce, și erau, într-adevăr și două spade. Mă uitam năuc. Nu înțelegeam nimic.

- Dacă vede cineva această medalie te arestează și pe tine, și mă arestează și pe mine. Ei au fost dușmanii poporului. Regina Maria e bunica regelui care a abdicat la 30 decembrie 1947, când s-a proclamat Republica Populară, cum v-am învățat. Să nu scoți o vorbă. Cel mai bine e să te duci acasă acum și eu o să spun că ți s-a făcut rău, că ai răcit. Dar medalia rămâne la mine, să o arunc.

- Și Clara? am întrebat-o.

- Voi vorbi și cu Clara.

S-a ridicat în picioare și atunci am observat că era o femeie frumoasă. Foarte frumoasă. S-a îndreptat spre ușă, a descuiat-o și mi-a făcut semn să plec. Atunci mi-am dat seama că pare a fi o Clara matură. Am rămas acasă până sâmbătă. Un coleg mi-a adus ghiozdanul după ce s-au terminat orele și l-a lăsat mamei. Apoi în fiecare zi a adus temele. Eu am avut febră, pentru că o vedeam Clara și, câteodată, pe profesoara de istorie. Nu am fost în stare să-mi fac temele și m-am pus greu pe picioare. ,

Când am revenit următoarea săptămână la școală Clara nu mai era. Nimeni nu știa nimic despre ea. Odată profesorul de matematică și-a uitat catalogul în cancelarie și m-a trimis să i-l aduc. M-am uitat în catalog și numele Clarei nu exista, ca și cum ea n-ar fi fost niciodată în școala noastră. Nici tata nu și-a adus vreodată aminte de discuția despre mătușa Clarei, care a murit nu mult vreme după aceea nebună.

Eu am reușit să fug, și când m-am întors câțiva ani mai târziu din America se întâmplaseră mult prea multe lucruri. Tata se stinsese. Mama nu voia să spună nimic nici măcar acum. Încă îi era teamă pentru mine, să nu sufăr din ce aflu. Am cerut dosarul de securitate al bunicului și tot ceea ce spusese mătușa s-a dovedit a fi adevărat. Despre Clara n-am aflat nimic. Ca și cum n-ar fi existat. Sau poate că nici nu a existat. Am căutat atunci pe internet medalia, și am găsit-o pe Okazii. Mi-am comandat-o pentru numai o sută de dolari. A venit cu o zi înainte să mă întorc în America. Avea lănțișor, cu veriga lănțișorului lipită la stea – am aflat între timp că era, de fapt, o cruce malteză, adică forma clasică a Ordinului "Coroana României" – și urme de ojă în scobiturile de bronz.