Dragă Roxana Dumitrache, ești doctor în științe politice, absolventă a London School of Economics and Political Science și a Facultății de Științe Politice din cadrul SNSPA. Scrii constant pe teme legate de egalitatea de gen, discriminare, educație și violență împotriva femeilor. Debutul editorial în proză s-a produs în 2019, cu volumul Papa Nicolau și alte povestiri foarte, foarte scurte, care a câștigat premiul de debut Polirom. Publici proză scurtă și studii academice, colaborând cu publicații de profil.

Pentru început, aș vrea să te întreb cum a început 2026 pentru tine. Care este dorința ta pentru acest an și ce experiențe păstrezi din 2025?

2026 a semănat până acum cu un ianuarie continuu. Știu că pentru T.S. Eliot aprilie e luna cea mai crudă, dar eu cred că ianuarie are și prospețimea, dar și cruzimea începuturilor. Sau a eșecurilor anunțate, motiv pentru care am o antipatie fără breșe față de bilanțuri de sfârșit de an și rezoluții de început. Dar mai cred că dacă supraviețuiești fără tristeți destabilizante lunilor ianuarie și februarie e semnul că vei avea ceea ce se poate numi un an bun. Din 2025 vreau să păstrez niște întâlniri aproape electrizante, cele în care simți că există un schimb de raze calorice. Aș păstra câteva evenimente: am curatoriat câteva expoziții în care am căzut la pace cu sindromul impostorului, am fost alături de voi la Premiile Ficțiunea, un intermezzo cultural intens și prețios. Am călătorit în câteva locuri, for academic business și for intellectual pleasure, iar timpul academic la University College London m-a reatașat de mediul universitar britanic de unde nu cred că am plecat niciodată de tot. Tot în 2025, fiica mea a devenit pasionată de robotică și, spre surprinderea noastră, nu mai visează să devină ,,înghețătăreasă" (o meserie de altfel respectabilă și în mod cert delicioasă) și vrea să devină cercetătoare sau ingineră. Cum pare că ar avea un tropism pentru sufixul inedit ,,easă" și noi nu o vom corecta pentru ni se pare adorabil, ar deveni, probabil, inginereasă.

În ce stadiu se află romanul tău? Ne poți destăinui câte ceva din atelierul creației?

Romanul meu e un șantier în lucru la care mă raportez cu un aliaj de vină, curiozitate și puțină jenă. În zilele bune, mă întorc la el ca la pozele din copilăria mică, la fotografiile cu marginile franjurate – e un amestec bizar de dor și stânjeneală. Nu am un atelier al creației, pare ceva foarte serios și disciplinat, iar la mine tot ce ține de scris e un mic haos pe care nu am cum să-l îmblânzesc. Uneori, reflexele pavloviene de fostă elevă și studentă antipatic de conștiincioasă mă întorc cu vină la scris și de regulă intru într-o dinamică previzibilă: mă apucă un elan scurt și intempestiv care scade imediat și se transformă în febră autoanalitică.

Ce teme te atrag cel mai mult în scris? Există vreun subiect pe care îl excluzi definitiv?

Probabil pudoarea ființei mele se simte și în scris, nu cred că mi-ar ieși niciodată o proză erotică, de pildă, care să sune firesc, deși scrisul îți dă libertăți improbabile. Mă feresc cu prudență și, sper, suficientă inteligență să scriu despre categorii vulnerabile pentru că m-aș simți impostoare și cred că vocea lor trebuie auzită ,,clar și distinct" cum ar spune Descartes. Nicio apropriere, nicio canibalizare nu mi se pare permisă. Tematic, mă interesează din ce în ce mai mult subiectele politice care pot fi literaturizate, e și teritoriul intelectual unde nu simt că sunt hic sunt leones ("aici sunt lei", folosită istoric de cartografii pentru a marca pe hărți teritoriile neexplorate sau periculoase) pentru mine, pentru că formația mea principală rămâne cea de politolog.

Care sunt, în prezent, principalele tale interese culturale, politice și sociale?

Mă preocupă în mod substanțial relația dintre cultură și democratizare, cu punctul terminus interdependența dintre cultură și democrație. Mi se pare fundamentală pentru înțelegerea ambelor concepte și simt că în prezent se ratează tocmai această consubstanțialitate, iar costurile sunt mari și se vor vedea atât în erodarea democrației, cât și în vulnerabilizarea culturii care e, în fond, un mare ecosistem dinamic, viu, menit să transforme și, în definitiv, să educe și care apără democrația în sensul cel mai extins la termenului.

Riscul cel mai mare e ca linia dintre propagandă și artă să se volatilizeze și spiritul critic, apetența pentru a chestiona, a dialoga, să fie înlocuite cu informație primită pe nemestecate și actele culturale importante, curajoase, vii să devină exotisme. Ne putem imagina, distopic, cum va arăta cultura într-un context politic în care blocul neo-extremist e consolidat și la guvernare și cred că imaginea e alarmantă. Sper că nu va fi cazul să mai trecem un test istoric cinic și să ne testăm reziliența unei noi rezistențe prin cultură.

Cum crezi că pot instituțiile statului să sprijine mai eficient promovarea culturii române?

E un răspuns simplu: prin depolitizare, prin destructurarea acestei uzanțe toxice a sinecurilor și a alocărilor de fonduri după grațiile și dizgrațiile unor manageri culturali care nu au nici etică, nici perspectivă și, din păcate, nici măcar "afinități elective" de vreun fel. Care intră tabula rasa în instuțiile pe care ajung conjuctural să le conducă și, din păcate, nu reușesc să depășească stadiul de "hârtie albă" sau dacă o fac, e mult prea târziu, improvizat și artificial. Abilitățile manageriale nu sunt transdisciplinare, nu poți conduce o instituție de cultură așa cum ai gestiona un dispensar mai ales dacă nu ai un profil intelectual și moral credibil. De aici și dinamica relațională în multe dintre instituțiile de cultură care pare pe fond o schismă reală între conducere și profesioniștii, cei care realmente inițiază, implementează și stabilesc bornele unui act cultural. Cei care știu pulsul vieții culturale și sunt consumatori de cultură nu doar conjunctural. E un truism, dar nu poți recunoaște un lider dacă nu-l respecți. Nu mai vorbesc de admirație, ne-am plasa deja în zona unui idealism poate ușor naiv.

Suntem țara interimatelor și mă refer în principal la teatrele bucureștene. Există această butadă cinică și dureroasă că nu există nimic mai definitiv în România decât interimatul. Ei bine, interimatul – și vorbesc din poziția cuiva care a condus interimar o instituție – înseamnă că ai toate responsabilitățile unui director, dar nu poți gândi strategic pe termen mediu și lung, nu poți consolida parteneriate pentru că nu știi ce se va alege de ele, nu ai o planificare bugetară precisă, deci practic ești într-o poziție constant fragilă.

Aș schimba și modul în care sunt comunicate evenimentele culturale, pare că existăm într-un perpetuu Cretacic al comunicării publice. Nu poți ajunge la un public contemporan dacă stilul în care transmiți mesajele e fie bombastic și fără pic de vitalitate, fie anost și pe alocuri ridicol.

Ce mai înseamnă astăzi spiritul civic?

Cred că e contextual și ține de un așa-zis Zeitgeist, dar și de mari evenimente politice, istorice care generează o ordine a urgențelor. Simț civic poate însemna, la limită, moarte cum se întâmplă în prezent în Iran unde în manifestațiile împotriva Guvernului au fost uciși peste 7000 de oameni, conform unui bilanț aproximativ. E forma ultimă de spirit civic. Dar există forme multiple de simț civic, declinate în moduri mai puțin definitive, evident. În sens larg, cred că simțul civic ține de internalizarea noțiunii de cetățenie, care nu presupune doar libertăți și drepturi, ci și responsabilități. În sens moral, eu îl văd asimilabil unei forme de grijă pentru ,,binele cetății".

Într-o lume copleșită de superficialitate și impostură, ce atitudine adoptă Roxana Dumitrache?

Eu sunt puțin mai optimistă sau poate mai dezolată (?) și caut breșele în marea de impostură și superficialiate și le adun, le cultiv, le prețuiesc. Trăim în insule cum bine spunea cineva, deși nu e neapărat cel mai comod sau mai indicat registru existențial pentru că insulele îndeamnă la recluziune și segregare, iar eu cred că ar trebui să trăim un timp al unui împreună responsabil.

Din păcate, după vârsta de 30 ani m-am imunizat și impostura nu mi se mai pare atât de stridentă, de incomodă, de paralizantă tocmai pentru că e ubicuă. E naturalizată și aclimatizată total, iar România ultimilor ani e un teren fertil pentru ea. Alarmant de fertil. O vedem zilnic în instituțiile publice, inclusiv în cele de cultură, în mediul academic, în politic, în spațiul public și cum nu avem mecanisme prea eficiente să asanăm aceste spații, ne putem propunem măcar o coabitare pașnică. Mie îmi iese cu multă grație și cu umor la suprafață, dar și cu niște costuri emoționale destul de mari.

Mai putem vorbi despre polemici constructive în spațiul public?

Da, când spațiul public nu se erijează în tribunalul poporului și ajunge să execute persoane pentru ,,delict de opinie". Sau când nu suntem guvernați până la os de idiosincrazii, pulsiuni și obsesii, dar cred că se întâmplă din ce în ce mai rar. M-am întrebat dacă noile media stimuleză polemicile (constructive sau nu) și am din ce în ce mai profund senzația că devenim fundamental solipsiști, că întrega lume se reduce la conștiința noastră. O fi vreun rețetar de fericire dar uitându-mă pe stradă și chiar pe Facebook, nu mi se pare că dăm pe afară de veselie și poftă de viață.

Revenind la tonul serios la întrebării și mulțumindu-vă pentru ea, cred că e rolul intelectualului public are demarcații din ce în ce mai vagi, iar asta reverberează inclusiv în calitatea discursului, a dialogului public. Mi-e dor de dialogul firesc și umanist, erudit, de lipsa de certitudini, de absența mesajelor teziste, de un tip de discurs atașant și plin, care să bucure și chiar să magnetizeze receptorul. Suntem, vorba lui Hegel, într-o zonă a ne-speranței.

Ce teme sau subiecte crezi că vor fi importante în cultura română în următorii ani?

La nivel administrativ, cred că se va vorbi mai mult și, sper, cu gândire strategică și responsabilitate despre reformarea și depolitizarea instituțiilor de cultură. Nu cred în deconstrucție fără construcție, e varianta facilă, dar istoria a demonstrat că are consecințe catastrofale.

La nivel tematic, eu percep o schimbare generațională, am văzut de pildă debuturile din 2025 și cred că avem deja literatura celor născuți după 90, copiii tranziției. Andrei Gogu, de pildă, are un debut puternic cu romanul “Tatăl meu care ești pe pământ", am scris foarte entuziast despre el. Cred că vor urma anii acestei generații care își va impune temele, va negocia și câștiga alte teritorii literare. Sper doar să nu se întâmple simultan cu o prigoană anticulturală.