Primăvara aceasta este eminamente pariziană, mă aduce viața la Paris pentru câteva luni, la studii și diverse alte activități, multe culturale, multe academice, fie, dar și mai multe de simplă desfătare afectivă și emoțională. Într-un jurnal șchiop, trunchiat, aș scrie că ziua mea din arondismentul 17, decent, burghez pe jumătate, începe cu alarma mașinii de gunoi. Ei bine da, Parisul nu e atât de murdar cum cârcotesc unii, valuri de spumă spală edilic-idilic, dar mai ales metodic trotuare și străzi, o capitală europeană cu două milioane de turiști și trecut glorios trebuie să se țină salubră, igienică.

Ca o vajnică fostă pionieră, patrioata intelectuală plecă devreme spre universitate. "Je m’en vais", zice Echenoz și ia Goncourt-ul. Obsesia analogiilor, referințele livrești, ocheadele intertextuale sunt boală grea de filolog, admit eu și-mi văd de drum. În drumul spre RER - L traversez un scuar care-mi aduce o încântare mai presus de cuvinte, trăită în simțuri, culori și mirosuri, kinestezic, sinestezic. Primăvară asta îmi plac adverbele, de mod, de timp, de atitudine. Atitudine de parc modern. Scuarul Batignolles este prin definiție, un spațiu de relaxare, o mică grădină publică aflată la o încrucișare de străzi sau în mijlocul unei piețe. Aici sunt ambele. El îl anunță pe parcul cel mare, clasat și rasat, bobo era eticheta-clișeu în anii 2000 (adică bourgeois-bohème, bo + bo = bobo), înlocuită recent cu "hipstereala", fenomen de modă muribund și el în curând. Vine deci alăturat scuarului magnificul parc Martin Luther King, atât de frumos încât aproape că mă revolt când se închide pe înseratele, la ora de iarnă, cu Madame Chat, mama pisicilor, pitoresc personaj de Disney și de Paris deopotrivă, cu alergători vineți de frig, dar zâmbitori în efortul lor de a se depăși. Ființe suverane.

Desfătarea mea zilnică în scuar – după salutul soarelui de dimineață, mai revin încă o dată și după-amiaza, dar musai în week-end, este căsuța de cărți unde se lasă și se ridică, după voie și nevoie reviste, broșuri, ficțiune, dicționare – cărți la liber, e de vis! Mă adap și eu cu nesaț, trafichez la vedere 5-6 pe zi, ca pe spirtoasele din romanele lui Faulkner, dimpreună cu un prieten poet flamand, Jan e în cartier de mai bine de trei decenii și-mi servește de fanal într-ale buchiniștilor, bibliotecilor, șezlongurilor de lecturat, altă desfătare. Vine apoi, pe locul doi, nu vegetația luxuriantă – pomișori pop-corn roz, plante exotice boierești, narcise cu toporași, lalele și primule – să nu uit: primăvăra asta a venit mai întâi în suflet și intenția, dorința de fericire, echilibru și calm din interior, din gând și din inimă, s-a ițit și-n afară schimbând prognoza meteo vag ostilă – ci, vin rațele, de fapt, toate păsările de pe lacul-eleșteu, alte ființe suverane care domnesc aici. Teoria lui Bataille îmi dă târcoale și încă mă seduce. Ființa suverană nu muncește, transgresează reguli și tabuuri. Eu pescuiesc cuvinte din lac, le scot unul câte unul și le înnod în plasa-text, le pun în discurs, le traduc ca pe copii crescuți cu drag. Nu mai plâng în gând de toate alea frustrante, sunt la Paris, nu-mi urez "la mulți ani în viață!", așa, mediocru, ci vreau să-mi pun viață în ani, cât mai multă viață frumoasă în aceste câteva luni. Și reușesc. Gustul de cocleală și de alienare, de blues glacial, de frustrare venită din coșmarul-vortex neproductiv, neinspirant, "noctilian parizian" (cu rimă săracă) se scoate cu un spectacol de operă bun, cu un palat, cu un balet sau măcar cu o plimbare în scuarul Batignolles, aici, aproape de Place de Clichy.

Păsările din scuar pleacă la ciugulit iarbă cu apetit vegan. Eu stau la adăstare de cărți noi cu bucurie și febrilitate, cu bucuria simplă de a se îngriji a cerșetorului de la colț care se toaletează singur la ceas de vecernie: gospodărește și pe orbește, fără oglindă-oglinjoară, se tunde cu capul plecat, sar păduchii de pe el ca niște cărbuni prea încinși, nu se lasă bătut, spectacolul parcă e filmat din Urmuz, indiferenți trecătorii, el pare mândru că-i cea mai frumoasă din țară, din scuarul Batignolles. Îl privesc ca la teatru, teatrul este o metaforă cu oameni-cărți din care citim ce vrem și înțelegem cât putem. Noi suntem cărți-vii în teatrul vieții, fiecare ne citim dacă și când vrem, în cheia sol sau mi-bemol. Trec pe lângă stilist, în fa majorul lui Bach, cu un zâmbet amabil, cu oareșcare umilință față de umilința lui și cu un euro mic, de-o baghetă la reducere, e sâmbătă seara.

Păsările din scuar pleacă la ciugulit iarbă cu apetit vegan. Eu stau la adăstare de cărți noi cu bucurie și febrilitate, cu bucuria simplă de a se îngriji a cerșetorului de la colț care se toaletează singur la ceas de vecernie: gospodărește și pe orbește, fără oglindă-oglinjoară, se tunde cu capul plecat, sar păduchii de pe el ca niște cărbuni prea încinși, nu se lasă bătut, spectacolul parcă e filmat din Urmuz, indiferenți trecătorii, el pare mândru că-i cea mai frumoasă din țară, din scuarul Batignolles. Îl privesc ca la teatru, teatrul este o metaforă cu oameni-cărți din care citim ce vrem și înțelegem cât putem. Noi suntem cărți-vii în teatrul vieții, fiecare ne citim dacă și când vrem, în cheia sol sau mi-bemol. Trec pe lângă stilist, în fa majorul lui Bach, cu un zâmbet amabil, cu oareșcare umilință față de umilința lui și cu un euro mic, de-o baghetă la reducere, e sâmbătă seara. Larghețea nu e la reducere.

Rățoii cu gâtul verde alungă lighioanele, gândemele cu "frici, frig și șobolani", ploaia glacială și libărcile gotice, în viața asta de samizdat postcomunist care ne copleșește, alienarea postpandemică care ne înstrăinează progresiv – toți mirosim a străini acum. Suntem într-o singurătate prea zgomotoasă, era cartea unui "bântuit" ceh, Hrabal, dar statul în parc ne scoate temporar dintr-o Istorie care se face tot mai rea.

Despre păsările din scuar – fac cercetare (unele nume le-am uitat sau poate nu le-am știut niciodată) și găsesc vreo zece specii, fete și băieți din familia Anatidae-lor, un héron cendré (ardea cinerea) – stârc sau Coco-stârc, de frasin și bine dat prin cenușă, un martin pécheur (alcedo attis), pescar pescăruș "moș martin?", ceva mouette rieuse (croicocephales ridibundus), o pescărușă care râde, de noi!, o bergeronnette des ruisseaux (motacilla cinerea), un bâtlan, tot numai coadă cenușie, un goéland argenté (larus argintatis), pescărușul grăsun argintat preferatul meu, canard colvert (anas platyrynchos), rățoiul cu gât verde, o gallinulle - poule d’eau (gallinula chloropus), modesta găinușă de apă, o foulque macroule (fulica artra), lișiță – ce dor îmi e de Dunăre și de deltă! o oie à tête barrée (anser indicus), adică o gâsculiță tunsă hipiot, cu dungi negre, tot o Coco Chanel și ea. Totul respiră modă și istorie, șarm și maniere. E la îndemână să pari doct (de asta le-am dat și pe latinește, golănește sau intelectualicește? nici asta nu mai știu, știu că primăvara asta iubesc adverbele, ad verbum, adică stau pe lângă tine și mă post-pun, să te împlinesc frumos, să ne alcătuim împreună ca-n Sadoveanu), dacă mai ai și poze, panouri și explicații, chiar poți părea doct... Prietenul meu, Jan, mă îndeamnă să venim să le vedem și când le ies puii, încă nu s-au ascuns printre plauri și trestii să cuibărească. Îmi place că în companie exclusiv feminină, este și un cavaler care merge arăbește în spatele lor, le ceartă, un body-gard penat postmodern. Ce jmeker e! Îmi place și când se scufundă – ca noi – cu jumătate de poponeață albă în aer, plonjeu autist sau nutritiv, ele știu mai bine.

Vine și somnul tardiv, indus, la terasa din colț tinerii zgomotoși sunt într-un happy hour etern (cât de frumoși sunt, cool-zen și vag etilizați), după îmbrățișarea tuturor amanților mei medianoche, logodnici cu buche mari și mici, de pe noptieră sau răsfirați în pat, iubiți care m-au așteptat toată ziua, tare geloși pe alții, cei din rafturile bibliotecilor și de pe mesele de studiu, vine somnul cu o prosopopee magistrală: suntem niște rațe cu gâtul verde, suntem niște moțate ale vieții, răsfățate cu soare, cu litere și cu un macaron – cu zmeură să fie – cu iubirea celor din jur și cu bună-credință, ambele ne îmbracă în mantii și ne fac domnițe peste un fief distopic.

Viață mândră și moțată dintr-un martie parizian solar, din scuarul Batignolles, cu poezie și rațe cu gât verde, Mărțișorul vieții mele, te salut!