Era un început de martie în Brăila, în primăvara aceea neliniștită de după 1990, când îmi făceam stagiul militar într-o unitate de la marginea orașului. Viața cazonă avea o disciplină rigidă, aproape de epuizare fizică și psihică: trezirea înainte de lumină, pașii cadențați pe betonul găurit din curtea unității, comenzile scurte care mă tăiau ca aerul rece. Pentru mulți dintre noi, acele luni în uniformă nu erau doar o obligație a vremii, ci și o formă de inițiere - o intrare, uneori bruscă, în taina misiunii de bărbat. Învățai să rabzi, să taci, să duci mai departe greutatea zilei fără să te plângi, să te subordonezi unor inși stupizi, ca și majoritatea ordinelor lor.

În acea lume severă, dorul devenea, paradoxal, singura formă de libertate. Într-o seară, cu puțin înainte de 8 martie, am scos din cutia de lemn de sub pat o foaie de hârtie și am scris acasă. Era prima scrisoare. Le povesteam părinților despre viața din unitate, despre exercițiile repetate până la oboseală, despre camarazii veniți din toate colțurile țării și despre felul în care timpul curgea altfel între zidurile cazărmi, mai dens și mai tăcut.

La un moment dat, m-a cuprins un puseu de nostalgie. Le-am mărturisit că greutățile acelei experiențe se îmblânzesc atunci când îmi rechem în minte clipele luminoase de acasă și chipurile celor apropiați. Și am strecurat, aproape fără să-mi dau seama ce vertij emoțional va produce acea propoziție: că pe toți îi pot vedea limpede în minte, numai chipul mamei nu reușesc să-l reconstitui aidoma. Nu pentru că l-aș fi uitat, ci pentru că țin prea mult la ea. Scrisoarea a ajuns acasă și mama a plâns. Mult. Aveam să aflu asta mai târziu. Cuvintele mele, scrise cu inocența unui soldat aflat la începutul drumului, au atins o coardă adâncă a inimii ei. O metaforă riscantă, fiind lipsit de exercițiul scriitoricesc de mai târziu. Abia la prima permisie, când am intrat pe poartă și am văzut-o în pragul casei, am înțeles cu adevărat ce emoție aduseseră acele rânduri. Atunci i-am spus, poate pentru prima dată fără ocolișuri, că pentru mine ea este ca o icoană în fața căreia se odihnește sufletul meu.

Din acel an, zilele de martie au rămas pentru mine o tainică revedere a chipului ei - o aducere-aminte care se deschide an de an, ca o floare miraculoasă a dragostei. În fiecare primăvară, printre miresmele reci ale începutului de anotimp, îmi revin acele clipe din Brăila și acea scrisoare timidă în care, fără să știu, învățam să rostesc una dintre primele adevăruri ale maturității: că dorul de mamă este una dintre marile cumpene ale inimii.