Nu! Nu este acesta. Evident. Textul acela a existat într-o noapte, într-o singură noapte când, obosit de toate ale zilei, am adormit pe canapeaua veche din colț. Îmi aduc bine aminte cum m-am așezat și am tras peste mine cuvertura grea pe care o primisem în dar de la o mătușă de la țară. Cuvertură care mi-a fost și protecție de canapea și pătură de picnic, iar în nopțile friguroase, ca cea de care îți povestesc acum, devenea sursa mea de confort și căldură.

Îmi trăsesem deci cuvertura până sub bărbie și ascultam vântul cum își făcea loc prin crăpăturile trădătoare ale podului. Sunetul acela înfricoșător când ești singur și totuși atât de prezent în cântecele iernii. Mă obișnuisem de mult cu el, cu șuieratul strident dublat de scârțăitul popilor bătrâni ce încă reușeau să susțină căpriorii acoperișului mâncați de carii. Devenise ca o prezență fizică în interiorul casei pe care o închiriasem cu promisiunea să am grijă de ea și să nu o las în paragină.

Am adormit repede. Telefonul probabil mi-a căzut din mână, căci a doua zi l-am găsit sub canapea, cu fața în jos.

Știam că trebuie să scriu. Voiam să scriu. Sau eram obligat. Oricum, un sentiment puternic mă împingea către masa de lemn căreia îi spuneam birou, dar care servise de câteva ori și pentru cinele romantice cu vreo fată ce, mai mult din curiozitate, accepta să petreacă seara la mine. O țin lângă geam. Masa. La fel era și în vis, lipită de pervazul de lemn ros de umezeala ploilor lungi și de soarele necruțător al verii. Mi-am tras scaunul aproape, am netezit foaia de hârtie și am împăturit-o în două. Știi doar că mi-e frică de o coală întreagă. Ca și cum, împăturind-o, sarcina mi se reduce la jumătate. Infinitul alb al ne-scrisului devine mai puțin înfricoșător limitat la jumătatea lui.

Știam că... trebuie să scriu. În spatele scrisului se aglomeraseră experiențe și vise și neliniști care împingeau din umbră, nerăbdătoare să strige prin volutele siluite ale unor litere scrise în grabă. Știam textul. Știam ce vreau să scriu și știam că va fi textul meu cel mai bun – poate singurul care ar fi reușit să mă justifice. Îmi priveam mâna ce apucase un creion mai vechi ce stătea mereu undeva prin sertar. Vinele îngroșate nu m-au speriat niciodată: așa m-am cunoscut din copilărie, cu ridicături ușor vineții ce îmi brăzdează mâinile și îi sperie pe cei care au timp să mă privească. Între degetele mele butucănoase, creionul își găsise din nou locul lui cald și sigur, ca și cum ar fi știut înaintea mea ce avea să se întâmple sub vârful lui bont și negru. Între lemnul galben și degetele mele încordate se năștea o întâmplare tăcută, o tensiune ce aproape îmi golea creierul de gânduri. L-aș fi aruncat înapoi în sertar, dar știam că doar acel creion galben ar putea vreodată să mă elibereze.

Respiram greu. Aerul din cameră avea o densitate ciudată, aproape palpabilă, ca o pânză veche întinsă prea mult peste o ramă. Vântul, companionul rece al nopților mele prea lungi, continua să alunge liniștea casei, dar acum părea mai mult o chemare, un ritm ce îmi marca bătăile inimii și graba gândurilor. Foia din fața mea – împăturită, imperfectă, ușor îndoită pe margini – mă privea cu o răbdare aproape ironică. O știam prea bine: foile nu se grăbesc niciodată. Doar oamenii se zbat. Ca niște gâze orbite de lumina prea puternică a vreunei lămpi uitată aprinsă.

Am lăsat vârful creionului să atingă hârtia. Un sunet atât de discret încât, dacă nu ar fi fost dâra cenușie ca un fir de păr, aș fi crezut că mi l-am imaginat. Apoi altul. Și altul. Și literele se adunau încovoiate de gândurile mele repezi ca și cum ceva s-ar fi deschis în interiorul meu, o ușă pe care o vedeam parcă pentru prima dată. Cuvintele veneau încet la început, ca niște animale sălbatice speriate ce ies din desiș. Nu eram sigur dacă eu eram cel care le controla, sau ele mă controlau pe mine. Simțeam doar că, dacă m-aș fi oprit, s-ar fi retras toate în adâncul sertarului pentru încă un an sau, și mai rău, pentru încă o viață.

Scriam despre mine, fără să scriu despre mine. Scriam despre un om care semăna prea bine cu mine ca să fie întâmplare, dar suficient de străin cât să pot pretinde că nu-l cunosc. Scriam pentru că altfel m-aș fi sufocat. Scriam ca și cum, în fiecare propoziție, mi-aș fi recuperat o bucată din mine, de mult rătăcită. Și pe măsură ce scriam, casa întreagă părea să se miște cu mine. Vântul se potolise, de parcă își ținea respirația de frică să nu deranjeze. Iar eu, în sfârșit, aveam senzația că exist cu adevărat, că textul pe care îl scriu există și mă dezvăluie. Pe măsură ce rândurile creșteau sub mâna mea, am început să simt ceva straniu: nu eu scriam textul, ci textul începea să mă scrie pe mine. Cuvintele nu veneau din memoria mea, ci dintr-un loc mult mai vechi și mai adânc, ca și cum ar fi fost eliberate de nu știu ce vrajă veche.

Am ridicat privirea din foaie. Casa era la fel de tăcută ca înainte. Niciun sunet, nicio tresărire, nici vântul nu se mai strecura printre crăpături. Totul părea suspendat, ca și cum întreg universul aștepta gestul meu următor. Creionul îmi tremura în mâna care îl strângea din ce în ce mai tare. Și mai tare. Până când, un trosnet scurt și șuierul vântului îmi pocni în urechi. M-am ridicat brusc, încă amețit, cu inima ciocănind în piept. Telefonul sub canapea, pe masă nici urmă de foaie, nici urmă de grafit... Nimic. În palmă simțeam duritatea lemnului galben, iar pe retină încă jucau contururi clare de litere amestecate. Atât. Și atunci am știut că trebuie să scriu. Trebuia să scriu acum, înainte ca visul să mă uite din nou.