Povestire publicată pe grupul Ficțiunea

Îmi veneau perfect. Îi încălțam pe ascuns, una dintre marile bucurii ale copilăriei și eram sigură că mai frumoși nu există. Nu îi văzusem niciodată în picioarele ei micuțe, și uneori îmi venea greu să cred că erau ai ei. Deschideam cu grijă cutia de carton, îi priveam câteva secunde și le șopteam. Ce mai faceți? Le mângâiam pielea fină cu vârful degetelor, iar ei oftau de bucurie că sunt atinși din nou, tălpile fremătau de nerăbdare. Prima dată i-am auzit șoptind atunci când mi-am lipit obrazul de catifeaua neagră. Dar probabil nu o să mă credeți. Am petrecut multe clipe frumoase împreună. Aș putea spune chiar că deveniserăm prieteni.

Cum îi încălțam, picioarele alunecau în ritm de vals, faldurile rochiței fâlfâiau albăstriu și mă trezeam în zbor. Deasupra lumii. Cum au reușit să mă învețe și magia tangoului, n-aș putea să spun. Muzica îmi creștea pe dinăuntru, asemeni unui copac al vieții, și odată cu ea s-a înălțat, pe nesimțite, o adolescentă pierdută în visuri, doar pe jumătate ale ei.

Într-o dimineață prăfuită mi-au istorisit o poveste. Nu, nu din acelea cu zâne și zmei, ci o poveste adevărată. Așa am aflat despre fata șuie, cu ochi adânci, refugiată în Regat, despre haina împrumutată a bunicului, pe atunci un tânăr subțire, cu părul lucind de briantină, și sala de bal improvizată care le-a crescut bătăile inimii o seară întreagă. Tot ei mi-au povestit și cum, după război, au devenit unul, apoi doi, apoi trei. Despre unchiul Georgel, pe care mi-ar fi plăcut să îl cunosc. Zâmbea mereu, dintr-o ramă cu margine subțire, cu ochii bunicii. Asta înainte de accident, pe care niciodată n-am putut să mi-l închipui. Bunica nu a mai dansat niciodată de atunci, iar pantofii au rămas să plângă, închiși în cutia lor veche. La sfârșitul poveștii am încuiat și eu o lacrimă în cutia din dulap. Le-am mulțumit și i-am lăsat să se odihnească.

Pantofii de bal nu mai sunt. Au plecat demult cu ea, să o conducă în săli de bal mai largi. Mie mi-a rămas o bătaie de inimă în plus și o teamă nelămurită că în lume e mai multă durere decât poate purta inima. Dar poveștile o îmblânzesc. Iar pantofii de bal nefolosiți de treizeci de ani se așează cuminți, pe un raft al lor, sub o coastă din stânga.