Matei intră vârtej prin gangul din curtea comună unde își avea biroul. Trecu în fugă prin curtea înțesată de vecini. Preferă să nu îi vadă și să nu vadă nici becul care atârna de grinda din portalul intrării. Era 11 dimineața, aproape de miezul zilei deci, și becul ardea încă. Azi nu avea chef de ceartă, în toate celelalte zile le spusese la fel, că arde degeaba, că tot ei îl plătesc, că ar trebui stins dimineața la prima oră, că nu are rost să se facă risipă, că… nici nu mai contează câte le zise. Că arde toată noaptea e normal că d-aia e bec, să facă lumină. Dar să ardă ziua nu, că ziua e lumină. Nimeni nu vrea să facă gestul, minimal, de a apăsa întrerupătorul. Azi, nici el nu avea. De fapt, azi nu avea chef să facă nimic.

Matei traversă camerele biroului fără să salute și se ținti spre ultima încăpere. Simți în ceafă privirea vinovată a lui Titi, arzându-l insistent. Avusese și el insomnie, știa asta din privirea pe care nu o văzuse, dar care îl ardea în ceafă. Avea să vină după el ca să îl întrebe cum se simte, doar cât să fie întrebat la rândul lui cum se simte el. – "Dezastru" – ar fi răspuns Titi supărat – "Ca dracu’! Și mai era a dracu’ de cald în dimineața asta."

Amorțeala de peste noapte îi topea lui Titi energia de peste zi. Știa asta. Așa că era supărat. Bine, și ieri fusese supărat. Plouase și atunci se simțise trist. Normal că se simțise trist dacă ploua. Se simțise trist și acum câteva zile când văzuse în curtea biroului înmugurit salcâmul. "S-a mai dus o iarnă. O iarnă din anotimpul vieții noastre" – îi zise lui Matei. Bine, trecuse și toamna la fel de trist. Toate erau la fel de triste. "De-zas-tru."

Și zilnic lăsau ăștia lumina aprinsă toată ziua, cum să nu te enervezi. Zâmbea rar, iar de râs – cu totul excepțional. Dar azi știa că nu râde. Azi era trist. Iar Matei nu avea niciun chef de tristețea colegului său. Așa că nu se opri. Se duse până în fund, în biroul lui izolat. Înainte să închidă ușa după el, auzi ca din adânc – "De-zas-tru." – și auzi cum Titi trântește ușa balconului, pregătindu-și o țigară.

Se afunda în camera din spate, unde nu îl putea deranja nimeni. Știa că, de fapt, îl vor deranja toți, imediat. Așteptă. Ca o grindină care stă să cadă și, deși cerul pare limpede, e clar că urmează să vină. Așteptă. Începe: cu ochelarii pe nas și dosarele în ambele mâini, secretara îi toarnă întreg programul zilei – trei cauze, două întâlniri, audieri la poliție, apoi încă o întâlnire, apoi ședință de birou săptămânală, o întâlnire, sala de sport. Și apoi seara – încă o întâlnire. Atât.

Ce bine ar fi fost să fie bolnav! Să nu trebuiască să vină să vadă becul mergând în gol și pe secretara mică înșirând programul infernal. Visa la o boală, nu lungă, nu ceva grav, o bronșită, o durere de genunchi, ceva ca un fel de pauză. Ceva în care trebuie să stai în pat și să te uiți la Netflix. Să nu te doară prea tare, maxim o răceală, un Covid mai mic, nu cu complicații, dar care să poată fi arătat celorlalți – vezi, sunt bolnav, nu pot să fac nimic.

Se admiră în oglinda din spatele pupitrului în toată splendoarea: iar o făcuse. Devenise o adevărată adicție, o dependență pe care doar el o știa și pe care nu și-o putea stăpâni. Sau refuza. Era mai mult decât tentant în a-și induce starea de nemulțumire, apoi de supărare. Apoi de deprimare, apoi de depresie profundă. Iar apoi nu mai avea cale de întoarcere. Pur și simplu nu se mai putea întoarce. Era precum un lac mare, înghețat, care tenta să i te scufunzi, să i te predai. Dar odată intrat, știai că poate ajunge sub copcă și să nu mai găsească ieșirea la suprafață. Dar nu se putea abține.

Își făcea cumva bine, intrând în această transă hipnotică. Nu mai voia nimic, absolut nimic. Ci doar să fie lăsat în pace. Singur și în pace. Iar apoi se urca pe toate zidurile pentru că era singur. Și pentru a nu fi lăsat în pace.

Era diabolic cum putea să se suprime pe dinăuntru și să suprime toate punțile dinafară. Îi îndepărta pe toți cei din jur. Iar apoi îi acuza că l-au părăsit. Și-ar fi dorit să nu aibă dreptate, să nu fie el cel care a greșit, ci celălalt. Dar știa că nu e așa. Știa că focul fusese deschis de el. Că urma o luptă, o luptă pe care și-o dorise, e adevărat. Iar primul foc plecase de la el. Acum știa că vrea să tragă și ultimul foc. Că i se cuvenea să tragă ultimul foc. Că și-l dorise și-l aștepta.

Urma să se vadă cu tâmpitul de polițist pe care îl curtoazia doar ca să vadă dosarul, apoi cu o nesimțită de judecătoare care îi interpreta toate cuvintele după bunul plac. Apoi, după masă, cu clientul gras și chel care puțea îngrozitor. Nici nu știa dacă de la grăsime sau de la chelie – se trântea în canapeluță cu toată puterea celor 180 de kile de grăsime și, până să ajungă acesta la nivelul canapelei, în timp ce plutea în aer, închidea ochii și își imagina cum malacul asudat cădea cu canapeaua cu tot, cum aceasta ceda sub greutatea lui și el îi va putea striga – Ești un nesimțit, un grăsan de 2 lei, arogant și suficient și nici nu am nevoie de ăia 2 lei ai tăi, poți să ți-i bagi în cur. Dar în loc să vadă cum grăsanul se chinuia să își îndese în cur fisele de 2 lei, ca într-un imens tonomat, vedea cum el îi mulțumea că a fost punctual și îl ruga să îi amintească pentru ce s-au întâlnit.

Nu era doar dezastrul lui, nu era doar supărarea lui. Era o adicție generală pentru dezastre, nihilism și sfârșit general. Toate filmele pe care le-a văzut în ultima perioadă se refereau la un cataclism mondial, care aduce sfârșitul – fie că era un meteorit, un vulcan ciclop, o revoluție de zombie sau un virus pandemic. De fapt, chiar a fost un virus pandemic – și-au dorit atât de mult să vină sfârșitul lumii, au repetat de atâtea ori în cap și apoi în ficțiunea filmelor dezastre cu orașe fără oameni, cu familii ascunzându-se în case, cu grămezi de morți arși pentru a nu răspândi infecția, că până la urmă a venit pe bune acest scenariu anticipat cineastic.

Această aplecare spre dezastru și sfârșit parcă vine dintr-o frustrare generală – în urmă cu jumătate de secol lumea vedea anii de după Noul Mileniu ca ceva foarte diferit de ce se trăise până atunci – proiectau rachete pe cer, întâlniri de gradul 3, povești tridimensionale cu aparate care aduc nu doar vocea, ci și imaginea, eventual 3D, de la capătul celălalt al lumii sau al galaxiei. Unele s-au întâmplat, cele mai multe nu.

Acesta o fi motivul pentru care, după ce au pășit dincoace de pasul milenar, oamenii au început să închipuie dezastre. Ca o supărare pentru visul neîmplinit.

Anii pe care i-au proiectat în urmă cu jumătate de secol nu au venit cu farfurii zburătoare și omuleți verzi. În schimb au venit cu orașe apocaliptice rămase în dizgrație și cu o bombă ce a secat întreg universul. Nu pro, ci împotrivă. Dacă nu s-a întâmplat nemaîntâlnitul, bine că nu s-a întâmplat dezastrul. Ca o consolare apoteotică și apocaliptică. Adică e atât de bine – așa cum e! Bine că nu s-a întâmplat nimic din toate aceste dezastre. Bine că nu s-a scufundat împrejurul.

Se uita prin geamul murdar la curtea inundată în lumină. Becul îndărătnic atârna ca o invitație perfidă la spânzurătoare. Se profila amenințător în lumina albă a soarelui de amiază din porticul curții comune. Nu se scufunda nimic – nici curtea cu vecinii care își vedeau de treabă, nederanjați de becul care ardea în gol, nici Curtea judecătoarelor care certau bieții gospodari care nu înțelegeau ce li se întâmplă, nici colegii care tânjeau după o consolare întârziată. Trecuseră toate pe lângă dezastru și nici măcar nu bănuiau ce a trecut pe aproape. Toate erau la locul lor și îl așteptau.

Își ridică pantalonii peste glezne, cât să își admire ciorapii albaștri inspiraționali, cu unicorni roz. Zâmbi înviorat. Deschise ușa către celelalte încăperi ale lumii – îl așteptau cuminți.

— Să începem o nouă zi frumoasă, dragilor!