Și iarăși să se știe, că la venirea primăverii, mă apucă o dambla veche și nevindecată, în care mă socot poet ienicer, șair cu faimă mare. Fără să mă întrebe cineva, îmi dau poruncă singur, să ies înaintea ortei și să slobod versuri de gaziu, de să se cutremure dușmanul. Îmbrăcat cu șalvari largi și cămașă subțire de bumbac, pe piept, mă rad cu briciul și las șapte fire, împletite cu ață aurită, semn că sărăcia nu-i chiar completă. La mijloc, spânzurat, ochiul albastru, nazar boncuğu, să mă apere de deochi și de adevăr. Dar încălțările, ah, încălțările mele! Port, ca marii șairi, pantofi de Galata, adică sandale roșii, de piele subțire, cu talpa scurtă, atât de scurtă încât jumătate din picior este deja în istorie, cealaltă în prezent. Degetele ies la iveală fără rușine și se răcoresc în vânt, ca să nu adoarmă în mersul meu legănat, mers de poet care se crede ienicer și de ienicer care se crede poet. În fiecare primăvară, sunt convins, că fără pantofi mei de Galata, Imperiul ar șchiopăta, poezia ar face bătături, iar istoria ar merge desculță.