Scriu agitat, sunt aproape de sfârșitul poveștii mele și lupt din greu cu butoanele aprinse ale obiectului nichelat din fața mea.

Nu mai avem vreme să privim cireșul înghețat din grădină, sfâșiat de zăpezi abstracte, iar uimirea e singura biruință, încep eu capitolul din urmă. Ne amăgim cu lipsa de amărăciune și ne mai place să spunem că ar fi bine că fulgii de zăpadă să ni se topească pe obraji, precum o bucată mică de înghețată pe vârful limbii. Se spune că Dumnezeu i-a dat omului două urechi și o gură, ca să asculte mai mult și să vorbească mai puțin. și tot așa, că e bine să te păzească Dumnezeu de femei rele, de cele bune să te păzești singur. Și, citiți ce frumos: Dumnezeu nu poate fi pretutindeni în același timp, de aceea a creat mamele.

Și mă opresc îngândurat… Ce să fac cu cele două personaje, ultimii oameni care au mai rămas pe pământ? Adaug, totuși, că nimic pe lume nu ajunge să se înțeleagă atât de bine, ca două dureri asemănătoare. Se mai zice și că mâhnirea e mult mai grea atunci când cel lovit nu știe să o rabde. Noi, cei mulți, care nu mai suntem, am învățat să răbdăm la nesfârșit, dar vine, uneori, și vremea dreptății. Lumea din jur e ca o bucată de măr, în care ți-ai înfipt dinții, spune Mara, primul meu personaj din povestea pe care încerc să o termin. Dar cui îi spune? Nimănui… Nu putem să lăsăm frunzele acolo unde sunt? se întreabă ea, în singurătatea deplină din jur. Auzeam cândva voci răgușite care vorbeau cu tot mai multe fețe și care erau tot mai rar ascultate. Părea un fel de râs înfundat sau un chicot, deși nu era altceva decât un murmur leneș și moale, ca niște șoapte anonime. Totul era auriu și sângera decolorat, pe luciul palid al unor fotografii vechi. Cum sunt, oare, gândurile înainte să adormim? se mai întreabă Mara…

Și gata, nu mai iese niciun cuvânt pe ecranul luminat și rece. Nu mă mai ajută nici ochelarii subțiri, mi-au apărut lacrimi mici, nu mai sunt decât eu și cei doi ultimi oameni de pe pământ. Doar că, brusc, încep să curgă literele mari, cuvintele și frazele ies, multe, din butoanele peste care nu mai apasă degetele mele…

— Hei, scrie, ce faci. Ai obosit?

Aș vrea să-i răspund, dar nu mă pot mișca din scaunul meu moale. Și cui naiba să-i răspund?

— Ai citit știrea asta? continuă să mă întrebe. E mai veche, dar… Nu-mi răspunzi? Bine, uite, ți-o trimit eu, o scriitoare, Coral Hart, a transformat inteligența artificială în mașină de bestseller-uri, ea putea scrie un roman în 45 de minute. În februarie 2025, aceasta a început să folosească programe de A.I. pentru a genera rapid romane, iar în opt luni a creat 21 de pseudonime și a publicat zeci de cărți. În timpul unei demonstrații prin Zoom, un program de A.I. a transformat o schiță despre un fermier care se îndrăgostește de o tânără din oraș într-un roman complet în aproximativ 45 de minute. Folosind A.I., Hart a publicat peste 200 de romane într-un singur an, acoperind subgenuri de la povești cu mafioți la romane pentru adolescenți, vânzând în jur de 50.000 de exemplare și generând venituri de șase cifre. Dacă eu pot să generez o carte într-o zi, iar tu ai nevoie de un an să scrii una, cine crezi că va câștiga cursa? se întreba Hart.

Mă aplec peste clapele mele luminate palid, precum seara care se apropie. Și reușesc să adaug, totuși, ceva… Ne dorim, poate, să vină un necunoscut și să ne salveze. Cineva scria că trecutul dăinuie în noi fără false cronologii, iar poveștile ar trebui așezate alături, unele de altele, în coloane paralele. Și ce se mai vede? O spumă roșie s-a așezat peste tot, au mai rămas doar ramurile despuiate de ger, iar ploaia de toamnă târzie cade oblic peste anotimpul cenușiu. Chiar e gata, nu mai iese nimic din mintea mea de scriitor rătăcit…

— Uite, apare mai departe pe ecranul gol din fața mea, te ajut… Nu putem lăsa ultimii oameni de pe pământ, din povestea ta, fără ajutor. În anul 2150, pământul nu mai făcea zgomot, nu mai exista vuiet de orașe, nici motoare, nici voci suprapuse, doar vântul care mătura bulevardele goale și marea care lovea țărmurile fără martori. Ultimii doi oameni rămași pe planetă nu știau unul de altul. Ea trăise într-un oraș de la malul mării, își alesese un apartament la etajul zece, nu pentru priveliște, ci pentru lumină, în fiecare dimineață deschidea toate ferestrele, ca și cum aerul ar fi avut nevoie să circule pentru a ține lumea în viață. O chema Mara. Ținea un jurnal, deși nu mai avea cine să-l citească. "Astăzi am udat plantele din parc, au început să crească peste asfalt. Poate natura nu are nevoie de noi." În fiecare seară aprindea lumânări pe balcon, un obicei pe care îl transformase în ritual. "Dacă mai e cineva, poate vede lumina", scrisese într-o pagină. Nu era sigură că își dorește să fie găsită, singurătatea ei devenise o formă de vis palid, când ești ultimul om, nu mai poți pierde pe nimeni.

Citesc cuvintele care se înșiră peste ecranul vorbitor și rămân fără toate gândurile care se mai adunaseră în mintea mea rătăcită.

— Hai, scrie, te duc mai departe… Și mai era el, trăise la sute de kilometri depărtare, într-un orășel de munte, îl chema Andrei. Nu scria, dar vorbea cu voce tare, ca să nu uite cum sună cuvintele. "Azi am reparat generatorul", spunea el către brazi. "Încă funcționează lucrurile, încă funcționez și eu". Andrei urca în fiecare seară pe acoperișul primăriei și aprindea un foc într-un butoi metalic. Nu pentru că avea nevoie de căldură, ci pentru că focul înseamnă un semnal, poate chiar speranță. Nu era sigur că își dorește să găsească pe cineva. Dacă ar mai exista cineva, ar însemna că nu el e ultimul, iar gândul că nu mai e unic îl speria. Într-o noapte, o furtună s-a abătut peste lumea care mai rămăsese, fulgerul a lovit rețeaua electrică abandonată și, pentru o clipă, orașe întregi au pâlpâit. Mara a văzut la orizont, dincolo de marele câmp întunecat, o scurtă dâră de lumină. Nu un fulger, ci un foc. Repetat, ritmic... Andrei, pe acoperiș, a crezut că vede în depărtare o luminiță, prea stabilă ca să fie o stea. Au rămas amândoi nemișcați. Lumea, care fusese tăcută ani la rând, le șoptea acum ceva. A doua zi, Mara a plecat, a luat o bicicletă, câteva conserve și jurnalul. A lăsat în apartament toate lucrurile inutile, când ești posibil unul din doi, nu ai nevoie de bagaje grele. Andrei a coborât din munți cu un camion vechi, încă mai avea puțină benzină în rezervorul ruginit. A lăsat focul să ardă pentru ultima oară pe acoperiș și a pornit către câmpia unde văzuse lumina. Drumurile erau pustii, dar nu mai păreau infinite. S-au întâlnit într-o intersecție invadată de iarbă. Nu au spus nimic la început. Se priveau ca două dovezi vii că universul nu se închisese complet. "Credeam că sunt ultimul", a spus Andrei. "Și eu", a răspuns Mara. Apoi au râs, un râs nesigur, aproape străin, dar real. În jurul lor, orașul abandonat nu s-a schimbat, clădirile erau tot goale, vântul sufla la fel, dar pământul nu mai era tăcut. Pentru prima dată, după multă vreme, existau din nou două voci, două bătăi de inimă, două povești care puteau continua. Și, poate, începutul uneia noi.

Cuvintele se opresc de tot, pe ecranul obiectului cu margini lustruite de mâinile mele de prozator bătrân, de atâta vreme atacând butoanele cu litere de tot felul. Clipa mea din această seară este aceasta (și am luat-o dintr-o carte foarte dragă, Robert Tompkins–"În căutarea adevărului" ): În sfârșit, în acest sătuc uitat de lume căutarea lui s-a terminat, scrie autorul. Într-o căsuță aproape prăbușită, în fața focului stătea "Adevărul". El nu a văzut o femeie mai bătrână și mai urâtă în viața sa. Sunteți "Adevărul"? a întrebat. Bătrâna a dat din cap în semn că da. Spuneți-mi ce trebuie să transmit lumii? Ce veste să le dau? Bătrânica a scuipat în foc și a răspuns: spune-le că sunt tânără și frumoasă!

Pe ecran apar iarăși, cu repeziciune, literele, cuvintele, frazele…

— Da, frumos, ești inspirat, totuși… Dar personajele tale au rămas suspendate în noapte. Vrei să te mai ajut?

Mă uit agitat, cu cine vorbesc eu aici? Cu cine vorbește el aici? Cum să-i răspund? Nu e nevoie, mă ajută obiectul de pe biroul din fața mea, mai departe…

— Hai, ești simpatic.. Și rătăcit… Uite, mai departe, ultimii doi oameni de pe pământ s-au așezat pe o bancă uscată și rece și au început să vorbească, dar tot nu se puteau privi în ochi. Era un fel de dialog final. Mai auzi ceva? Doar vântul. și pe tine. Ți-e frică? Nu, de sfârșit nu mi-e frică, de liniște. Ți-ai imaginat vreodată că vom rămâne doar noi doi? Nu, întotdeauna era cineva, undeva, o lumină aprinsă într-un bloc, un motor pe stradă, un câine lătrând. Acum suntem doar noi doi și toată planeta. Și tot pare prea mică. Crezi că am fi putut face ceva? Mereu credem asta. După… Ții minte marea? Da, era zgomotoasă, vie. Acum e tăcută, ca o respirație oprită. Dacă mâine nu ne mai trezim? Atunci, azi contează. și ce facem azi? Vorbim, să nu moară cuvintele odată cu noi. Crezi că cineva ne va găsi vreodată? Poate că nu, dar poate că nu despre a fi găsiți e vorba. Atunci despre ce? Despre a fi fost aici, despre a fi iubit. M-ai fi iubit? Da... Și eu… E ciudat, la capătul lumii nu mai contează nimic și totuși asta contează cel mai mult. Ce? Că nu sunt singur. Nici eu... Vântul se oprește pentru o clipă. Doi oameni stau pe treptele unei lumi goale. Ținându-se de mână, așteaptă ultimul răsărit.

Ecranul rece din fața mea se stinge singur, de tot, eu n-am mișcat niciun deget, n-am apăsat nicio clapetă din lungul șir cu semne. Și ce? mă întreb. Chipul este ceea ce nu putem ucide sau, cel puțin, al cărui sens constă în a spune să nu ucizi. Totuși, să nu ucizi este cel dintâi cuvânt al chipului, este un ordin. În ivirea chipului există o poruncă, de parcă ar vorbi un stăpân. Mai are rost să caut eu, autorul, sfârșitul poveștii? Un pic de orgoliu, domnule prozator, trebuie să ai ultimul cuvânt, să simți odihna mâinilor obosite, în poala ascunsă de hainele largi, ele stau cumva scufundate într-o apă rece, au un tremur neliniștit și firav. Lumea se rotește și se aud cântece domoale în depărtare. O vrabie mică iese în zbor dintre ramurile înghețate ale copacilor scufundați și ei în zăpadă. Iar noi, noi am fugit mereu de frica altora, am căutat o urmă de singurătate și am păstrat îndoielile vechi despre oamenii pe care-i întâlneam tot mai rar. Și socoteam că fiecare lucru ar fi trebuit să-și aibă locul lui, ca și toate celelalte din lume.

Până azi…