Papucii de casă cu ciucuri roșii ai domnului Fotiade – iată un detaliu literar care mi-a revenit în minte zilele acestea.

Bănuiesc, știți celebra povestire a lui Ioan Groșan Trenul de noapte (din volumul omonim, publicat în 1989). A fost foarte bine primită încă de la apariție și a rămas în atenția criticii și a cititorilor în general, fiind catalogată – printre multe altele – ca o narațiune în stilul momentelor lui Caragiale (Eugen Simion) sau ca o povestire beckettiană (Mircea Mihăieș). Piesă de rezistență (M. Ungheanu), Trenul de noapte este, pentru mine, nu doar expresia împlinită a talentului pe atunci tânărului Ioan Groșan, ci și una dintre realizările memorabile ale literaturii române. Cei care nu au citit-o deja, acum e momentul.

Majoritatea exegeților au remarcat că prozatorul solicită participarea activă a cititorului la construirea sensului, întrucât Trenul de noapte se încheie printr-o parabolă în bună măsură nelămurită și fără o dezlegare anume (E. Simion), depinzând de un joc abil regizat al cititorului cu sensul ascuns al povestirii (Ioan Holban). Or, în acest proces al (de)codării celor două planuri – narativ-vizual –, sunt de părere că un rol important îl joacă detaliile textuale pe care scriitorul le integrează cu un scop bine definit, dezvăluind fie umorul și ironia, fie modul în care funcționează mașinăria narativă. O astfel de imagine "bizară", de mise-en-abîme, descoperă, de pildă, și Dana Kosan în secvența: "(Fotiade) Avea un briceag în formă de trup de femeie. Tăia cu el pâinea în cuburi mici pe care le punea în farfurie și le acoperea cu sos. Din capul femeii deschidea apoi o furculiță cu care pescuia cuburile înmuiate".

Dincolo de simbolistica briceagului în formă de trup de femeie, critica s-a concentrat (și) asupra gesturilor, tabieturilor și obiectelor care îi definesc (însoțesc?) pe domnul Fotiade și pe acarul Simion, partenerul său de muncă și de dialog. Șeful gării a fost descris ca toropit, absent și obez, dominat de o "plăcere pantagruelică" de a mânca (zmeură, tocăniță de pui); în același timp însă, el apare ca un maestru spiritual, un inițiat capabil să-i convertească și pe alții la credința lui (Gheorghe Perian). În schimb, acarul este văzut ca un zelos, neîncrezător ca biblicul Toma sau cel mai puțin susceptibil de idealism (Crina Bud). Alex Ștefănescu, de pildă, merge mai departe, sugerând că între cei doi se configurează o relație simbolică de tip conjugal: "domnul Fotiade devine un fel de soț, iar subalternul – un fel de soție (fără să existe nicio componentă homosexuală în relația lor)".

Proza lui Groșan, deși se hrănește din sugestie și ambiguitate, impresionează – așa cum s-a mai observat – prin studiul caracterologic al personajelor și prin exactitatea descrierii. Autorul introduce personajul în scenă, îi face portretul (de altfel, sumar), marcând (unele) antecedente, precum moartea papagalului domnului Fotiade sau amintirile din copilărie ale acestuia despre tăiatul și mâncatul găinilor, în special, duminica. În construcția acestui caracter, Groșan valorifică tot ceea ce poate deveni revelator: preocupări și plăceri cotidiene (statul la soare, jocul de șeptică ș.a.), dar și detalii aparent minore, cum ar fi vestimentația, care capătă astfel funcție simbolică.

Iertat să fiu dacă greșesc, dar nu-mi amintesc vreun text (critic/ foiletonistic), evident, despre Trenul de noapte, în care să fie menționați papucii de casă cu ciucuri roșii ai domnului Fotiade. Importante, de asemenea, mi se par și alte amănunte, precum existența unui un cufăr în care își păstra două costume de șef de gară din stofă extra, câteva cărți, niște scule de pescuit și scaunul de pânză. Or, faptul că mai suferea de o "boală": "că trecea mărfar, că trecea personal, că venea câte-o amărâtă de drezină cu muncitorii de la terasamente, era totdeauna pe peron la patru ace, curat, bărbierit, ca scos din cutie".

În fine, iată episodul prezentării papucilor de casă cu ciucuri roșii (aflați la antipodul bocancilor pe care îi purta acarul Simion):

Domnul Fotiade porni legănându-se spre biroul de mișcare. Era numai în niște chiloți mari, albi, până la genunchi, și-n picioare avea papuci de casă cu ciucuri roșii. Ciucurii ăștia îl distrau foarte tare pe acar, dar se stăpânea de fiecare dată să râdă, șefu' s-ar fi supărat. Și-apoi, dacă șefului îi plăceau, el de ce să râdă?

Cred că aceste informații contribuie nu doar la individualizarea și portretizarea personajului, ci – având în vedere contextul epocii – devin purtătoare de sens simbolic, ironic și – în același timp – comic, în maniera specifică lui Groșan – un homo ludens per se.

Și pentru că s-a discutat despre faptul că Trenul de noapte păstrează (intactă) enigma, sub diferite aspecte, aș încheia nu cu un verdict hotărâtor, ci mai degrabă cu câteva interogații, care sper vă vor face poftă de (re)lectură: pe de o parte, ciucurii roșii pot sugera o tentativă de vivacitate într-un univers cenușiu sau un contrast între marea ideologie și micimea vieții cotidiene?; pe de altă parte, ciucurii roșii accentuează nota ușor teatrală a personajului sau dorința de confort a acestuia într-un spațiu inconfortabil? În fine, a reamintit cuiva de hainele cele noi ale împăratului?

*

După ce am scris acest text, George Motroc a publicat în Atelierele Ficțiunea rândurile de mai jos, pe care, cu acordul lui, le reprodoc aici, întrucât există o legătură strânsă între ele - vă invit să o descoperiți.

Pantofii lui Nichita

Ioan Groșan este mai mult decât un reprezentant la postmodernismului românesc, chiar un personaj al lumii literare de dinainte, dar și de după 89...

După 89, l-am văzut și chiar admirat la multe dintre activitățile literare pe care le-a prezentat ani la rând, la Muzeul literaturii din București, pe vremea când acesta se afla în vechiul sediu, de pe bulevardul Dacia... Omul Groșan te cucerea de la primul discurs printr-o artă a conversației în care erau la ele acasă firescul frazei, dar și umor sau naturalețea... Totuși, altceva era ceea ce mă intriga teribil – la astfel de serate literare, purta mereu aceeași pereche de pantofi care, cel puțin așa-mi păreau mie, erau (cel puțin!) inconfortabili, să nu zic foarte strâmți... Tânăr nou venit în lumea literară, încep să întreb și eu în stânga și-n dreapta de ce poartă aceeași pantofi cu un număr mai mic (cel puțin), chiar întrebam, în inocența mea, când e ziua acestuia și dacă n-ar fi frumos să-i facem cadou o pereche nouă și mai confortabilă...

Unii poate chiar nu știau, alții nu au vrut să-mi răspundă, cert e că până la urmă cuiva i s-a făcut, probabil, milă de mine și mi-a șoptit: Cum să nu știți?! Acei pantofi sunt speciali, i-a primit de la prietenul Nichita Stănescu...! Ca și cum nu ar fi fost suficient, cred că s-a găsit și un alt binevoitor care să-i spună, fapt pentru care, fără să se uite la mine, cu o altă ocazie, tot la Muzeul Literaturii, a reamintit public de ce poartă acea pereche de pantofi...!

Am roșit până-n vârful urechilor și nu am mai îndrăznit să-i repet vreodată rugămintea pentru un interviu pe care inițial mi l-a promis, dar apoi tot amânat...

Nu am mai îndrăznit vreodată să rostesc nici rugămintea de a veni la liceul unde predam și de a vorbi elevilor, chiar dacă, câțiva reprezentanți ai acelei generații m-au întrebat, la fiecare început de an, când vine domnul cu pantofii lui Nichita Stănescu...