Există oameni care își cumpără pantofi. Eu îi întâlnesc. Apar la capătul unui drum, după un vernisaj, într-un târg improvizat, într-o intersecție de destin.

Pe ai mei i-am găsit la Tbilisi, într-o seară cu lumină caldă, când tocmai închisesem o expoziție și aerul mirosea a vin și a praf de piatră veche. În fața galeriei era un târg, iar o artistă vindea pantofi de damă pictați manual – flăcări, fragmente de frescă, culori care păreau decupate dintr-o icoană georgiană. Am întrebat-o, aproape provocator, dacă poate face și pentru băieți. S-a uitat la mine lung, ca și cum aș fi tulburat o regulă nescrisă, apoi a spus simplu: "Da."

Mi-am cumpărat o pereche banală, aproape cuminți, iar ea i-a transformat. I-am ridicat o săptămână mai târziu, după ce coborâsem din Svaneti, unde munții sunt atât de aproape de cer încât ai impresia că îți verifică gândurile și te obligă să fii sincer cu tine.

Când i-am încălțat prima dată, am știut că nu sunt pantofi, ci o declarație. De atunci m-au însoțit la vernisaje, la întâlniri, la plecări și reveniri. Ultima dată, în toamna anului trecut, au pășit pe piatra aurie din Segovia, tot la un vernisaj, într-un loc care pentru mine are aerul unei povești nespuse.

Mă întorsesem acolo după douăzeci și trei de ani, cu o expoziție despre piețele europene. Prima mea fotografie conștientă într-o piață o făcusem tot acolo, student fiind, cu un film Kodak de 24 de poziții și cu sentimentul că lumea e prea mare pentru banii mei puțini. La Segovia am învățat să privesc fără să invadez. Acolo am visat ochi arzând în întuneric și m-am trezit privit de o pisică. Acolo m-am îndrăgostit pentru două zile și, în lipsa ei, de oraș pentru o viață.

Când am ajuns acum, cu pantofii pictați din Tbilisi, în patio-ul de piatră al Colegio de Arquitectos, pe drumul dintre Catedrală și Alcázar, am simțit că timpul are o geometrie secretă. Pășeam pe aceleași locuri, dar nu mai eram studentul cu film limitat. Eram omul care se întorsese. Pantofii, cu culorile lor aprinse, păreau un răspuns tăcut dat băiatului de atunci: vei reveni!

Poate de aceea am un fix pentru pantofii pictați. Pentru că ei sunt, de fapt, hărți. Tbilisi, Svaneti, Tușeti, Segovia. Fiecare strat de culoare e o poveste, fiecare zgârietură – o dovadă că am fost acolo.

La Tbilisi m-am întors acum vreo trei ani, cu o speranță vagă. Ca prin minune, am găsit-o din nou pe pictoriță. I-am cerut o altă pereche. Am așteptat iar o săptămână, apoi am plecat cu ei spre cel mai izolat ținut al Georgiei, Tușeti, trecând prin pasul Abano, pe unul dintre cele mai înalte și mai periculoase drumuri din Europa. Îmi place să cred că nu eu i-am dus acolo, ci ei m-au dus pe mine. Au învățat praful, abisul, serpentinele. Au învățat frica.

Îmi place ideea că poți merge prin lume purtând la picioare o poveste. Am cumpărat o pereche și în toamnă, la Istanbul. La câteva zile după ce un glonț a trecut atât de aproape de brațul meu încât m-a atins la mai puțin de un milimetru. Orașul vibra, iar eu am simțit, pentru o clipă, cât de subțire e firul dintre întâmplare și destin. Poate de aceea i-am ales mai îndrăzneți, mai aprinși. Ca o amuletă. Ca o replică tăcută dată hazardului.

Primăvara aceasta nu visez pantofi noi. Îi visez pe ai mei, purtați mai departe. Pentru că fiecare pereche pictată e, de fapt, o hartă: Tbilisi, Svaneti, Tușeti, Segovia, Istanbul. Iar eu nu fac decât să merg, atent sau mai puțin atent, pe desenul lor.