Prima revistă de creație hibridă, înființată în 24 februarie 2020.

Editată de Asociația Creatorilor de Ficțiune

Verbe. 92. 10 martie

Moartea e ruptura definitivă. Corect. Dar există posibilitatea unor ultime cuvinte, chiar și după această sfâșiere ireparabilă. Unii sunt convinși că e o legendă. Eu am ales să cred. Știu că drumul poate fi descoperit doar în ziua aceea, când s-a produs ruptura definitivă. Adică moartea.

Pe 10 martie mergeam spre muncă. Nu știam dacă aveam să găsesc traseul atunci sau în anii următori. Speram. Și cărarea a apărut printre niște pomi piperniciți, plini de praf, uscați. Am deviat de la drumul obișnuit și am pășit pe micul chenar de așa-zisă verdeață. După câțiva pași ar fi trebuit să ajung între două blocuri, într-o parcare.

Dar copacii s-au înălțat, lumina s-a diluat până a devenit o beznă umedă, ca o ceață, iar cărarea m-a purtat spre următorul indiciu. O creangă contorsionată, ca o mână îndreptată spre un punct anume. Am privit într-acolo și am observat o căsuță. M-am grăbit spre ea și-am constatat cum capătă dimensiuni tot mai mari, ferestre ca niște ochi holbați și-un acoperiș precum o pălărie înaltă.

Căpătasem curaj știind că o să am ocazia unei ultime discuții, a unor cuvinte finale. Am împins ușa casei și am intrat. Era părăsită, întunecată, cu mobilier vechi pe care timpul îl șubrezise cu nepăsare. Un rând de scări dispărea în sus, într-un întuneric gros, precum păcura.

Am ales să urc. Din instinct. Ochii mi s-au obișnuit cu bezna și chiar am grăbit pasul pe treptele scârțâitoare. M-am trezit în fața unei alte uși pe care am împins-o. O mansardă destul de încăpătoare. Ajunsesem sub acoperiș.

În mijlocul noii încăperi, o masă cu un picior. Pe blatul rotund era așezat un aparat radio. Unul bătrân. O cutie din lemn cu butoane mari și difuzoare acoperite de o pânză crăpată din loc în loc. Un aparat cum aveam acasă, în copilărie.

Am mângâiat conturul cutiei radio. Mi-am plimbat degetele pe butoane. Am urmărit gradațiile de pe scală. Mă pregăteam să deschid gura. Să-i spun tatei te iubesc. Și mi-e dor.

Butonul de pornire era unul pătrățos, ușor zgâriat. L-am atins.

Și m-am trezit în fața unui anticariat, plin cu patefoane și radiouri vechi. N-are rost să spun cum se numește, nimeni n-ar crede.

Doliul e un gândac mare, agățat de spinare. O greutate slinoasă, imobilă. Te obișnuiești cu gângania asta, dar nu o uiți. Știi că e acolo. Realizezi că oricând își poate mișca tentaculele păroase, că o să le înfigă în tine și-o să se contopească cu greutatea ta, să deveniți unul, una.

Adevărul e că nu înțeleg doliul, nu știu cum să gestionez durerea. Nu cea explozivă, imediată, cât mai degrabă dâra de suferință întinsă peste ani.

Mi-am zis singur, în fața vitrinei, drept clișeu și adevăr incontestabil că adevărata lege a talionului înseamnă să faci totul la timpul potrivit. Dragostea și iertarea, atenția, toate se oferă atunci, pe loc. Mai târziu e doar prea târziu...

Și mi-am dat seama că nu durerea e adevărata problemă, cât teama de a uita. Așa că în loc de mi-e dor, acum spun n-o să te uit.

Petre NECHITA

Jurnalist, reporter de televiziune și prozator, a debutat cu romanul Tata știe mai bine!(2021), urmat de un al doilea roman Fir-ar ea de vineri! (2022). De asemenea, publică proză scurtă în periodice si antologii. Cea mai recentă povestire a sa a apărut în volumul colectiv Femei, bărbați și faptele lor (2023)