Thomas Pynchon, Shadow Ticket, ed. Jonathan Cape, 2025

Thomas Pynchon a revenit de curând, după o pauză de doisprezece ani, cu un roman nou, intitulat Shadow Ticket. În vârstă de 88 de ani, mereu nominalizat la Nobel fără să îl primească, Pynchon poate fi considerat unul dintre marii romancieri în viață ai lumii. Mai mult, cei care ar opina că este cel mai important autor în viață ar găsi destule argumente cu care să susțină o astfel de ierarhizare. În orice caz, a spune că este cel mai mare scriitor american contemporan este o situare des întâlnită printre criticii și cititorii de peste ocean.

Shadow Ticket nu este un roman prea voluminos, nefiind la fel de cuprinzător și expansiv ca Gravity's Rainbow sau Mason & Dixon, fiind, în acest sens, comparabil cu Inherent Vice (ecranizat cu Joaquin Pheonix în rolul principal), scrisoarea de dragoste plină de nostalgie a lui Pynchon pentru anii '60 și tot ce au însemnat ei în cultura și contracultura americană. Din nou, personajul principal din Shadow Ticket este un detectiv particular, Hicks McTaggart, iar acțiunea se pertrece în 1932. Privind vremurile tulburi pe care le trăim, devine greu de crezut ca scriitorul să fi ales la întâmplare deceniul al patrulea al secolului trecut, martor al creșterii exponențiale a extremismelor de tot felul și în primul rând a fascismului. Pynchon a făcut celebru un concept din fizică, entropie, pentru felul în care îl folosește drept metaforă pentru lumea sa ficțională. Chiar dacă nu avem vreo referință directă, ca în Gravity's Rainbow, entropia este în continuare cu noi: firele narative se dezagreghează, se succed incontrolabil, se întertaie, în timp ce conspirațiile (altă obsesie a lui Pynchon atât de relevantă pentru lumea de azi) răsar de nicăieri și duc nicăieri. Lumea pare din nou, ca și în celelalte romane ale sale, la marginea prăpastiei, gata să succombe colapsului ideologic și moral. Pynchon e scriitorul care exprimă cel mai bine spiritul epocii, spunea Harold Bloom, și e greu să nu fii de acord. În definitiv, dacă tot e vorba despre ierarhii, Gravity's Rainbow este considerat, nu de puțini critici importanți, ca fiind cel mai important text de limbă engleză din a doua jumătate a secolului trecut.

În rest, Pynchon rămâne Pynchon: o exuberanță inegalabilă în aglomerarea subiectului cu personaje, un simț al limbii supraomenesc (oralitatea lui Pynchon este, pe drept cuvânt, celebră, dialogurile sunt pline de savoare, sarcasm, poante și, cu un termen specific americănesc: pizzaz, adică farmec, strălucire, charismă).

Intriga e simplă: detectivul Hicks McTaggart trebuie să o găsească pe Daphne Airmont, moștenitoarea unui imperiu al brânzeturilor deținut de tatăl ei, Bruno Airmont. Se pare că Daphne, cu care McTaggart a avut cândva o aventură, a fugit în lume cu clarinteistul de swing Hop Wingdale (ca peste tot la Pynchon, numele personajelor sunt savuroase). Cum – necum, după multe încurcături și alergătură, detectivul nostru ajunge în Ungaria (ba chiar și în pădurile transilvane) într-un moment în care extrema dreaptă este în plină ascensiune. Până la urmă, ca și în alte opere de Pynchon, nu ne putem aștepta la un final conclusiv. Intrigile de spionaj vin în cascadă, tonul este jocular, urmărindu-l pe bietul McTaggart, din Milwaukee până în Europa de Est, cum încearcă mereu să dea un sens unei lumi și unor forțe care îl multiplică până la disipare. Ca și in romanele din trecut, nu există pagină care să nu fie perfect scrisă – Pynchon nu ratează niciun efect, niciun joc de cuvinte, iar dialogurile, cum am spus, sunt și de această dată magistral conduse și fermecătoare. Până la urmă, cititorul nu are decât să renunțe la a urmări neapărat intriga, așa cum îl învață sute de ani de literatură, și să accepte delectarea frazelor pline de haz care se succed fără cusur.

Cel mai recent (și, în ciuda vârstei înaintate și a publicării la intervale mari de timp, sperăm că nu și ultimul) roman al lui Pynchon este, fără a fi una dintre marile lui opere, o carte pe care toți cei care îl apreciază vor dori să o citească. Spre deosebire de alți mari corifei ai postmodernismului, Pynchon nu a prins în România la fel ca, să zicem, Borges ori Garcia Marquez și, în acest sens, Shadow Ticket ar putea fi (alături de Inherent Vice) o introducere potrivită în opera unui mare romancier american.