Miruna a trecut pe lângă piscina cu gust de amintire. Era seară, copacii se înșirau pe marginea drumului ca niște lumânări, mașinile, de asemenea, stăteau în rând să își ocupe spațiul. Femeia-și imagina cum era pe vremea bunicilor când se adunau carele, căruțele la târg, într-o aglomerație ce simțea pulsul vieții. Trecea în aerul cald al verii pe șoseaua care îi amintea de un alt timp, acela în care îl suna pe Teodor și telefonul era închis, acela în care inima bătea să îi spargă pieptul, imaginându-și fel și fel de scenarii. În curând află: ,,-Alo! Miruna! Am avut un accident! Am fost cu blonda la pădure și în curbă, am avut viteza cam mare... Am dus-o la spital să mă asigur că totul este în regulă.

— Și? Este? Tu, cum ești?

— Eu sunt bine. Vreau doar să o calmez."

Sufletul Mirunei se chirci, un tremur de neoprit o cuprinse din toate încheieturile, între grijă și emoție, teamă și tristețe. Pe ea, cine o mai calma? Nu știa cum să potolească fiorul care o străbătea ca un fier înroșit. Pe de o parte, o fierbințeală o cuprinsese, înțelegând că își dorise să petreacă timp și cu blonda, pe de altă, îi plăcea că fusese sincer cu ea. Da, era geloasă și totuși, încerca să își țină în frâu pornirile. La hotarul între provocare și sinceritate crudă, reușea să se păstreze cu gândul lipit de suflet. În același timp, își zise: ,,Of! A dat un avertisment Dumnezeu spunând prin fapte: ,,Ai grijă! Miruna te iubește! Nu te juca cu sufletul ei curat și bun! Universul ți-a trimis un avertisment." Trecuseră anii, blonda se pierduse în negura vremii, o descoperise într-un târziu pe Facebook, dar i se părea ștearsă, nu îi mai amenința cu nimic existența, se bucura însă că era bine. Chiar și ea se pierduse, între timp, pe cărări bătătorite de vânturi. Și uite cum, deodată, trecând prin acea pădure la festivalul verii, amintirile se azmuțiră ca niște câini înfometați. Trecuse cu mașina pe lângă piscina unde fusese cu Teodor mult mai târziu, după câțiva ani de la accident și imaginile se derulau cu repeziciune, mutând-o din timpul trăit în timpul simțit ca o sabie ce despica în conștientizări înserarea. Pantofii ei de piele, la fel de comozi, la fel de fini, păreau a o purta cu imaginația, cu sufletul dintr-un timp în altul, dintr-o parte în alta a sinelui, dintr-o perspectivă asupra evenimentelor trăite, la alta. Și atunci, avea tot niște pantofiori albi cu irizații de sidef, și atunci colora în priviri universul. Aceste încălțări magice, parcă, păreau a fi motorul gândurilor care se îmbrăcau în imaginea tinereții cu ochii de nădejdi surâzânde. În mijlocul piscinei, în lumina, soarelui, îi mărturisise că își pusese bani deoparte pentru a cumpăra o mașină la care visase de mai demult. Confesiunea lui o izbi ca o palmă peste frunte. Privirea i se limpezi brusc și lacrimi calde se iviră în colțul genelor. Nu ar fi vrut să își exprime uimirea și tristețea. Nu ar fi fost de folos cuiva. Ar fi contribuit la încurajarea lui de a se închide. Iar ea voia să păstreze prin relația lor acel spațiu de întâlnire autentic și securizant. Norocul ei era că apa din piscină se confunda cu boabele trăire intensă. Păru senină, dar în interior se prăbușiră lăcașuri de pace și seninătate. Putuse el să îi ascundă de ea atâta vreme adevărul! Diferența de felul ei de a se manifesta o năuci. Ea fusese mereu transparentă, împărțind totul cu el, punându-l pe primul plan, fericită să îl vadă bucuros. Confesiunea îi revelă faptul că el își urmase propriile vise...neținând cont de eforturile ei zilnice, gata de a-l urma și în cele mai negre hăuri. Mărturisirea o făcu să se simtă atunci trădată. Poate că el voise poate doar să fie admirat pentru chibzuința dovedită, dar ea simțea acea confesiunea ca pe lovitură direct în moalele capului. Simți cum se scurge în mijlocul apei, constientizând că el nu simțea aceeași nevoie de a împărtăși, împărți totul cu ea. Nu îi părea rău de dăruirea ei, doar o durea sufletul că nu putuse și el să facă la fel. Realiză deodată că el investea în casa lui, nu și în a ei, căminul în care locuiau împreună. Piscina îi amintea și de un alt moment, când deja el căuta să reînnoade frânturille pentru apropiere, dar ea știa că drumul se împărțise în două lumi care se intersectau, însă ușor, ușor, ca niște bule alunecoase, se proiectau în văzduhul vremurilor. Era vară. Trecuseră, da, 15 ani, în care sufletul ei cunoscuse noi căi de existență, în care se redescoperise. Se întrebă ce mai făcea cu adevărat. Știa că în nevoia de siguranță, în nevoia de a se simți puternic, admirat, fusese preocupat să strângă bani, își luase mai multe apartamente, investise în turism, dar ce se întâmplase cu sufletul lui? Trăiau deja într-o lume diferită de cea de atunci, una în care puteau să vizualizeze pe diverse site-uri de socializare poze, să aibă o imagine de ansamblu despre lumea cea nouă în care li se așezase destinul. Lui nu îi plăceau expunerile de genul acesta nici atunci, nici acum. Rămăseseră prieteni ca doi oameni care împărțiseră vise, timp, suflet. Își trimiteau mesaje de sărbători, la zilele de naștere, se respectau și învățaseră a lua partea bună din tot ce se întâmplase. Filip îi trimise într-o zi câteva poze cu el și Camelia, partenera lui cea nouă. Era tot brunetă cu ochii albaștri, părea că se mândrea cu faptul că erau amândoi frumoși.

Privind imaginea, își fotografie viața. Avea nevoie de încredere, de un om pe care să se bazeze, care ar fi fost alături, gata de a munci, de a se dedica vieții lor împreună, gata să bucure și să îi sprijine creșterea. Pantofii ei păreau a o plimba dintr-o parte în alta a vremii, a spațiului, explorând posibilitățile de creștere, binecuvântere, în forme diferite decât cele pe care și le imaginase, așezându-se cuminți în acele zone în care sufletul ei se dăruia lumii, bucuriei, vieții.