Soarele juca vesel pe un cer senin, senin, în mahalaua de lângă Gara de Nord, copiii abia de veniseră de la școală și câte unii umblau pe strada prăfuită alergând veseli. Ina, pe numele ei real Natalie, tocmai ce ajunsese de la școală însoțită de o vecină și, pentru că mama nu ieșise din bucătărie, mai zăbovi un pic în curte să admire florile îmbobocite. Mângâie cu mâinile-i mici trunchiul cireșului cu coroana maaaare pe crengile căruia apăruseră florile și mijiseră frunzele. În văzduh, păsărelele ciripeau vesele. Pe alee, pisica o întâmpină cu un mieunat lung și leneș. Era o splendidă zi de primăvară, la început de aprilie a anului 1944.

— Noa! Spuse copila, lăsându-se după ea, mângâind blana cafenie a felinei care se lipi de picioarele ei.

O drăgăli acolo, așezată ciuci, lângă copac. Pământul era proaspăt și bun, pe ici, pe colo, prin pâlcurile de iarbă răsăriseră toporașii, ghioceii se duseseră, dar încă purta în piept mărțișorul primit de la tata. Nu era chip să-l scoată, chiar de mama îi spusese că în prima zi din aprilie, chiar de Ziua Păcălelilor, mărțișorul se agață de rămurica unui copac, astfel încât să rodească bine în anul ce stă să vină, sau, cel puțin așa spune legenda.

— Nu-l dau, e de la tata! ripostă fata a nu știu câta oară.

— Dar ai atâtea, și o să tot ai, toată viața ta, scumpa mamei, hai să punem împreună mărțișorul în cireșul tău.

— Nuuuu! Mai încolo, te rog mamiii! Se tângui fata cu glas mieros.

Mama nu insistă.

— Hai la masă! Ia-o și pe madam, dacă vrei, spuse mama arătând pisica.

Cu pisica în brațe, porniră spre fundul curții. Casa în care locuiau fusese a bunicilor paterni, bunicul fusese C.F.R.-ist și bunica lucrase ca telefonistă, tot la C.F.R. dar, amândoi fuseseră răpiți înainte de vreme de tuberculoză. Micuța nu-i prinsese, dar știa de ei din poveștile părinților. Tata făcuse școli înalte, terminase medicina cu zece, iar bunicii fuseseră foarte mândri de băiatul lor. Mama, fată de chiabur zice-se, crescuse la pension, vorbea două limbi străine și crescuse cu pian în casă. Întotdeauna ordonată, cu mișcări sigure și precise, până și ceaiul de-l serveau seara se transforma în ritual cochet. Dar l-a iubit pe tata din prima clipă când l-a văzut și le-a spus părinților că acesta are să fie bărbatul ei. N-au fost ei de-acord, și în plin dezacord, mama a părăsit casa copilăriei, urmându-și soțul oriunde viața i-a dus.

Cât despre casa lor, erau două odăi, la stradă, în care Ina n-avea voie să intre, cuminte cum era, trecea numai prin fața lor și-atâta. Ei locuiau în celelalte două odăi ale casei, în partea opusă străzii. Era și o bucătărie acolo și o baie uriașă cu un cazan și mai uriaș care dădea apă caldă. Erau înstăriții străzii, ziceau unii, căci tatăl era medic și întotdeauna după turele de la spital mai îngrijea pe careva acasă, aducea de-ale gurii “pentru aia mică" zicea vreo bătrânică tratată de el. Iar tata n-avea cum să refuze pentru că hrana era puțină și toți erau la fel de strâmtorați; era multă omenie în timpurile alea, fiecare dădea celuilalt din puținul ce-l avea. N-avea de unde să știe Ina de toate grelele vieții, era la început de drum, cu o pisică puiandră, întotdeauna pe urmele ei. Și nici n-avea prea mulți prieteni pentru că, de când începuse răul, nu avea voie să iasă pe nicăieri și ea trăise mai mereu cu răul în preajmă, deschisese ochii și începuse a înțelege viața când răul deja exista în lumea lor. Doar la școală avea prieteni, doară era în clasa întâi de-acuma, iar acasă, companioane îi erau Noa și mama. Rudele tatei veneau rar în vizită, rudele mamei nu existau, adică nu existau ei pentru viața moșierilor din nordul orașului. Vremurile nu permiteau mai nimic, așa că nu știa prea multe. Un lucru îl știa sigur, că mama, tata și pisica erau singura ei familie.

În casă era cald și bine. Ina intră cu pisica în brațe, în cuptor, mama copsese pâine și mirosea a proaspăt și gustos. Porni în goană cu pletele roșcate în vânt să adulmece mirosul.

— Vine tata la prânz?

— Nu știu, scumpa mamei.

Nu termină mama fraza că ușa se deschise și tatăl păși înăuntru.

— Fetele mele! Sărută fruntea mamei și căpșorul roșcovan al fetei care se prinse de mijlocul lui.

Mama se desprinse și puse pe masă castronul cu mâncare, legume făcute în cuptor și două bucățele mici de carne pe care le puse una în farfuria Inei și alta în farfuria tatei.

— Tu nu ai? întrebă Ina

— Ei, lasă, că-mi dați fiecare câte jumătate și o să am și eu, spuse mama cu un surâs ce se dorea a fi vesel, dar numai ea știa cum răsucea lucrurile să aibă ce pune pe masă.

Tata izbucni și el în râs...

— Păi, atunci, tu vei mânca mai mult ca noi...spuse el fals supărat, ștrengar, făcând cu ochiul fiicei care chicotea.

— Păi, ar cam trebui, bărbate, curând vom fi mai mulți.

Aștepta să-i dea vestea de două zile, dar venise atât de obosit de la spital că n-a găsit momentul bun să-i spună, uite că acum era, în 4 aprilie, la prânz, cu toată lumea ei adunată la masă.

— O să am un frățior? țipă Ina veselă de-a dreptul. Auzi Noa? O să avem un frățior!

— Sau o surioară, spuse tata ridicându-se și îmbrățișându-și cu drag soția, învârtind-o bucuros. Ah, de-aia avem plăcintă la deșert?

— De-aia avem, scumpul meu, plăcintă la deșert, răspunse mama radiind de fericire. Nu-i prea dulce că am pus foarte puțin zahăr dar e delicioasă că-i cu mere din curtea noastră.

Tatăl puse bucățica de carne în farfuria mamei zâmbind fericit. Mângâindu-i mâna delicată, spuse cu glas domol:

— E prea mult pentru mine, mi-ajunge ce-am aici și aștept cu mare nerăbdare plăcinta, spuse el frecându-și mai apoi palmele una de alta.

Ochii lui negri sclipiră vesel și zâmbi arătându-și dinții albi și frumos rânduiți. Tata era un bărbat înalt și deșirat, cu obrazul ferm și trăsături clare. Se bărbierea în fiecare zi și obrazul îi era întotdeauna fin. Când era serios, insufla celorlalți seriozitate prin simpla sa prezență, dar când zâmbea, se lumina camera. Ina moștenise zâmbetul lui luminos. Mamă-sa râdea mereu când o găsea îmbufnată și-i spunea că-i tată-său în versiune feminină, dar când zâmbea, în fine, răsărea soarele. Și toată îmbufneala fetei se risipea. Avea mama un fel, doar de ea știut, că-i împăca pe toți. Mai puțin pe ai ei, despre care nu vorbea decât foarte, foarte rar.

Abia pusese mama plăcinta în farfurie când, sirenele începură să se audă strident. Ina luă în brațe pisica. Tatăl, cu o privire înghețată se ridică și ieși pe ușă, privind afară spre strada mare.

— Repede!

Mama puse într-un ziar mare parte din plăcintă. Stinse focul la repezeală și luă o haină pe ea, îmbracă în grabă copila, dintr-un cearceaf încropi un marsupiu pentru pisică înfășurând-o strâns de trupul Inei. Era un automatism în gesturile lor, ca și cum asta făceau zilnic.

— Hai la adăpost, la CFR Basarab, e cel mai apropiat adăpost de aici.

Nici nu știa cum ajunseseră în stradă, și de acolo, din toate casele oamenii ieșeau grăbiți. Tata o prinse zdravăn de o mână, pisica simțea pericolul și stătea cuminte, ghemuită în sufletul Inei. Avea ea puțin peste șapte ani, dar escaladase toate gardurile și cireșul din curte era adeseori un bun refugiu. Prinsă de mâinile părinților, ținea pasul cu ei, tata purta în mâna stângă geanta de medic, poate-ar fi avut nevoie. Sirenele urlau nebune, de departe fumul și praful veneau în vălătuci spre ei. Bum! Bum! Bum! Nici nu știa când a căzut, de unde a căzut, cum?

Tatăl o luă în direcție opusă, smuls de mulțime. Scăpase mâna fetei. Mama înșfăcă fata mai strâns și-o ridică de jos.

Buuuum! Chiar lângă ele, se cască o gură uriașă. Oamenii țipau, cerul din senin devenise negru, și foc, mult foc!

— Tataaaaa! Tataaaaa! țipă Ina cât o țineau plămânii...Mamiii? Unde-i tata?

— Nu știu, o să ne găsească el, ține-te bine de mine!

Plângea și lacrimile i se lipeau de obraz amestecat cu praful din văzduh, Doamne, ce e asta? Niciodată nu-i fusese atât de frică. Simțea bătăile inimii pisicii lipite de trupul ei, sau erau bătăile inimii mamei?

Bum! Buuuuum! Și totul deveni ceață!

....

Îi țiuiau urechile tare, și îi luă ceva timp Inei până se dezmetici. Era la pământ, cu pisica strânsă în marsupiul făcut de mama. Lângă...mama, întoarsă cu fața în sus, cu ochii larg deschiși și mâna întinsă spre fată. Era frumoasă ca o statuie.

— Mama, mamaaaaa....mamaaaaaa! O scutură zdravăn s-o facă să se trezească dar, dar...mama nu se trezea.

Năucă, rămase acolo, adunată lângă ea, cu oamenii trecând bezmetici, speriați, ăia care mai trăiau. Moloz, praf, gemete și un miros greu, înecăcios, a moarte.

De nicăieri apăru un băiat, ceva mai mare. Îi puse mâna pe umăr, și se lăsă ciuci, lângă ea.

— Nu poți rămâne aici, hai cu mine!

— E mama! Spuse ea plângând...

— Nu mai poți face nimic. Vino cu mine. Ai să mori dacă rămâi aici!

A tras-o pur și simplu după el, până la Grivița. S-au adăpostit în subsolurile Atelierelor C.F.R. alături de alte sute de oameni. Unul veni spre ea:

— Ești fata doctorului Blumberg!?

— Eu sunt, Ina, dar, dar.... știți ceva de tata?

— Nu, nu, a rămas în urmă să ajute pe Vasile, dar nu știu nimic de el! Doamne! Doamne! Unde-i mama-ta?

— S-a dus, nu știu, a rămas acolo, afară, când se termină, când se termină ASTA?

Băiatul de-o trăsese din vacarm, îi puse mâna pe umăr.

— Mergem și-i căutăm după, da?

— Promiți?

— Jur! spuse băiatul solemn. Acuma, până trece, hai să stăm aici!

Au stat ascunși acolo ceva timp, nici nu știa cum trec orele, sub bubuituri. Clădirea se clătina, trosnea și gemea, însă părea viguroasă. Cu fiecare bubuitură de sus, cădea tencuiala prin crăpături și fără voia lor, mulți scoteau sunete înăbușite de spaimă. Pisicuța scoase capul din marsupiu. Și Ina observă atunci că lângă pisicuță plăcintele mamei stătuseră la loc cald. Scoase o bucată mare pe care o împărți frățește cu companionul ei de drum...

- Ia și mănâncă, ți-o fi foame! în glasul ei se simțea înțeleaptă ca mama.

- Mi-e! O prinse și mușcă sănătos din ea mai bine de jumătate.

- Mănâncă încet, că-ți dau și bucata mea.

- Nu, nu, fiecare cu porția lui. Împărțim frățește. Cum o cheamă?

- Pe cine?

- Pe pisică!

- Noa! Dar pe tine?

- Vlad.

- Ca pe Vlad Dracul? întrebă ea amintindu-și de povestirile istorice abia citite seara la culcare.

- Ca pe el! Doar că eu nu-s al dracu’ sunt doar foarte viclean. Câți ani ai?

- Am trecut de șapte, zise Ina, tu?

- Eu fac zece la vară. Stai pe lângă mine și-o să am grijă de tine. Bine, și de tine, pisico, căci văd că vii la pachet. O să-i găsim pe ai tăi și o să fie bine, da? Acum trebuie să mai stăm puțin aici.

Trecuseră mai bine de două ore, mulți se duseseră, dar Ina n-avea curajul să iasă. Într-un final, de mână cu Vlad, au ieșit în stradă. Totul ruine. În câteva ore, un oraș fusese distrus, sau în fine, ce vedeau ei de-acolo.

- Ar trebui să plec acasă, spuse Ina, poate vor veni și ei, așa am stabilit noi, dacă ne pierdem vreodată unul de altul, ne întâlnim acasă.

- Bun plan, unde stai?

- Te duc eu!

Străzile toate erau ruină, totul, sau în fine, aproape totul era pus la pământ, unde să găsească strada ei? Merseră buimaci printre dărâmături și moloz. Și dintr-o dată, ajunseră în capul străzii lor, se vedea după indicatorul de metal căzut la pământ. Oamenii ăia, câți erau, plângeau, fiecare pierduse pe careva, fiecare căuta pe cineva, toți întrebau năuci pe unul, altul...trecători sau salvatori. Vlad o prinse zdravăn de mână să nu-i scape. Ina dibui casa și fugi spre ea cu picioare nesigure printre pietre și moloz, așa că și Vlad iuți pasul, să-i fie aproape.

Casa devenise ruină. Căzuse bomba chiar în curte. Cireșul era pus la pământ, de ce se gândea că cireșul ei murise că nu-i dăduse mărțișorul când o rugase mama? Acum îi părea atât de rău! Ochii i se umplură de lacrimi, era prietenul ei, cireșul. Din acoperiș rămăsese jumătate, și casa, tot ce era în fundul curții, dispăruse într-o groapă uriașă care înghițise cu totul și casa din spatele căminului lor. Rămăseseră cele două odăi de la stradă, erau singurele în picioare. Ina căsca ochii mari, nevenindu-i să creadă.

- Mama, tataaaa...

Vlad, habar n-avea de unde avea atâta putere, dar crescuse mult pe străzi, de fapt de când îi muriseră părinții hălăduia numai prin cotloane fugind mereu de la casele de copii. O prinse de umeri și o scutură ca pe-un covor murdărit.

- Fată! Nu mai ai ce face aici! Ai tăi nu sunt, nici nu știi dacă vin! Hai cu mine!

- Stau să-i aștept! Trebuie să-i aștept! spuse ea îndărătnică.

- Bine, atunci rămân cu tine, dar, dacă până mâine nu apar, va trebui să ai încredere în mine, știu unde te duc.

- Dar stai cu mine?

- Stau!

Se așezară ciuci lângă casă până seara târziu, era zgomot surd, nu se mai auzeau păsările, ce păsări? Ce frunziș? Ce primăvară? Printre dărâmături intrară cu mare băgare de seamă, într-una dintre cele două odăi rămase în picioare. Se lăsase bine răcoarea și mare le-a fost mirarea, văzând că toate erau neatinse în cele două odăi. S-au ascuns sub pat, întinși pe o pătură moale. Știa unde ținea tata actele și s-a dus degrabă să-și ia certificatul de naștere, de fapt a luat toată gentuța aceea din piele în care erau ascunse actele lor. În câteva ore, Ina crescuse mare, trebuia să aibă grijă să-și găsească părinții. Împărți restul plăcintei frățește, în trei. Pisica n-ar fi mâncat, dar până la urmă, foamea avea să fie cel mai bun bucătar.

- Mă duc să caut apă, rămâi aici!

- Vin cu tine.

- Nu vii nicăieri. Stai aici. Vin repede-napoi.

Și a venit repede, o găsi cu pisica strânsă-n brațe și cu valijoara mică din piele maro drept pernă pentru somn.

- Ai găsit pe tata? Dar pe mama?

- Am găsit apă, o bucată de pâine și o lumânare. Asta avem până om vedea ce facem mâine. Deocamdată să punem lumânarea în geam, poate ne-o vedea tatăl tău și va prinde de veste că ești bine.

Când zorile prinseră a miji, Ina deschise ochii mari și privi în jur. Abia atunci realiză prin prisma realității imediate, aflându-se ghemuită sub pat și cu puțină voință și multă durere, rememoră oroarea zilei trecute. Un pic peste șapte ani, singură pe lume, cu o pisica prinsă de ea. Halal, gândi ea. Vlad se trezi aproape imediat.

- Mai dormi de vrei, e foarte devreme. Unde să căutăm acum? Abia de se luminează.

- Nu mai dorm. Trebuie să plecăm de aici, vor veni hoți, oameni de pe nicăieri, nu poți rămâne aici. Trebuie să-i căutăm pe-ai tăi. La ce spital lucrează taică-tău?

- La Ostrov, la Spitalul Brâncovenesc.

- Hai că știu, mergem acolo, îl căutăm pe tata.

Căutările s-au dovedit zadarnice. Cu pisica pusă în marsupiu, Vlad concluzionă:

​ - Nu ne putem întoarce acasă, e nesigur. Trebuie să te duc undeva. Ai încredere în mine. Câteva seri, apoi căutăm pe tata. Și pe mama, da?

​ Nu cunoștea cotloanele orașului dar o duse într-o zonă cu case mari, frumoase, dar mai important, în picioare. Undeva pe Kisseleff, un conac fusese transformat în casă de copii, refugiați, orfani, pierduți, până când cineva le-ar fi dat de urmă. Era forfotă în acea după-amiază de 5 aprilie a anului 1944 și toți umblau năuci, într-un oraș prăfuit. Era o clădire impunătoare, cu lumină slabă la stradă, deja aprinsă deși nu se lăsase încă seara. Vlad o strânse mai tare de mână.

— Ai încredere în mine, da? Mă lași pe mine să vorbesc.

— Bine. Ai mai fost aici?

— De multe ori, dar de tot atâtea ori am și fugit.

— Păi și pe mine de ce m-ai adus aici?

— Că aici ești în siguranță.

— Și tu?

— Stau cu ține!

— Promiți?

— Jur!

Sună la ușa mare din lemn a clădirii construite în stil neoromânesc cu stâlpi din lemn amintind de pridvoarele caselor țărănești. Ușa se deschise și o femeie nici tânăra, nici bătrână, purtând un halat alb imaculat, un șorț alb cu o cruce roșie pe inimă și o bonetă pe cap, o privi pe micuța cu părul roșcat căzut în mare dezordine pe lângă chipul ei alb, Ochii ei, măslinii și curioși îi atraseră atenția. Își mută privirea, și, când dădu cu ochii de Vlad zâmbi.

— Ce făcuși, măi copile? Iar ai zbughit-o!

— Zbughit, e drept, spuse băiatul lăsând capul în pământ, dar numai să salvez pe fata asta și pe pisica ei.

— Haideți înăuntru.

Fuseseră conduși în cabinetul unei șefe, probabil. Asistenta bătu în ușa mare din lemn și de dincolo se auzi un glas aspru:

— Ce-i?

— Vlad Grigorescu a găsit pe această fată, spuse asistenta întrând însoțită de copii. Din marsupiu capul pisicuței apăru cafeniu ca o cafea cu lapte.

— N-ai voie cu pisici aici! Afară!

— Dacă nu rămâne pisica, nu rămân nici eu. M-am pierdut de părinți.

— Cine-s părinții tăi?

— Doctor Walter Blumberg este tatăl meu, iar mama este Elisa Blumberg, răspunse fata cu mândrie în glas. Nu știu dacă mama mai trăiește, după ieri, dar tata, e dispărut. Pe ei îi caut. Și nu renunț la Noa.

— Cine e Noa? Întrebă doamna cu glas la fel de aspru.

— Pisica. E pui încă, nu pot s-o pierd și pe ea.

— Mai avem locuri, Mărioară? se adresă șefa asistentei.

— Găsim să-i înghesuim. Dar nu știu cum facem cu mâncarea.

— Pisica mănâncă cu mine, ei nu-i trebuie nimic, spuse repede fetița de frica despărțirii.

— Eu mă pot întoarce pe străzi, știu să-mi port de grijă spuse Vlad scărpinându-se în cap prin părul creț și încâlcit.

— Tu ești o pușlama, băiete, spuse tăios șefa privindu-l fix cu niște ochi negri ca abanosul. Tu ești dracul gol, te-am trimis în case mari, dispuse să-ti asigure un loc și o slujbă, dar tot pe drumuri ești.

— Eu sunt slobod, doamna Margo (de fapt o chema Margareta, dar toți erau obligați să-i spună doamna Margo). Și cunosc toate cotloanele orașului. Nu mă prinde pe mine războiul ăsta, și nu poa’ să mai țină mult, nu-i așa? Aveți grijă de ea, lăsați de mine.

— Vino’ncoa’ puștiule! Nu pleci de-aci, decât cu voia mea. Mărioară, du-i sus, la mansardă, să n-aibă păduchi. Să le facă baie cu gaz și nu știu ce faci cu mâța aia, dar să nu aud nici pâs. După ce sunteți curați, tu la fete, tu la băieți.

Vlad o prinse de mână și chicotiră.

Mărioara porni cu ei sus pe niște holuri lungi, pavate cu marmură, scările se întindeau largi și răsucite către un etaj, apoi către altul, pereții erau crăpați pe ici, pe colo, dar clădirea se ținea bine, bine pe picioarele ei. Până la urmă au ajuns și în mansardă. De acolo, doar acoperișul îi mai despărțea de cer. Aici erau trei femei și trei cazane lungi pline cu apă, mirosea frumos și înțepător a săpun de rufe, între cazane erau cârpe mari puse drept paravane despărțitoare, au fost separați unul de altul, dar în timp ce fiecare lua drumul său se priviră peste umăr.

După baia cu gaz în cap de-i usturară și pielea capului și rădăcina părului, au scăpat cu o baie cu apă călâie. Rochița Inei, plină de praf și moloz a fost aruncată într-un coș cu rufe, s-a rugat cu cerul și pământul să primească rochia înapoi și infirmiera i-a promis că i-o va aduce personal prințesei, dar la cum se exprimase, Ina săraca, putea să pună rămășag că dusă-n veșnicie îi va fi fost rochița. Pe Vlad îl întâlni pe hol, stătea ghemuit cu părul ud, negru și plin de cârlionți căzut pe frunte. Abia atunci văzu că fața îi era albă și nu neagră cum îl întâlnise ea cu o zi în urmă și că ochii lui păreau ba albaștri, ba gri. În lumina aia slabă, Ina ieși din încăperea de baie cu părul ud, căzut pe lângă umeri și de-acuma părul îi părea arămiu și nu roșiatic cum îl avea când era uscat. Ținea în brațe pisica și aia udă, c-o spălase și pe ea. Arătau toți trei ca după o sfântă baie. Râseră.

Ina îi aruncă pisica în brațe.

— Ține-o, am uitat ceva! Vai! Vai!

— Ce?

— Geanta cu acte și mărțișorul de la tata.

Se întoarse în câteva clipe cu ambele în mâinile ei mici. Se așeză pe jos, lângă Vlad.

— Te-ai dus după un amărât de mărțișor?

— E de la tata, altul n-am. Altceva nu mai am! Spuse ea trist.

Mărioara îi pescui de pe hol și-i duse, pe unul într-o odaie, pe fată în cealaltă. I se dădu un pat, cel de jos, unde era mai frig. Se auzeau zgomote. A cerut puțină apă pentru pisică. Luă cearceaful ce-i folosise drept marsupiu și-o așeză pe pisica pe pat. “să nu faci zgomot, Noa, da? Ne dau afară!"

La micul dejun, o altă asistentă intră strigând puternic în sala de mese.

— Blumberg!

— Eu sunt, răspunse fata sfioasă cu glas domol. Vlad o prinse de mână pe sub masă.

— Vino la doamna Margo!

Se ridică și îi dădu pisica lui Vlad.

În încăperea în care ajunsese cu o zi în urmă, alături de doamna Margo era un domn îmbrăcat în costum negru care ținea la subraț o geantă din piele. Îi remarcă doar capul fără păr când își ridică pălăria în semn de salut pe care o așeză înapoi pe scalpul chilug.

— Sunteți domnișoara Natalie Blumberg?

— Da, eu sunt.

— Îmi pare rău, domnișoară, dar mama dumitale s-a stins în atacurile de alaltăieri. Ai fost acasă?

— Da, am fost și am stat o noapte în așteptarea părinților. Mama…eram cu ea. Credeam că poate...dar tata? Știți ceva de tata? Este doctorul Walter Blumberg, am fost la spital ieri să-l caut și nu l-am găsit.

— Sunt mulți răniți, domnișoară, o să-l găsim. E bine că știm unde ești dumneata. Ai rude în viață?

— Nu, sunt doar eu și o pisică. Pe altcineva nu știu. Și pe Vlad.

— Cine e Vlad? întrebă bărbatul privind spre doamna Margo.

— Băiatul de-a salvat-o, dar nu sunt rude, s-au întâlnit întâmplător, el a adus-o aici. Iar el, e “client" vechi, părinții i-au murit acum aproape patru ani. Îndărătnic copil! spuse ea, ca pentru sine.

— Tu ești bine aici, reluă bărbatul. E bine că știm unde te găsim. Te vom anunța, eu mă ocup de copiii veniți acum în aceste adăposturi temporare, până vom vedea ce soluții găsim. Acum, întoarce-te la masă, spuse el cât de blând putea.

Domnul îi întinse mâna pe care ea o strânsese așa cum văzuse și la alții.

În timp ce fata ieșea, a auzit pe bărbat adresându-i-se doamnei Margo:

— Biata copilă!

Și nu știa de ce, dar vorbele astea aveau s-o urmărească mult timp.

Ieși însoțită de Mărioara.

Înapoi în sală, după ce se așeză lângă Vlad și ăsta-i pusese pisica-n brațe, începu s-o chestioneze:

— Ce ți-a zis? Întrebă pe șoptite Vlad. L-au găsit pe tatăl tău? Dar pe mama?

— Mama, mamaaaa, nu mai e! Și trebuia să-mi facă un frățior, îmi promisese doară! Se uită la el cu ochii măslinii înlăcrimați, îi tremură bărbia și stătea să plângă.

— Dar tata?

— Tata-i dispărut. Nu l-au găsit. Doamne, de-ar trăi!

.....

Trecuseră două săptămâni în care intraseră într-o rutină. Sunau sirenele zilnic, pe străzi treceau convoaie militare, se ascundeau cu mic, cu mare, în beciul clădirii adunați unii în alții, copiii în adulți și adulții în copii și ieșeau la mai bine de o oră după ce sirenele se opreau. Mâncarea era puțină și săracă, dar copiii, tot copii! Vlad îi aduse câteva foi de hârtie și un creion.

— Știi să scrii? întrebă el conspirativ.

— Da, zise fata.

— Hai să facem niște afișe, să fie scrisul tău că sigur tatăl tău îți știe scrisul de mână, merg acolo unde a fost bubuitura și întreb de tatăl tău, mă întorc repede, ai să vezi. Scrie-i numele pe hârtie și că Ina așteaptă la casa de copii de pe Kisseleff 18. Trebuie să aflăm ceva de tatăl tău, dacă n-a apărut printre cei pierduți, sigur e printre cei vii sau răniți, trebuie să-l găsim.

Devenise pentru el însuși un țel, ca și cum și-ar fi căutat proprii părinți.

— E periculos, spuse Ina!

— Eu am trăit mai mult pe străzi, eram mai mic decât tine când am rămas complet singur. Pentru tine e mult mai bine aici, dar de aici nu-l găsești pe tatăl tău. Pun rămășag că eu îl găsesc. spuse el ștrengar. Doar nu mă spune!

— Nu te spun! Dar, stai, să nu ne pierdem unul de altul. Scoase mărțișorul prins de marsupiul unde o ținea mereu pe Noa, erau trei ghiocei legați unul de altul. Îndoi împletitura de alamă într-un sens, apoi în altul până se rupse. Îi dădu lui bucata mai mare.

— De ce îmi dai mereu bucata mai mare? întrebă el naiv, dar bucuros în egală măsură.

— Că ești mai mare, și ai nevoie de mai mult noroc. Eu sunt bine aici, așa cum ai spus. Și n-am cum mulțumi. Să-ți țină de noroc, așa ne vom regăsi.

În seara aceea, Vlad se furișă pe burlan și de acolo direct în strada mare. Și dus a fost.

În zori, la masă, Mărioara o luă la întrebări:

— Fetițo, unde e năbădăiosul ăla? Iar a șters-o?

— N-am de unde să știu eu, tanti Mărioară!

— De dau de pușlamaua aia...vai de el!

Și iar întră una în sală, strigând.

— Blumberg!

— Aici, răspunse fata, dar de-acum, fără Vlad nu mai avea cui să dea pisica așa că părăsi sala de mese cu pisica ascunsă-n sân. În cabinetul doamnei Margo, același funcționar, cu aceeași geantă, aceeași pălărie și același scalp chilug.

— Domnișoară, l-am găsit pe tatăl dumitale.

— Unde e? E aici?

— Nu, este într-un sanatoriu, la recuperare, dar am fost trimis după dumneata. Am reușit să-l găsim datorită acestui bilet spuse el, e scrisul dumitale? întrebă el, întinzându-i foaia pe care scrisese numele tatălui ei și adresa unde se află ea, așa cum o învățase Vlad.

— Da, da, dar băiatul care a lăsat biletul, unde e?

— Nu știu de niciun băiat! Dar, l-am găsit pe tatăl dumitale. Strânge lucrurile și hai să mergem.

— Nu pot acum, aștept pe Vlad. Nu pot pleca fără el.

— Acum, ori niciodată. Mașina ne așteaptă, nu putem zăbovi. Adună-ți lucrurile și hai!

Drumul fusese lung, pisica îi stătu chircită în brațe cuminte și fără alt zgomot decât un tors prelung. Trecură prin păduri tăiate de șoseaua lungă, fără nici țipenie de om. Se făcuse seara târziu când au oprit în dreptul unei clădiri impunătoare, ieșită de nicăieri. Se aflau undeva, în fața Palatului Cantacuzinilor de la Florești, o clădire uriașă pentru un copil atât de mic. Fusese condusă pe holurile largi până în dreptul unei uși albe din lemn. Domnul ciocani și dinăuntru se auzi glasul tatei...

— Intră!

Fata trecu pe sub mâna domnului și se trezi în fața tatei, care stătea întins în pat bandajat la cap și la mâini. Intră șovăielnic.

— Tată, sunt eu, Ina!

— Scumpa mea! Scumpa mea! Nu se putea mișca dar lacrimile-i curgeau necontrolat pe obraji. Doamne, Doamne, îți mulțumesc, Doamne! Că mi-ai adus copilul întreg înapoi! Nu pot întinde mâinile spre tine, puiul meu, am arsuri încă, Doamne, Doamne, ce minune! Ce miracol!

Fata se urcă în pat lângă el și-i puse pisica în brațe. Plânseră de bucuria regăsirii și de durerea pierderilor suferite în egală măsură până căzură în somn adânc, cu pisica torcând pe pieptul tatei!

Epilog

După război, tatăl alesese Ploieștiul drept un nou acasă pentru ei doi, pardon, ei trei. Nimic nu-i mai lega de un oraș rămas în urmă. Fata creștea, ajunsese domnișoară de-acum, terminase Liceul “Sfinții Petru și Pavel", și se pregătea pentru Medicină, la București. Îl însoțea pe tata la consultații, dar ea știa sigur că va deveni medic pediatru. În memoria frățiorului nenăscut. Ziua de 4 aprilie era ziua lor neagră, singura în care veneau la București, la comemorarea mamei și a frățiorului embrion. Tatălui îi albiseră tâmplele și uneori cădea adânc pe gânduri privind-o pe Ina care semăna atât de mult maică-sii. În micul lor apartament amenajase o cameră special pentru lecțiile de pian ale fetei, nu dorea să-i lipsească nimic, nu i-ar fi știrbit un vis de-ar fi avut copila, pentru curajul de-a fi supraviețuit răului. Vorbea și ea două limbi străine, îi plăcuse franceza și engleza, așa că tot surplusul lui financiar se ducea în educația copilei. Creștea pe zi ce trece și se gândea că într-o bună zi, va lua drumul Bucureștiului și va fi uitat cu totul de el. Despre zilele care urmaseră bombardamentului devastator prin care trecuseră ei, vorbeau puțin și rar. Durea de ambele părți. O singură dată, așezând actele la locul lor, a găsit mărțișorul rupt. Fiica lui nu voise alt mărțișor decât pe-acela îl purta în fiecare an, când se făcea întâi aprilie, îl așeza la loc lângă acte, până în anul următor. Întrebată de ce nu poartă mărțișorul primit în acel an, răspunsul ei era același. Făcea în schimb altceva, primea cu bucurie mărțișorul de la tatăl ei în fiecare an, dar îl agăța imediat de o crenguță a cireșului din curtea blocului, cireș sădit de ea și de tata, în memoria cireșului de-acasă. Asta îi amintea de mama și de cireș. De bonne chance, argumentă fata, înnodând firul alb-roșu!

— Știi, doar purtând acest mărțișor am o șansă să-l regăsesc pe Vlad.

— Ce s-a întâmplat atunci cu acest mărțișor?

— Ți-am povestit de-atâtea ori, papa, jumătatea mai mare e la Vlad, i-am dat-o lui, el este acela care te-a găsit, cel care m-a ajutat în acele zile. Ce s-o fi întâmplat cu el, papa?

— Tare mi-ar plăcea să-l găsim, spuse tata. O să întreb la poliție, poate-l aflăm ceva. Ai vreun nume de familie? Au trecut atâția ani, lucrurile s-au domolit, nu-n bine, dar s-au domolit, poate am vreo șansă să-l găsesc, nu crezi?

— Era singur pe lume, de trei ani era complet singur de când îi muriseră părinții, dar știu sigur că-l cheamă Vlad Grigorescu, n-am cum să-i uit numele.

— Las’ pe mine, vedem ce găsim prin poliție, prin cărțile de telefon, câți ani trebuie să aibă acum?

— Păi, dacă eu am trecut de optsprezece, el să tot aibă vreo douăzeci și unu, pe-acolo.

Trebuia să recunoască tatăl că Vlad fusese singurul lucru bun din tot ce s-a întâmplat în timpul războiului. Dacă era ceva ce ar fi ținut de el, adultul, era să-l găsească. Cât de greu ar fi fost?

Dar soarta dorise altceva, Vlad fusese de negăsit. Încercase prin poliția locală, apoi prin cei de la București. Nimic. Nu avea decât un nume și o vârstă oarecare. Ajunsese până la Arhivele Naționale de la București în căutarea identității lui prin casele de copii din timpul războiului. Nimic.

Drumurile la București se întețiră pentru că Ina devenise studentă la Medicină, locuia în cămin. Cum n-avea nimic de făcut, la sfârșit de săptămâna, venea la București, găsise de închiriat pe-o suma modică un apartament pe Banu Manta, care aparținea unui medic fugit în străinătate, așa că aducea cu el pe bătrâna Noa să reclădească atmosfera de acasă, din Ploiești.

Ina, tocmai ce terminase cu examenele. De 1 martie, își scoase fata în oraș, sărbătoreau primul ei succes, examenele luate toate cu zece, se înfoia când povestea oricui de fiica lui, ea-i era stâlp și ancoră în viață. O duse la Capșa, cel mai cochet restaurant din București și era mândru foc de fiica lui. Pentru el avea dublă însemnătate acest mic gest, căci îi amintea de tatăl său care din puținul lor, când trecuse de primele examene îl duse pe fecior la Capșa. Era primăvară și ghioceii erau în floare, fata își prinse în păr ghiocei, la piept purta mărțișorul rupt, învechit, n-a fost chip nici s-o convingă măcar să-i schimbe șnurul alb cu roșu decolorat de timp și greu. Încăpățânată ca mamă-sa, gândi el.

— E tot ce am de-atunci! Nu vreau să uit! Nu trebuie să uit, papa! spuse ea cu convingere.

Era atât de neînduplecată că n-avea s-o scoată la capăt, altfel decât cum poftea ea.

Se-ntoarseră seara târziu, după o plimbare lungă la Șosea cu fata agățată de brațul lui. Povestiră câte-n lună și în stele de nu știură când timpul a zburat și soarele s-a pitit și noaptea a venit și frigul s-a lăsat...

Intrară în holul cu lumină slabă. Comunismul își spunea cuvântul, după război fusese foamete și greu, apoi veniseră comuniștii și s-a dus pe apa sâmbetei orice sclipire. Numele nu-i folosea prea mult în școală, era “nesănătoasă" la dosar. Nici nu știa cum de fusese acceptată la Medicină cu rădăcinile ei nesănătoase. Dar, poate pentru că tatăl fusese rănit în război, că fusese medic fără întrerupere, ajutase. Poate și pentru că nu ținuseră legătura cu rădăcinile nesănătoase ale familiei, despre care nu mai aflaseră nimic vreodată.

Liftul, ca de regulă, era stricat așa că porniră ostășește până la etajul șapte al clădirii. Nu se grăbeau, așa că, ce conta?

Ajunși în fața ușii, Ina descuie și pisica o zbughi afară, avea acest neobrăzat obicei de-a ieși pe hol, fata după ea, în sus, pe scări.

— Să trăiți! se auzi un glas bărbătesc din dreptul apartamentului de lângă, pe culoarul blocului, la etajul șapte într-un oarecare bloc de pe Banu Manta.

— Să trăiești, băiete! Zise tatăl ridicând pălăria de pe cap, în semn de salut.

Tânărul își scoase capela de pilot și o așeză sub brațul stâng îndreptându-și ținuta.

— Tot nu merge liftul? încercă el o conversație.

— Ca dinții florăresei din colț, unul lipsă, altul ba! Răspunse amuzat tatăl și se trezi râzând la propria-i glumă.

Ina se apropie cu pisica în brațe.

— Ea e fata mea, Ina!

Băiatul rămase uluit privind-o. Privirea îi căzu de pe chipul ei luminos și surâzător pe jumătatea de mărțișor din pieptul ei. Atinse pisica, se scarpină în cap, încurcat...

— Noa, nu-i așa?

Duse mâna la buzunar și scoase jumătatea lui de mărțișor pe care îl întinse fetei cu palma larg deschisă.

— Vlad! Vlaaad! Vlaaaaaad! Tată, el e Vlad, uite-l pe Vlad!

Tatăl rămase uluit, fără cuvinte. Încercase de atâta timp să-l găsească și nu avusese vreun succes, iar băiatul ăsta stătea ușă-n ușă cu ei, în acest bloc prost luminat și cu apartamente mici, majoritatea închiriate.

— Vino înăuntru, spuse ea, Doamne, Doamne! Ce minune! Ce grozăvie!

— Nu pot acum, trebuie să ajung la aeroport.

— Ce aeroport? Pierzi un avion, câte n-ai pierdut tu? întrebă ea glumeț.

— Sunt pilot, Ina, aeronava, fără mine, nu pleacă!

Abia atunci ea observă ținuta sa și “aripile de pilot".

— Ah! Dar ai să te întorci? întrebă ea cu ochi tânguitori.

— Peste trei zile, unde te găsesc? Te-am căutat, să știi! Cât te-am mai căutat!

— Acum ne-am găsit! Mă găsești la IMF, dar stau în cămin la Dudești, în zona Foișor. Asta în timpul săptămânii, la final de săptămână, când este liber tata, ne vedem aici că mi-o aduce pe bătrâna Noa, în cămin n-am voie cu ea. Dar săptămâna asta stăm aici, nu-i așa papa? E încă vacanță. Când am eu vacanță, are și papa concediu, spuse ea repede de frică să nu-i scape vreun gând și Vlad să nu se risipească din ochii ei.

— Ne revedem peste trei zile.

— Promiți? întrebă ea.

— Jur!

Ca atunci, când erau copii, și ea știa că promisiunea lui va fi păstrată orice s-ar întâmpla.

Ea-i puse înapoi mărțișorul în palmă.

— Pentru noroc și izbândă, Vlad. Asta ne leagă, nu războiul, ci faptul că am supraviețuit lui, spuse Ina cu voce caldă și făcu ceva ce nu făcuse vreodată cuiva. Îl îmbrățișă strâns, strâns cu pisica torcând între ei, și, fără să-și dea seama, tremură.

*Sfârșit*