Focul ajunse în buza piscinei când vuietul și trosniturile îl treziră. Se uită incredul pe fereastră. Totul ardea în spate. Se încordă deodată ca un arc. O bruscă pe Emma jos din pat.

"Foc!" îi strigă și o trase până la mașină. La intrarea în șosea se căsca hăul catedralei iadului cu pereții și bolta arzând. Mașini treceau în goană în ambele sensuri prin tunele de foc. O luă la nimereală la dreapta, pe sub arcada de pomi arzând. Drumul o tăia drept prin mile de pădure, și pădurea ardea sub vânt. Se ținea după o altă mașină. Nu-i vedea decât stopurile roșii. Între ei vreascuri aprinse erau împinse peste asfalt de vârtejuri de foc. Fumul intrat în cabină le înțepa ochii. El în boxeri, ea în chiloți, și căldura deveni greu suportabilă, cu tot aerul condiționat. Paradoxal îi încercau frisoane ca de frig. Treceau pe lângă câte o mașină complet arsă. Marcu scrâșnea din dinți. Să se fi oprit, ar fi avut aceeași soartă. Roțile fâșâiau pe asfaltul încins și vâjâiala trimitea vâlvătăi peste capotă și parbriz. Cât aveau să mai reziste? Luminițele din față se stinseră. În ultimul moment reuși să ferească mașina încetinind în față. Emma își duse mâna la gură și se răsuci în scaun să se uite în spate dar în pâclă nu mai era nimic de văzut. Tocmai trecuseră printr-o pălălaie când văzură la distanță o bucățică de cer albastru. La ieșirea din pădure erau mașini de pompieri, ambulanțe, mașini de poliție și mai multe mașini cu supraviețuitori. Cu chederele încleiate abia de reușiră să le deschidă portierele. Aerul era înecăcios, greu respirabil. Din cauciucuri ieșea fum. Pompierii îi înveliră în prelate de poleială. Erau răcoroase.

"De unde veniți?"

"Armaghedon", răspunse Marcu.

"Paradise," șopti Emma.

Polițiștii dădură din cap. Deja știau de dezastru.

"Rezidenți?"

"Nu, vacanță ... din Canada," replică Marcu cu fața cioplită parcă în piatră.

"Serviți-vă cu juice-uri, ’oți fi însetați. Mașina lăsați-o aici că tot nu mai e bună de nimic. Vă ducem să vă acomodăm într-un motel, dacă nu aveți nevoie de spitalizare."

"Emma, ești ok?"

"Nu-s, da’ n-am nevoie de spital. Vreau acasă."

Erau fără haine și fără identitate. Crucea Roșie și câteva organizații locale le oferiră haine. Marcu contactă Consulatul Canadei în SUA pentru emiterea documentelor provizorii. Ăia le cerură confirmarea identității și situației de la poliție și pompieri. O primiră, dar trebuiau să se deplaseze la San Francisco ca hârtiile să le fie înmânate personal. Contactară asigurarea. Ăștia le cerură numărul poliței. Marcu nu-l avea. Deja stresat, acum izbucni. De unde să se facă el număr de poliță? Situația se clarifică, prin angajator și întrebările de securitate. Le plăteau hotelul și transportul cu avionul până la Toronto via Sacramento via San Francisco. De la consulat primiră ce acte aveau nevoie la îmbarcare, o strângere de mână înțelegătoare și vorbe de încurajare.

Odată intrați în casă, Emma izbucni în plâns.

"Nu-mi mai trebuie vreodată vacanță."

"Avem nevoie de telefoane. Sper să ne fi păstrat contactele în cont."

"Mă bag în baie."

N-aveau acte. Trebuiau să facă aplicații la guvern, bancă și asigurare. Emma era indiferentă. Îi luă lui Marcu o zi întreagă și nervi să explice fiecărui agent situația. La televizor arătau cum focul încă făcea ravagii. Orășelul Paradise din California, de unde abia scăpaseră, fusese complet distrus. Ce nume-și mai găsiseră și ăia, predestinat dezastrului!

Personalitatea juridică și-o recăpătară într-o lună. Integritatea fizică—ajunseseră amândoi la psihiatri. Fuseseră diagnosticați cu PTSD, depresie și anxietate. Intraseră pe concedii medicale care li se tot prelungeau. Și nu primeau decât optzeci și cinci la sută din salariile de bază. Împrumutul la bancă pentru casă nu se plătea singur. Interveniră părinții, și ai lui, și ai ei. Zăceau toată ziua cu ochii lipiți de televizor, retrăind evenimentele trecute, dar știrile despre incendiu deveniseră rare până la a nu a mai fi deloc. Pădurea încă fumega când corespondenții se focusaseră deja pe bătălia juridică între asiguratori și compania de electricitate care provocase infernul. Totul se limita la bani. Supraviețuitorii fuseseră lăsați în plata Domnului să se descurce cu chichițele avocățești. Și ei? Închideau ochii și vedeau focul și gustau fumul și cenușa. Nici să se drăgostească n-o mai făceau. Emma nu putea adormi decât cu somnifere puternice. Coșmarurile o trezeau în mijlocul nopții. Mașina care încetinise în fața lor, ce li se întâmplase ălora? Plângea lângă un Marcu sforăind pe o parte. Îi zdruncină umărul.

"Trebuia să oprim să-i ajutăm."

"Nu se putea, Emma. N-o puteam face, din contră, am fi pierit și noi. Scoate-ți din minte vinovăția. În așa ceva, scapă cine poate. Morții nu pot ajuta pe nimeni."

"Ar fi trebuit, Marcu."

Dar și ăsta, cât era ziua de lungă privea în gol la tavan. Puțeau de trăsneau de ajunseseră părinții să se roage de ei să se mai spele. De prieteni să n-audă. Toți voiau să știe cum fusese. Greta, o prietenă, îi spuse Emmei că abia acum puteau trăi viața după ce văzuseră moartea cu ochii. Dar aia nu înțelegea: odată moartea văzută, imaginea persistă. Și nu văzută, trăită! Nu mai era loc de nimic altceva.

Când după cinci luni se mistui în foc și catedrala Notre-Dame, își spuseră că împărăția întunecatului se lărgea cât să cuprindă lumea toată. Dovadă? Pandemia și războaiele. ’Or mai veni și altele. Necuratul era pus pe treabă și-ș muncea din umbră vârcolacii. Prostimea nu știa nimic. Aveau să vadă!

"Marcu, e cazul să te trezești," îl luă taică-său la rost, "du-te la office. Ce vrei, să te dea ăia afară? A trecut juma de an, o fi traumă, dar e cazul să ieși la suprafață. În afară de mine și de maică-ta, n-o să-ți plângă nimeni de milă. Nu lăsați ravagiile focului să vă consume intestinele."

"Nu pot. Simt o lehamite față de tot ce înseamnă a face ceva."

"Medicamentele de la psihiatru nu-ți ajută?"

"Nu le-am luat."

"Nu? Și cum vrei să răzbați din starea asta abrutizantă?"

"Nu știu. Cumva trebuie să le iau de la farmacie."

"Ți le aduc eu. Emma are de luat și ea? Îmi trebuie cardurile voastre de sănătate."

Efectele începură să se arate într-o lună. Măcar ajunseră să se spele noaptea înainte de culcare. Și se drăgostiră, timid, de parcă abia atunci se cunoscură.

Asigurarea le plătise de mașină nouă. Era cazul să o și cumpere. Și asta-i scoase din casă. Lumina îi orbea. Traficul îi zăpăcea și Emma se strânse în el de parcă ar fi trecut din nou pe sub arcele de foc.

Uber-ul îi lăsară la dealer. Marcu se trezi în poziția de a tocmi. Dar nu-și regăsea tonul. Ba era agresiv, ba moale. Scoase din prețul cerut două mii de dolari și încheie discuția. Într-o săptămână le era livrată mașina nouă. Condusul era o cu totul altă provocare. Conducea încordat, cu degetele albite de la strânsura volanului. Aștepta în orice moment pala de foc adusă de vânt. Continuă însă cu drumurile scurte la supermarket, chiar și mai lungi, la ai lor și la psihiatri. Doar că ce era să fi apucat să spună într-o ședință de numai douăzeci de minute?

"Cum simți, medicația are efect?"

"Așa și așa, ceva are."

"Atunci mărim doza. Dormi?"

"Adorm greu."

"Ia din ăsta la culcare. Încă ești captiv dezastrului."

Și cu asta se încheia sesiunea. La Emma era la fel. Nicio diferență. Da’ parcă la el medicamentele lucrau mai bine. Așa-i intrase lui în cap.

Emma era învățătoare. Își reluase munca. Copiii desenau și așa se mai nimerea să evoce forme de arcade intens colorate în roșu sau vulcani azvârlind lavă. Ce să știe ei? Când le vedea, inima îi palpita. Avea un inhalator de care se folosea de câte ori îi revenea senzația de fum în plămâni. Nu putea uita. Memoria îi era imprimată visceral. Gătea, cu frica de a nu se atinge de plită. De la cuptor o năpădeau imagini de infern. Voia să scape de ele, și nu știa cum. Nu era decât un banal cuptor. Se folosise o viață de unul. Scotea tava și mâinile îi tremurau, capul îi vâjâia, și-i venea să lase totul dracului să se ascundă sub plapumă. Realiza că nu era vindecată. Dar banii trebuiau să vină de undeva. Și făcea eforturi să-și depășească condiția. Ca și Marcu. Și el se reîntorsese la office. Părea însă mai stăpân pe el, mai ferm, mai implicat. Cum făcea?

Șeful îl luă deoparte.

"Nu trebuie să-mi spui ce s-a întâmplat. Un timp pot să te încarc cu mai puțin. Chiar te simți refăcut pe deplin?"

"Ăă ... sunt."

"Știm de Paradise. A trebuit să confirmăm ălora de acolo că ești tu. Emma e bine?"

"Zdruncinată, dar se ține pe picioare."

"Îmi pare rău de voi. Cred c-a fost cumplit."

"De țevile alea să n-ai grijă. Le-am modificat geometria. Acum intră în probe la vibrație."

"Mulțumesc, Marcu. Știi, au nevoie de prototip."

Și zilele se scurgeau odată cu coșmarurile Emmei de peste noapte.

"Marcu, cum ne trăim noi viața?"

"Adică, ce vrei să spui?"

"N-am învățat nimic din ea de până acum."

"Avem datorii la casă pe care trebuie să le plătim, avem lucruri frumoase și confort și siguranță. Am scăpat dintr-o tragedie teribilă. Am ieșit la liman."

"Da, și ce facem acum?"

"Ce ți-ai dori?"

"Un copil."

"Nu ne e bine așa cum suntem?"

"Nu Marcu, trebuie să dăm o semnificație la tot ce s-a întâmplat."

"Nu-s împotrivă, dar ne va fi mai greu."

"Așa să fie. O să avem un copil."

Trecură câteva luni și Emma tot nu rămase însărcinată.

"Ceva e greșit cu unul din noi. Trebuie să ne facem teste," insistă Emma.

Problema era cu ea. Avea o deformație congenitală. Depresia reveni mai aprigă. Zăcea în casă fără să facă nimic, nici curat, nici spălat, nici gătit, nici nimic. Marcu întrezărea un nou dezastru. I se lamentă psihiatrei.

"Puteți adopta, și Emma nu-și va mai alimenta vinovăția."

"Doctore, de ce n-am adopta un cățel?"

Psihiatra se uită urât la el. Își înghiți vorba.

"Câți or fi fost în mașina aia? Măcar o viață și am lăsat-o să se piardă. Acum o putem recupera. Dar nu știm nimic de adopție. Care-i procedura?" se interesă Emma brusc înviorată.

"Păi, asta să-ți fie tema. Studiază în amănunt, și-mi spui și mie."

Puteau contacta agenția guvernamentală de adopție CAS pentru copii mai mari deja aflați în îngrijirea altora, sau agenții private licențiate, în general pentru nou născuți. Procedura prin CAS era gratuită, prin cei privați, costisitoare. Aleseră una privată. Urma evaluarea oficială, interviuri, vizite la domiciliu, verificări medicale și financiare. Și aici se împotmoliră. Le cereau evaluări mentale de la psihiatri cum că puteau prelua responsabilitatea creșterii unui copil. Marcu obținu o evaluare pozitivă, dar nu și Emma. Ce speranță avusese, se pierduse la început de drum.

"Nu-s bună nici de mamă. La ce alta să fiu?"

"E doar birocrație. Habar n-au cine ești și ce poți. Dar asta le e rezoluția, și n-avem încotro decât să renunțăm. Dragoste cu de-a sila nu se poate face. Ascultă, ți-am văzut poze de când erai mică și aveai un cățeluș. Ce ai zice de unul?"

"Un cățeluș ca substitut pentru un bebe?"

"Ca ființă jucăușă! Cred că te-ar bine dispune. Ce ai zice de ideea mea?"

"Nu știu. Îmi pare o prostie. Nu pot hotărî acum. Lasă-mă să reflectez la toată porcăria asta cu adopția."

Marcu nu renunță. Se duse la PetSmart să vadă niște bulgări de zăpadă jucându-se între ei scâncind precum copiii mici. Se interesă de rasă, de cât aveau să crească, de hrană, de costuri cu veterinarul. Se întoarse acasă cu o mulțime de pamflete și filmulețe și poze luate de el din magazin. I le arătă Emmei pe rând de parcă i-ar fi oferit acadele de Crăciun.

"Îl vezi p-ăsta? Părea mai forțos între ceilalți. Îi încăleca și dădea din coadă."

"Marcu, așa mici sunt drăguți, da’ cresc."

"Sunt caniș. N-ajung la genunchi, cincisprezece inches cel mult, și-s inteligenți. Ai avea distracție. Da’ trebuie scos afară dimineața și seara, soare, vânt sau ploaie."

"La tine nu ninge?"

"Alb în albul zăpezii, doar boticul negru i s-ar mai vedea."

"Vrei tu un cățel?"

"Tu s-ar putea să vrei, da’ încă nu știi."

"Bine, fac un duș, mă îmbrac și mergem împreună. Vreau să-i văd și eu."

Se întoarseră cu Puc. Din alergătură dădea cu capul de pereți și se întindea pe burtă cu toate labele împrăștiate. Marcu fremăta. Ideea lui dăduse roade. Dar depresia Emmei era adâncă. Joaca și îngrijirea lui Puc n-o putea scoate din boala tentaculară. Psihiatra ei îi propuse pensionarea pe dizabilitate permanentă. Pierdea la bani, dar asigurarea compensa o parte. Era cea mai bună soluție la îndemână având în vedere circumstanțele. Așa că Emma rămase acasă să aibă grijă de Puc. Din plictiseală, se apucă de scris povești scurte pentru copii mici. Le făcea și grafica, și mare le-a fost surpriza când după mai multe încercări, un editor acceptă să-i publice o cărticică cu ilustrații pentru care primi aproape trei mii de dolari din drepturi de autor și grafică. Izbânda o sărbătoriră cu o ieșire la cină. Dar la capitolul romanță, stagnau. Erau stângaci și neinspirați. Și Marcu suferea de unul singur. Emma lui nu era interesată.

Într-un miting la firmă cu inginerul șef, Marcu își acuză o colaboratoare în termeni duri că-i încurcase niște date de la încercările pe standul de probe. Reacția lui fusese deplasată. Se lăsase tăcerea și inginerul șef suspendă ședința.

"Marcu, va trebui să-ți ceri oficial scuze. Nu știu ce ți-a venit, dar comportamentul tău nu-i admisibil. Și am mai primit reclamații și de la alții. Ai trecut prin ce ai trecut, dar nu-i motiv să te cerți cu colegii. Atât am avut a-ți spune."

Dintr-o încăpățânare prostească n-o făcu. Nu numai că nu-și ceru scuze, dar continuă s-o hărțuiască îndeaproape. Scandalul ajunse la vice-președinte, și inginerul șef se înființă în office-ul lui cerându-i să-și adune lucrurile personale. Îl conduse până afară la mașină. Fusese pus pe liber.

Psihiatra nu avu vreo problemă în a-i documenta condiția mentală pentru calificarea la pensia de dizabilitate. Dar câștigul se reduse la o treime. Și pentru că fusese dat afară nu beneficia ca Emma de sprijin de la asigurare. Depresia, de parcă ar fi scăpat de ea vreodată, reveni în forță. Într-o zi se urcă în mașină în garaj, o porni, și o lăsă să meargă. Sensibilitatea la fum a Emmei îl salvă. Pătrunsese în bucătărie, și când deschise ușa spre garaj, gazul de eșapament îi tăie răsuflarea. Acționă ușa automată a garajului și se întoarse înăuntru după inhalator. Înfruntă demonii și ajunse la Marcu căzut peste volan. Chemă 9-1-1.

Nu-și vorbiră zile întregi. Într-o seară Emma își etală franc frământarea:

"Cum ai putut face așa ceva?"

"Ai nesocotit vrerea mea."

"Ce voiai, să te fi lăsat să mori?"

"Da, asta voiam."

"De mine nu-ți pasă?"

"Dar ție de mine?"

"Răspunde-ți singur," îi spuse și se întoarse cu spatele la el.

Toate drumurile pe care Marcu le vedea dădeau într-o fundătură. Asta în timp ce Emma colora și scria de zor la a doua cărticică de povești. Ea se sălta, el stagna. Se plânse psihiatrei.

"Ai gânduri de sinucidere?" îl întrebă pe tonalitate de conversație oarecare.

"Și ce ai să faci?"

"Îți schimb medicația. Ne vedem într-o lună."

"Și după?"

"Cântărim situația."

Cum era să-i fie? Nu se schimba nimic. Ai lor nu spuneau nimic, dar toți știau că mult nu-i mai puteau susține cu banii de casă. Se apropia momentul să renunțe la ea.

Avură un gram de noroc. După ce plătiră băncii datoria din vânzare mai rămăseseră cu ceva la margine. Nu mult, doar cât să plătească prima și ultima chirie și să mobileze spartan un apartament de bloc cu un singur dormitor. Emma îi ceru să monteze peste tot detectoare de oxid de carbon, gaz și fum. Plasaseră și câte un extinctor la intrare și în bucătărie. Doar că de câte ori se prăjea ceva, alarma pornea. Asta până când sătui de comoție le închiseră pe toate.

Editorul îi promovă Emmei a doua cărticică, asta în timp ce Marcu era preocupat să poziționeze un ghiveci cu cactus sub un unghi perfect aliniat privirii de pe sofaua din living. Îl tot muta și răsucea până când Emma i se adresă calm:

"Marcu, cu banii de pe carte putem plăti un agent să-ți găsească de lucru în linie cu pregătirea ta profesională."

"Ca să ce, să mă dea afară după aia?"

"Nu Marcu, hai să-l căutăm împreună. Statul degeaba chiar nu-i pentru tine."

În trei luni obținu job la Thyssen Krupp, în Windsor, la patru sute de kilometri de Toronto. Navetă nu putea face. Și-au pus problema să se mute.

"Ce facem cu ai noștri?" îl întrebă Emma după prima rundă de bucurie.

"Îi mai vizităm în câte un weekend," răspunse Marcu fără entuziasm, "să vedem întâi cum o merge."

"O să meargă bine. Dar depinde și de tine. Nu pune răul în față."

Nu-l puse în față. Cu colegii se purta exagerat de politicos și reverențios, de parcă ar fi fost o jivină care să se fi temut de o mângâiere umană. Dar meserie știa. Inginerul șef se felicită pe sine pentru decizia de a-l angaja.

"Steve, de ce nu ne-am folosi de matrițe făcute în China după specificațiile noastre? Ne-ar costa cincizeci de mii bucata, nu patru sute de mii de la matrițerii de aici?"

"Și dacă s-ar încovoi sub presă?"

"Și dacă ne-ar ține un an, în patru ani ne-ar costa două sute de mii, jumate."

"E proiectul tău. Îți iei răspunderea?"

"Atunci rămâne stabilit."

După doi ani, matrițele încă nu se deformaseră. Inginerul șef îl numi team lider cu zece ingineri în subordine.

(Va urma...)