Povestire publicată pe grupul Ficțiunea

Anya Gabrowitz coborî din taxi și, în fața scărilor ca de tribunal ale teatrului Universității Centrale din Michigan, luă brațul fiului ei. Mai mult din politețe, pentru că urca treptele ușor și suplu, cu silueta ei subțire într-un tandem grațios cu legănarea brațului de care atârna poșeta mică de piele, prinsă într-un lanț auriu. Compleul de culoarea bleu a florilor de nu-mă-uita, deschis la jachetă, lăsa la vedere bluza de mătase în imprimeu persan cu cochilii spiralate și tușe de violet și galben-portocaliu. Fața prelungă și senină, cu ochii de culoarea cerului de vară, degaja răbdarea bucuriei. Părul, rebel în tinerețe, îl avea prins într-un coc neglijent, lăsând scăpate delicat câteva șuvițe subțiri.

În mod obișnuit, teatrul găzduia reprezentații ale studenților facultății Visual Arts Educational School. De două ori pe an aveau loc reprezentațiile proiectelor de diplomă, iar atunci sala devenea neîncăpătoare pentru rudele și invitații proaspeților absolvenți. Seara călduță de mai era una din dintre aceste ocazii. Anya fusese invitată la spectacolul de balet Lacul lebedelor, într-o scenografie modernă de început de secol XXI, adaptată la percepția artistică a tinerelor generații. Era spectacolul de absolvire a Gretei, nepoata ei, "cea mică", cum o numea Anya.

Pentru Greta, Anya sosise în America cu o săptămână înainte.

— Welcome to States, ma’am! îi spusese ofițerul la frontiera aeroportului.

Anya venise singură din Polonia; soțul și-l lăsase în Cracovia. Imediat ce Greta terminase liceul, băiatul Anyei, cu nora și "cea mică", au plecat definitiv în State. Prima dată veniseră ea cu Georg aici, la câteva luni după ce se instalaseră copiii. În anii care urmaseră veniseră cei tineri în Polonia, acasă, de Crăciun. Era a doua și probabil ultima sa vizită aici. Avea deja peste 70 de ani, pe care, la o privire fugitivă, nu i-i dădeai; doar vorbele sale, alese în expresiile altei epoci, îi făceau credibili.

Ajunsă în foaier, un spațiu larg decorat în marmură roșu-teracotă amestecată cu nuanțe de vanilie, cu un uriaș candelabru pe tavanul înalt și cu lumini discrete ascunse după coloane și scări generoase de bal, Anya se desprinse de însoțitorul său pentru o ultimă dichiseală feminină înainte de începerea spectacolului. Trecu de ușa albă a toaletei, cu mâner bombat auriu, care se închise cu un fâșâit abia perceptibil. Același alb copleșitor o întâmpină și în interiorul cu oglinzi înalte deasupra chiuvetelor din marmură neagră cu striațiuni rozalii.

Anya observă în oglindă bara auriu-nichelată fixată de-a lungul peretelui opus, care îi era la înălțimea taliei. Pentru genți, mantouri și altele, gândi.

În gestul de a-și pune propria poșetă, mâna cuprinse rotunjimea barei. Bara era prea groasă pentru palma ei, degetele nu reușeau să o cuprindă. Se așeză cu umărul drept la oglindă, brațul drept pe lângă trup, în timp ce palma stângă strângea bara. Trupul i se așeză singur în poziție. Uitându-se în oglindă, cu capul întors spre dreapta, își duse piciorul drept în spatele celui stâng, cu vârful pantofului apăsând pe gresia lucioasă și tocul ridicat.

Pre-mișcarea cumpenei de balet…Simți cum bara devine din ce în ce mai rece…

Anya apucă bara rece și se înclină în față, în mișcarea cumpenei atât de mult exersate. Un frison îi cutremură trupul firav de copil, mai fragil decât de obicei. Avea nouă ani, dar părea de 6-7, vârsta Helenei, fetița pe care o învăța lecții de balet. În casa comandantului, camera anexă la sufragerie o transformau, o dată pe săptămână, în sală de balet. Sudaseră o bară în perete, o bară neagră și grunjoasă de prin curte, luată din maldărul de fier vechi din apropierea spitalului și a clădirii dușurilor. O șlefuiseră doi muncitori care locuiau tot în sectorul II, în barăcile bărbaților. Anya locuia la trei barăci distanță, cu mama ei. Anya se mira de cât de puțini copii erau, doar câteva fetițe, care și ele intrau în casa Helenei, deși nu le vedea niciodată acolo. Dar mamele erau multe, multe. Poate de-aia nu înghețau noaptea, frigul nu mai găsea loc între trupurile înghesuite și respirațiile umede.

După o lună de la sosirea în lagăr, într-o dimineață de noiembrie, unul dintre gardieni deschise larg ușa barăcii și vocea făcu să vibreze șipcile de lemn ale pereților.

— Care știe balet? Să iasă în față!

Cum nimeni nu mișca, vocea tună a doua oară. O auziseră toate, dar spiritul de conservare le împietrise. Anya stătea întinsă pe un pat de jos, într-un rând cu alte femei, și îl privea pe soldat fără să înțeleagă pe deplin întrebarea. În mâna lui stângă, ridicată în dreptul capului, se legăna o pereche de poante de balet. Un roz sidefiu care atenua tunetul vocii, care deranja griul negru, care disipa mirosul acru și bolnăvicios și înmuia usturimea din nări a vaporilor de terebentină.

Anya se ridică spontan și, cu toate privirile spre ea, îndrăzni:

— Sunt ai mei. Mi-i dați înapoi? Pot să-i iau?

La sosirea în tabără, Anya avea o mică valijoară cu haine și, în brațe, în loc de păpușă sau ursuleț, poantele ei de balet. Era ultimul cadou și cel mai așteptat, primit de ziua ei, cu două zile în urmă. A lăsat valijoara la intrare într-un maldăr de alte valize, dar nu lăsa din mână balerinii. Numai când mama i-a spus că ea știe, că sigur îi va primi înapoi, i-a pus cu grijă la margine, să nu fie acoperiți de alte haine, să fie reperați repede. Si iata ca mama avusese dreptate.

Si iată că mama avusese dreptate. Mi-i dă înapoi, gândi când îi văzu atârnând de panglici.

Însă soldatul îi chemă mama și le împinse pe amândouă afară din baracă. Fură conduse la casa comandantului din sectorul I și li se spuse că de-acum încolo Anya va trebui să o învețe balet pe Helena.

În fiecare săptămână ce urma, Anya era luată din baraca ei dimineața devreme, dusă în sectorul I, spălată bine de i se irita pielea și dusă la bucătărie, unde primea resturile de la micul dejun. Îmbrăcată sumar într-o pijama bleumarin, mai veche a Helenei, care-i ținea loc de costum de balet, era trimisă în mica cameră improvizată. De fiecare dată, atingerea barei prea groase o înfrigura. Dar îi trecea imediat la vederea poantelor roz-sidefii. De când îi văzuse în mâna soldatului, nu-i atinsese și nici nu-i mai purtase. Era deja privilegiată că îi vedea în picioarele Helenei și îi plăcea să creadă că, de data asta, ea îi învață pe ei să danseze. Așa că își dădu toată silința. Helena o aștepta nerăbdătoare și voioasă și făceau un sincronism perfect la bară.

Avură și un spectacol, în martie anul imediat următor, de Paște. O improvizație, o scurtă secvență din Lacul Lebedelor, iar mama Helenei le acompania la pian. Le-a ieșit bine, au fost aplaudate. Chiar și după încheiere, când i s-a dat voie să ia câteva pișcoturi, mulți invitați încă se holbau la ea.

Oare ce văd așa de interesant la mine? Eu am fost lebăda neagră. Rochia de tul a Helenei strălucește, eu am doar o rochie scurtă albă, pătată dinadins cu funingine. De ce oare m-or mai fi spălat, să mă ungă apoi cu funingine pe piele, să arăt ca înainte?

Gândul i se frânse când, intrând în baracă, nu mai recunoscu aproape pe nimeni dintre femeile care locuiau cu ea de luni bune. Își căută din ochi mama și nu o găsi. Vecina de pat încă mai era. O luă în brațe și-i spuse că mama, împreună cu tanti Terczi și tanti Miriam, au început lucrul la spălătorie și vin mai târziu.

De-atunci însă mama nu s-a mai întors. Nici gardianul n-a mai dat ușa de perete de cu zori s-o ia în sectorul I. Un timp a fost ciudat de liniște. Fără uruitul de la dușuri. Poate două zile, poate o săptămână. Începuse să amețească, nu mai mâncase nici puținul pe care-l primea înainte. Au venit apoi mai mulți soldați care nu vorbeau tare și le-au dat drumul în voie, fără să le împingă, de parcă le era frică să le atingă. Fără să le poruncească unde să se ducă. După aproape șase luni de cand venise aici, o lăsaseră să ia una după alta, două porții de ciorbă cu carne.

După ce cortina se trase definitiv, în ovațiile și aplauzele publicului, Anya se ridică și, printre spectatorii încă pe scaune sau în picioare, se îndreptă către cabinele artiștilor de la demisol.

— Any, tu ești? Intră! — spuse Greta, auzind ciocănitul la ușă specific bunicii ei.

Anya intră fără zgomot, parcă protejând o comoară de dincolo de ușă și radiind de o imensă fericire. Greta, întorcându-se pe jumătate de la oglinda la care se demachia, încă transpirată și emoționată, reacționă într-un zâmbet și mai larg:

— Ți-a plăcut, buni, nu? Ți-a plăcut mult, nu?

— Fenomenală! Mi-ai făcut o bucurie mare, mare! Mi-a plăcut totul: și coregrafia, și regia, și decorul, și costumele… dar le-am observat pe toate doar pentru că mă uitam la tine… grațioasa mea lebădă neagră, mica mea balerină!

Se apropie și își luă nepoata în brațe.

— Hai, Any, să celebrăm, să-l culegem și pe tata din hol și să mergem în oraș! Mâine te întorci la Papa și vreau să mă gândesc la asta de-abia mâine, nu cât a mai rămas din seara asta! Doar noi trei acum: tu, tata și cu mine!

Se schimbă într-un trening bleumarin, un compromis între eleganță și comoditate, își luă într-un gest rapid cheile din fața oglinzii și pe umăr geanta de antrenament în care își avea costumul de scenă. Închiseră lumina, traseră ușa de la cabină. Nu ajunseseră încă la capătul culoarului alb, cu miros de vopsea și plastic dezinfectant, tipic clădirilor noi, când Greta își pipăi geanta care se lovea de șold.

— Buni… mi-am uitat poantele.

Se opri.

— Te rog, poți să mi le aduci? Sunt pe canapea, chiar lângă ușă.

Îi întinse o pungă cu fermoar.

— Te aștept în hol. Până vii tu, îl găsesc pe tata.

Anya se întoarse, intră și nu mai atinse întrerupătorul, căci prin ușa întredeschisă neoanele de pe hol aruncau o fâșie de lumină suficientă. Viața o învățase de mult să vadă și pe întuneric. Cei doi balerini se distingeau pe podea, lângă canapea, rostogoliți care încotro, parcă supărați unul pe altul. Îi ridică, ținându-i pe fiecare într-o mână, și înainte de a-i pune în pungă îi așeză ritualic unul lângă celălalt pe canapea.Culoarea lor nu mai era neagră, cum se vedea pe scenă; puteau fi și de un roz pal, mascat de penumbră, puțin înnegriți pe margini.

Un abur greu îi încețoșă privirea, ca atunci când lacrimezi de la aerul tare al dimineții de iarnă. Recunoscu în atingere cusătura panglicilor de satin pe materialul de pânză întărit. Băgă repede pantofii în pungă și ieși pe hol. Înghiți de câteva ori, inspiră adânc ca pentru o intrare în scenă și trase puternic ușa după ea.

De data asta o să-i dea de bunăvoie.