Iulian Bocai, Revărsatul zorilor, Editura Trei, 2025

Vezi și cronica semnată de Ciprian Handru.

Mi-am început anul, printre altele, cu volumul de proză scurtă al lui Iulian Bocai și n-aveam nicio idee în ce mă bag: opt proze melancolice și duioase, "despre iubire și deziluzie". Toate ni-l prezintă pe un Iulian ficționalizat, crescut de și printre femei, cu o predilecție pentru singurătate și o mare pasiune pentru literatură prin lentila căreia își privește viața, trecutul și iubirile care se întind, uneori, pe parcursul multor ani. Deși a publicat până acum două romane, am ales să încep cu volumul ăsta de povestiri, deși am în vedere (foarte curând) și romanul lui de debut, Ciudata și înduioșătoarea viață a lui Priță Barsacu, Polirom 2018, tradusă și în neerlandeză de Charlotte van Rooden, sub titlul Het vreemde en aangrijpende leven van Priță Barsacu, în 2025.

Fiecare poveste în parte este o răscruce, are valențele unui spațiu liminal, de trecere. Protagonistul primei povestiri dă titlul volumului, experimentează un moment revelatoriu suspendat în timp, la revărsatul zorilor, privind cupola cerului deasupra lui tăiată "pe din două: de o parte, negura nopții și, de cealaltă, faptul zilei" și având convingerea stranie că e invincibil, că știe ce urmează să i se întâmple, ce va fi, ce va face și că nu trebuie să-și mai facă griji. De multe ori, spațiul ăsta liminal este adolescența în aparență eternă și invincibilă, adolescența târzie "în care forțezi puțin barierele decenței, ca să anunți că ești gata să intri în lume și că nu te mai poate ține nimic pe loc", și al cărei sânge, spune autorul, ascunde o înțelepciune secretă care te face, instinctiv, să-ți alegi oamenii cu care te vei intersecta, din nou și din nou, tot restul vieții.

Personajele lui Bocai par să nu plece niciodată pentru totdeauna. Explorarea sexualității protagonistului comun acestor povești excelează prin inocența și naivitatea cu care privește, mai degrabă decât să se implice, în tot ceea ce i se întâmplă. Limbajul abundă de tandrețe, proza nu lasă loc de reproșuri pentru personajele care apar și dispar din viața lui, pentru a reapărea luni sau ani mai târziu. Personajul se găsește pus în fața acestor situații care-i dovedesc inexperiența: învață să atingă alte corpuri, navighează ideea de intimitate prin mici apropieri inocente, intimitatea pentru el e "suspendată, intelectuală, cu doar câteva momente fugitive de apropiere reală."

Fluiditatea sexualității, așa cum o experimentează protagonistul, merge mână în mână cu refuzul acestuia de a o numi, de a-și lua asupra lui o identitate de orice fel. Sau poate "refuzul" nu este cuvântul potrivit, pentru că sexualitatea, privită prin ochii personajului, are de fiecare dată ceva natural și intrinsec (chiar dacă stângaci și înduioșător). În perioada adolescenței lui, cunoaște "muțenia și căldura" intimității doar cu alți băieți, își învață prietenul să sărute, totul are ceva ludic și naiv. Vede cum, cu timpul, pentru mulți dintre acești băieți, jena și sfiala se așterne peste aceste dorințe homoerotice, dar nu există nicio instanță în care Bocai să-și critice personajele din acest motiv, sau să le discrediteze ca pe niște capricii. Povestea cu Cătălin m-a atins cel mai mult (până în punctul în care mi-aș fi dorit să o fi scris eu):

"El a fost prima mea dragoste și, chiar și când am încetat să ne mai vorbim despre asta și să ne confirmăm numai prin schimbul de priviri și prin îmbrățișări c-am existat în acest fel, o aud în vocea lui când mă sună o dată la doi ani."

Mai târziu în volum, atitudinea protagonistului începe să se cristalizeze tot mai mult, chiar dacă sub forma unui regret față de imposibilitatea unor apropieri, în reproșul protagonistului: "Doamne, Laura, cum dracu’ am ajuns amândoi să ne trăim unul altuia dorințele, eu prins în cea mai heterosexuală dintre relații și tu mai queer decât Alcibiade?", iar volumul se încheie, în ultima povestire, cu o declarație de dragoste (deși nu o să vă spun din partea cui).

Ceea ce m-a bucurat cel mai tare a fost să văd cu câtă dragoste și grijă sunt scrise aici multe personaje feminine, și nu mă refer la partenerele protagonistului, ci la ce-a de-a doua proză din volum, care iese în evidență din punct de vedere tematic față de restul. În continuare o meditație asupra iubirii (conjugale de data asta), Bocai vorbește despre adulter și divorț, despre femeile blocate în căsnicie, ascunzându-și durerea și plângând în fabrici. Ne aruncă, ca cititori, direct în mijlocul familiei și ne invită să încercăm să-i dăm de cap împreună cu el, ținându-le de mână pe mama și pe bunica. Întreaga întâmplare, privită prin ochii copilului, abundă de compasiunea care-i justifică mamei furia, neputința și deciziile, pentru că ne descrie, așa cum o spune și el, o vreme în care "femeile înșelate umblau după soții lor să-i roage să se întoarcă acasă, căci rușinea de a se fi știut mințite și făcute de râsul lumii era totuși mai mică decât frica de divorț." E atât de încurajatoare căldura pe care Bocai le-o arată propriilor personaje:

".(...) mama n-ar fi zis nimic la început, fiind numai plină de o furie nu oarbă, ci mocnită, care, pe măsură ce se apropiase de momentul în care ar fi trebui să izbucnească, se transformase, cum li se întâmpla des femeilor din provincie pe atunci, în frică și descurajare și-i înmuiase genunchii."

La fel de mult mi-a plăcut și prezentarea masculinității în volumul ăsta, o direcție pe care am început să o văd tot mai des și la noi, de critică a masculinităților abrazive, care se impun și ocupă spațiul. Bocai o face aici foarte subtil, în descrierile "băieților mari și beți" declarați de partea violenței, în baletul lor "secret și orgiastic" pe care adolescenții creduli vor cu atâta ardoare să-l imite. În nota asta și încheie povestirea "Discoteca", cea cu Cătălin, pe care am menționat-o anterior. Finalul este o descriere a satului, cu bărbații și femeile adunați de părți opuse ale drumului, ca "două conclavuri de îngeri dușmane", forțându-te parcă să faci o alegere. Vă las mai jos, pe post de încheiere, alegerea protagonistului:

"Ce mai râdeau babele atunci, cu dinții lor de bronz și argint. Râdeau cu poftă, ca oamenii care-și trăiseră viața și le plăcuse, râdeau să sperie și soarele, și sub umbrela acelui sunet în cascade ne adunam noi, copiii, simțindu-ne nemuritori."