Norman Manea, Întoarcerea huliganului. Ediția a II-a, postfață de Matei Călinescu. Iași: Polirom, 2006.

Sunt unele cărți pe care, după ce le citești, îți vine să le discuți, să le dezbați, să așterni idei pe foaie, să desfaci universul romanesc închipuit de autor, să le faci disecția pentru a scoate de acolo semnificații și interpretări nebănuite. Sunt unele cărți care te lasă cu senzația ușilor deschise. Ei bine, Întoarcerea huliganului nu este o astfel de carte.

În încercarea de a analiza cartea ne lovim de imposibilitatea disecției ei. Imposibilitatea despre care vorbim nu trebuie înțeleasă în sensul ei primar, căci, dacă am dori să analizăm cartea prin prisma temelor pe care le integrează, am găsi destule puncte de plecare (deportarea din Transnistria, repatrierea, anii utopiei comuniste, deziluzionarea cu privire la regimul comunist, exilul etc.). Ea trebuie înțeleasă în sensul că, încercând să analizăm cartea prin prisma temelor pe care le atacă sau a altor criterii de acest tip, vom rămâne mereu cu impresia unui compromis nefericit. Desfăcând cartea strat cu strat nu vom ajunge ca în alte cazuri la o descoperire miraculoasă, ci mai degrabă la concluzia că o astfel de carte nu își poate devoala esența decât printr-o analiză care utilizează mecanisme care merg în aceeași direcție cu cea în care a fost construită. Astfel, vom avea în vedere, nu desfacerea cărții strat cu strat, ci o suprapunere a tuturor straturilor care alcătuiesc materia ei.

Senzația pe care o ai la finalul lecturii nu e una de deschidere și asta nu pentru că scrierea lui Norman Manea e una mai puțin valoroasă, ci doar pentru că demersul cărții e unul de alt tip. Senzația ușilor deschise există și aici (și încă cum), doar că ea este urmată, aproape de fiecare dată, de una contrară ei. În cartea aceasta ușile nu se deschid ca să dea naștere unor dezbateri de idei, ci tocmai ca să pună în lumină un spațiu închis, în care pereții se apropie din ce în ce mai mult, lăsându-ne cu senzația de sufocare și claustrare. Unul dintre motivele care ar putea sta la baza acestei impresii este tocmai faptul că Norman Manea folosește pentru cartea sa o materie primă incandescentă, magmatică, și anume propria sa realitate traumatică pe care o topește direct în ficțiune.

Pornind de la modul în care este structurată cartea, se poate observa un soi de grijă a autorului pentru modul în care povestea propriei vieți este pusă în pagină. Fiind prevăzător, autorul așează înaintea părților dedicate celor două întoarceri o parte numită "Preliminariiˮ care fixează mai întâi cadrul prezentului exilului din America, dar și o parte dintre punctele fierbinți ale cărții. Găsim aici descrierea unui cotidian în care se amestecă abundența materială, care frapează spiritul omului venit din spațiul cortinei de fier "(n)imic nu lipsește în Paradis: mâncare și îmbrăcăminte și ziare, saltele, umbrele computere, pantofi, mobilă, vinuriˮ, cu incertitudinea și tensiunea creată de asasinarea profesorului Ioan Petru Culianu, dar și cu nehotărârea cu privire la reîntoarcerea în fosta "Jormanieˮ socialistă.

În ciuda faptul că, citind cuprinsul, putem observa o oarecare intenție de a pune lucrurile în ordine, separând cele două întoarceri și în același timp ficționalul de nonficțional, lucrurile rămân mereu amestecate și aproape imposibil de separat. Încă de la o primă lectură, cititorul își dă seama (sau cel puțin intuiește) că structura cărții este de fapt una labirintică, în care cronologia, deși existentă ca structură liniară, este mereu completată ciclic prin revizitări și acumulări. Astfel, prima întoarcere în trecut nu este de fapt chiar prima, iar faptul că acest capitol este subintitulat "trecutul ca ficțiuneˮ, nu ar trebui să ne facă să credem că "A doua întoarcereˮ – "posteritateaˮ – este altceva decât o altă ficțiune.

Matei Călinescu amintește despre datoria morală a lui Norman Manea de a depune mărturie, pe care acesta și-o asumă până la capăt, fiind "supus unei duble obligații: aceea de a spune adevărul, oricât de dureros ar fi acesta, și aceea de a nu simplifica, de a nu recurge la formule sau clișee, de a nu-l trivializa. Sarcina scriitorului autentic, pare a sugera Manea, este nu de a nu simplifica, ci de a desimplifica.ˮ Mecanismul prin care autorul realizează acest lucru este tocmai acela al repovestirii, al revizitării trecutului cu scopul punerii lui sub semnul întrebării. Așa se face că episoade trăite direct de autor, ca cel al ultimei întâlniri dintre el și alți scriitori dinaintea plecării sale din 1986, sunt puse în pagină prin dublarea lor ("Adresele trecutului (I)ˮ și "Adresele trecutului (II)ˮ). De multe ori însă, dublarea se arată a fi insuficientă pentru investigarea propriului trecut, motiv pentru care autorul alege în locul acesteia multiplicarea. Avem de-a face așadar cu aceeași senzație de amestec amețitor al cronologiei, al părților întregi de istorie personală peste care se suprapune istoria colectivă, cu inserturi și suprapuneri. Spre exemplu, capitolul intitulat "Cernobîlˮ este unul dintre cele mai condensate. Aici se îngrămădesc una în alta, suprapuse, apăsate fiecare de greutatea celeilalte, istorii dure, care vizează, pe de-o parte, catastrofa de la Cernobîl, plecarea lui Norman Manea din același an, traiul din perioada ceaușistă, iar pe de altă parte istoria deportării în Transnistria și istoria familiei acestuia:

În aprilie 1945 eram un bătrân care urma să împlinească nouă ani. În primăvara lui 1986, patru decenii după aceea, în Piața Unirii din București, urmăream cum se descarcă, în fața clădirii albe, ca un conac, numită "Hanul lui Manucˮ, un camion cu mere.[…] Aveam să împlinesc, peste câteva luni, juvenila vârstă de 50 de ani. […] Accidentul de la Cernobîl se produsese cu doar câteva zile în urmă. Circulam puțin pe străzi, evitam parcurile, stadioanele, piețele. Ferestrele apartamentului stăteau închise de mai multe zile. Nu despre Cernobîl discută, însă, cei aflați în încăpere. Suntem trei: mama pe canapea, eu și Ruti, venită din Israel, pe fotoliile din fața canapelei.

Există aici o acumulare a traumei, care amestecă până la vertij istoria mare și istoria mică, individualul și colectivul, socialul, politicul, etnicul și particularul. Tot despre amestec, hibridare și suprapunere este vorba și în ceea ce privește identitatea autorului care se autointitulează ironic (și nu prea), mergând pe urmele scriitorului Mihail Sebastian, drept huligan: "Huligan? Ce-i un huligan? […] Dezrădăcinat, exilat, disident, ăsta-i huliganul evreu? Dar antipartinicul, extrateritorialul, cosmopolitul apatrid care-ți vorbește, ce fel de huligan o fi?ˮ. În legătură cu acest termen ales intenționat putem spune că el funcționează tot ca o întoarcere, căci trimite explicit la mai multe realități sociale, culturale și politice, care capătă valențe și mai pronunțate în câmpul literar românesc. Trecând prin capitolul Eliade, Sebastian, Nae Ionescu, el se întoarce, asemenea unui bumerang, în locul din care a plecat. Astfel, ni se confirmă încă odată caracterul multiplu al întoarcerii.

Legătura cu Mihail Sebastian este una ce trece dincolo de referința intertextuală, tocmai pentru că ea face parte dintre strategiile autoreprezentării pe care Norman Manea le folosește în memorialistica sa. Ceea ce îi leagă pe cei doi scriitori nu este așadar doar simpla etnie comună, ci modul în care cei doi aleg să se raporteze la ea. Același lucru este valabil și în cazul altor nume celebre (Sigmund Freud, Eugen Ionescu, Kafka) pe care Norman Manea le amintește în scrierea sa autobiografică integrându-le într-un soi de familie extinsă. Prin identificarea în ceilalți asemenea lui, autorul nu face decât să se definească pe sine și să încerce să pună în lumină condiția celui mereu aflat în exil (care are ecouri atât în istoria îndepărtată a evreilor, cât și în condiția minoritarului etnic). Mai mult decât atât, Norman Manea împarte cu cei menționați mai sus și condiția "evreului ne-evreuˮ, care acționează împotriva încadrărilor generaliste și reducționiste: "Ce rămâne evreiesc într-un evreu care nu este religios, nici naționalist, și nu cunoaște limba bibliei?ˮ

Încercând să scape de reducționismul și de limitările etichetelor, autorul se declară a fi mai degrabă "un partizan al individualității, nu al colectivității, al excepției (chiar dacă ar confirma regula), nu al locului și omului comun, generic; deci, individ, individualizare, individualitate - luând în considerare, firește, fără a absolutiza, și premisa apartenenței colective.ˮ Privind scrierea Întoarcerea huliganului din acest unghi, ne-am putea întreba dacă nu cumva tot acestei preferințe putem să-i datorăm și alegerea de a pune în pagină experiențele trăite printr-o perspectivă autobiografică. Se pot remarca în text numeroase indicii asupra faptului că, din dorința de a rămâne fidel adevărului, Norman Manea alege calea focalizării interne.

Interesant este faptul că, deși avem de-a face cu o carte de memorii, o bună parte din ea îi este dedicată unei perioade dinaintea nașterii sale, "Începutului dinaintea începutuluiˮ. În acest caz, persoana a III-a marchează clar descrierea universului în care părinții săi se cunosc și încep să își construiască o familie. Această lume patriarhală, un soi de "belle époque interbelicˮ este vizitată în spiritul unei postmemorii care vine să recupereze traumele predecesorilor săi și să documenteze anii huliganici, care începuseră să își arate adevărata față mai curând decât s-ar fi crezut. Amintirile fiind unele împrumutate de la părinți și de la alte rude apropiate, lasă locuri goale, care sunt mai apoi completate ingenios de ficțiune. Cu toate acestea, autorul nu scapă nici acest prilej pentru a-și strecura identitatea ficțională și în aceste pasaje: "Prima amintire se leagă de acest drum. O amintire dinaintea nașterii. Amintirea celui care eram, atunci când încă nu eram deloc. Legenda trecutului dinainte de trecut.ˮ În acest mod, povestea părinților săi, a anilor dinaintea nașterii sale, devine propria sa poveste, în care accentul cade tocmai pe "nenăscutul care refuza, de fapt să se nascăˮ, anticipând astfel travaliul întoarcerii sale din Transnistria.

Trecutul-bumerang, care amenință să se întoarcă din nou și din nou, apare și în reprezentarea emblematică a ghetoului ca o gheară: "Gheara înmănușată în catifea și mătase reapărea, când erai mai puțin pregătit. Nu m-am putut elibera de ea nici când mă eliberasem de ghetou.ˮ Gheara ghetoului apare în carte în nenumărate rânduri, depășind cu mult doar scopul ei inițial de titlu de capitol, devenind un simbol al memoriei traumatice care apare în imagini fragmentate în fiecare dintre segmentele vieții sale. Trecerea într-un nou regim totalitar nu face decât să amplifice trauma și să o transpună într-o nouă reprezentare, în care ghetoul devine nu doar un spațiu, ci un sentiment, o senzație:

Ghetoul mă sufoca: excesul posesiv, panica persistentă. După scurta mea amețeală comunistă juvenilă ajunsesem să urăsc tot ceea ce ținea de persoana întâi plural. Identitatea colectivă, oricare ar fi fost mi se părea suspectă, opresivă, simplificatoare. Prăpastia dintre Eu și Noi nu eram dispus să o trec.

Confruntarea cu propriul trecut traumatic devine una și mai problematică, dat fiind contextul anilor ‘90 din România postsocialistă și statutul ingrat pe care Norman Manea îl avea atunci aici. Odată cu partea "A doua întoarcere (posteritatea)ˮ începe să se simtă din ce în ce mai mult senzația descrisă în prima parte a cărții, unde Norman Manea făcea trimitere la vorbele lui Mihail Sebastian: "«Adversitățile interioare» se aliau celor exterioare în oboseala de sineˮ. Reîntors în țară, scriitorul se confruntă cu un univers care nu face decât să îi amplifice suferința, deoarece se află în fața unei butaforii, a unei lumi blocate în timp, populate de fantome ale trecutului, iar schimbarea mult așteptată pare a fi încă departe. Cu toate acestea, din această parte a cărții, un cititor care deține codurile poate extrage un material extrem de valoros, pentru că ea abundă de trimiteri culturale, politice și sociale, specifice realităților acelor ani.

Așadar, în Întoarcerea huliganului, Norman Manea nu realizează o simplă reprezentare a realului, ci o prelucrare anevoioasă a unei materii prime ce este guvernată de forțe proprii, dând naștere unui efect de bumerang, în care realitatea traumatică se întoarce din nou și din nou în diferite forme fragmentate. Cu toate că realitatea cu care operează în scrierea sa este atât de plină de încărcătură, autorul reușește să stăpânească trecutul-bumerang, transformându-l într-o unealtă scriitoricească (într-un efect de bumerang controlat), cu ajutorul căreia teribilul este convertit și topit în ficțiune.

Bibliografie

1. Bibliografie primară:

MANEA, Norman: Întoarcerea huliganului. Ediția a II-a, postfață de Matei Călinescu. Iași: Polirom, 2006.

1. Bibliografie secundară:

CRISTEA-ENACHE Daniel: "Intrusul (I) - Întoarcerea huliganului, de Norman Maneaˮ, Observator cultural, nr.551, 19.11.2010.

MANEA, Norman: "De la sărmanul Dionis la Cațavencuˮ – în dialog cu Daniel Cristea, LiterNet, ultima editare la 26.11.2012, consultat la data de 27 februarie 2026, URL: https://atelier.liternet.ro/articol/12494/Norman-Manea-Daniel-Cristea-Enache/De-la-sarmanul-Dionis-la-Catavencu.html