I

Andrei Corbu stătea pe treptele betonate de pe malul Begăi, cu mâinile vârâte adânc în buzunarele paltonului, privind absent cum întunericul se dizolva alene peste clădirile din Piața Sfânta Maria. Era ianuarie, și dimineața anunța o zi obositoare și ternă, iar el era deja cu bateriile pe terminate. Nu mai dormise de când îi sunase telefonul, la unu și jumătate noaptea, iar vocea îi spusese că tatăl său murise. Singur, căzut în hol, în propria-i mizerie. O moarte pe măsura vieții - meschină, urâtă, în care a abandonat pe toată lumea. Aprinse o țigară, a șaptea sau a opta, nu mai ținea socoteala, și se gândi cum fumul îi ardea plămânii, exact cum i-ar fi plăcut să-i ardă și amintirea bătrânului. O să moară singur, îi spusese mama cu mai bine de treizeci de ani în urmă, când tatăl său o părăsise pentru o casieră de la magazinul alimentar din Badea Cârțan. O să moară singur și să o putrezească în casa aia a lui. Ei bine, uite că murise și putrezise, de parcă maică-sa văzuse viitorul. Cinci zile zăcuse acolo, pe podea, până când vecina, care-i aducea de mâncare, chemase poliția, văzând că nu mai deschide ușa. Corbu ajunsese pe la șase la morgă. Nu simțise nimic, nici măcar scârbă, privind fața aceea lividă. Doar o oboseală cruntă, ca și când n-ar fi închis ochii de treizeci de ani.

— Ai terminat? întrebă el fără să se întoarcă.

Criminalistul - un bărbat voinic, cu ochelari cu rame groase și degete roșii de frig - ridică privirea de la ocularul aparatului foto.

— Mai am incă două cadre cu planul de detaliu din zona feței. Dar trebuie să mișc corpul întâi. Îți trimit setul complet până la prânz.

Comisarul dădu din cap. Victima era o femeie neidentificată, patruzeci și ceva de ani, îmbrăcată în haine murdare, nespălate parcă de o eternitate. Jachetă fucsia, pantaloni negri, adidași albi cu benzi reflectorizante. Corpul zăcea pe scara ce ducea spre apă, cu un capul în jos, pe ultima treaptă. Era a treia victimă în două luni. Sau a patra, dacă socotea și pe omul acela găsit la începutul lui noiembrie, deși atunci Parchetul declarase că fusese accident. Corbu nu credea în accidente care se repetau la fiecare două-trei săptămâni. Lângă cadavru, cei doi agenți de la Poliția Locală sorbeau cafea dintr-un termos pe care și-l pasau înfrigurați unul altuia. Unul dintre ei, un băiat tânăr cu fața plină de coșuri, îl salută pe Corbu cu o privire înspăimântată. Celălalt, o femeie scundă, trecută de patruzeci de ani, pe care n-o cunoștea, își tot nota ceva într-un carnet, probabil declarația bătrânei care descoperise cadavrul. Aceasta stătea pe o bancă de pe mal, înfășurată într-un șal cafeniu, și se uita într-o plasă de rafie, căutând ceva.

Andrei se întoarse spre Catedrală. Turnurile ei imense păreau să spintece cerul, iar luminile electrice în vârfuri arătau în ceața deasă ca niște OZN-uri care pluteau silențios, nehotărâte dacă să deranjeze orașul sau să se ducă înapoi în cosmos. Începuse să se adune lume. Câțiva tineri cu telefoanele ridicate, filmând, o femeie în costum de alergat care vorbea ceva în căști, iar în spatele grupului, un bărbat înalt, îmbrăcat în stihar negru, cu barbă cafenie. Comisarul îl observă câteva secunde. Preotul nu vorbea cu nimeni, doar se uita și din când în când își făcea cruce, de fiecare dată lent, aproape mecanic. Corbu traversă trotuarul și se opri în fața lui.

— Bună dimineața, spuse el scoțând legitimația. Andrei Corbu, comisar-șef la Serviciul de Investigații Criminale, IPJ Timiș.

Celălalt clipi o dată, de parcă s-ar fi trezit dintr-o transă, apoi își coborî privirea spre insignă.

— Bună dimineața, răspunse el cu o voce joasă, calmă. Mihai Domoșnean.

— Lucrați la Catedrală?

— Da. Sunt duhovnic.

— Ați văzut ceva? Ați fost pe aici dis-de-dimineață? Preotul clătină din cap.

— Nu. Am ieșit acum zece minute, când am văzut luminile mașinilor de poliție în parc. Voiam să mă rog pentru sufletul... cui ar fi fost mortul.

Fața îi era obosită, zbârcită timpuriu, cu cearcăne adânci sub ochi. Dar privirea lui era limpede și părea că adăpostește în spatele frunții o minte agilă.

— Ați mai văzut victima până acum? Era un test. Femeia nu putea fi văzută din poziția unde stăteau ei, dar lui Corbu îi plăcea câteodată să se joace cu cei pe care îi interoga.

— Nu-mi dau seama, e cu fața în jos, răspunse liniștit Doboșan.

— Știți ceva despre celelalte crime? îl întrebă Corbu, direct.

Omul bisericii se uită direct la el, fără să clipească.

— Știu, spuse el simplu. Aud lucruri, oamenii se confesează, vorbesc, le este frică în general.

— Frică? De cine? De criminal?

— Ce? Nu, da' de unde! De judecata divină!

Andrei așteptă. Preotul continuă:

— Cred că este vorba de un botez.

Comisarul își simți stomacul strângându-se brusc.

— Cine, oamenii?

— Nu, eu.

— Cum adică?

— Toate victimele au părul ud, nu-i așa? zise preotul, întorcându-și privirea spre cadavru. Nu doar pentru că au fost în apă, cum e aici, bănuiesc. Apa e turnată în cap. E un gest făcut în mod special. Ca la sfântul botez. Adică doar capul e ud...nu?

Corbu nu răspunse. Nu știa încă dacă omul era nebun, avea o intuitive fenomenală sau era implicat.

— Botezul, continuă preotul, e renașterea prin apă. E iertarea păcatelor, spălarea sufletului. În tradiția ortodoxă, apa este sfințită, iar botezatul este scufundat de trei ori, în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh.

— Credeți că cineva... îi botează?

Preotul ridică din umeri.

— Doar spun ce văd și ce cred.

Andrei vru să întrebe mai multe, dar preotul își verifică ceasul - un Casio ieftin, cu cureaua de plastic - și zise:

— Mă scuzați. Utrenia începe la șapte și jumătate. Trebuie să fiu înăuntru.

— Rămâneți în oraș, spuse Corbu automat.

Preotul zâmbi vag, dar și puțin contrariat.

— Nu am de gând să plec nicăieri. Nu am unde, domnule! Și plecă, dispărând în mulțimea care se tot aduna pe aleea dinspre Catedrală.

Comisarul rămase acolo, pe mal, fumând și uitându-se la cadavrul femeii, cu fața ei serenă și părul ud, care dintr-o dată avea un cu totul alt înțeles. Nu avea nicio dovadă. Nicio pistă. Doar un preot cu o putere de deducție cel puțin ciudată. Își aruncă țigara în canal și se întoarse la mașină. Avea câteva ore până când tatăl său trebuia dus la crematoriu. Ore în care putea, poate, să nu se gândească la nimic, doar să-și odihnească mintea.

II

Biroul mirosea a hârtie veche și praf adunat în straturi geologice. Corbu închise ușa în urma lui și apăsă întrerupătorul. Neonul pâlpâi de două ori înainte să se aprindă, aruncând o lumină impersonală peste cele două birouri lipite cap la cap, dosarele aranjate/ aruncate pe jos și harta Timișoarei agățată strâmb pe perete. Într-un colț al ei scria Editura Didactică și Pedagogică 1988.

Partenerul lui, Florin Savu, inspector, nu venise încă. Probabil dormea încă acasă, lângă nevastă-sa gravidă, visând la concediul de paternitate. Îi invidia liniștea aia stupidă, mânată de certitudinea că mâine va fi la fel ca azi și nu trebuie sa faci nimic, doar să respiri și să te răhățești, lipsit de griji.

Își scoase paltonul și îl aruncă pe scaun. Deschise laptop-ul și așteptă să se încarce, bătând cu degetele pe marginea biroului. Prin fereastră, Timișoara se trezea încet - tramvaiele alunecând pe șine, oamenii alergând spre serviciu cu genți sub braț și telefoane la urechi. O viață goală, mecanică, exact cum fusese și a tatălui său. Dimineața la fabrică, seara la cârciumă, noaptea singur, în ultimii 8 ani. Niciodată o zi diferită. Niciodată o clipă în care să fi întrebat pe cineva cum se simte și nici să fie întrebat dacă are ce-i trebuie. Copy/ paste a zilei precedente.

Clipi și se forță să se concentreze. Deschise folderul Serie crime Bega - 2025 și începu să deruleze pozele. Se opri, reveni și adăugă 2026 la denumire.

Prima victimă: Sorin Vlădescu, patruzeci și doi de ani, fost consultant IT, fără domiciliu de șapte ani. Găsit pe 2 noiembrie în zona Parcului Rozelor. Tot pe treptele ce duceau la Bega, îmbrăcat în haine de la ajutoare. Cauza decesului: înec. Dosarul fusese clasat ca accident.

A doua victimă: Ioana Pârvu, treizeci și șase de ani. Găsită pe 28 noiembrie, pe malul de lângă Podul Mihai Viteazu. Pantaloni de trening, bluză roșie, pantofi vechi, cu două numere mai mari. Părul lung, negru, lipit pe față. Înec.

A treia victima: Gabriel Mocanu, cincizeci și opt de ani, venit de câteva luni din Târgu-Jiu, client al azilelor de noapte din zona Traian. Găsit pe debarcaderul de lemn de la restaurantul Vaporul.

Și a patra: femeie necunoscută, azi-dimineață. Încă fără un raport complet.

Mări fotografiile. Se uită la păr. La modul în care apa îl lipise de cranii, de tâmple, de urechi. Nu era dezordonat. Nu părea că victimele căzuseră și atât. Era aranjat, ca și când cineva le-ar fi șters fața cu palma și i-ar fi mângâiat pe cap

Își aminti gestul preotului. Botezul e scufundarea de trei ori.

Deschise dosarul cu detaliile medico-legale. La Vlădescu, apa găsită în plămâni era din canal - confirmată prin analiză. Deschise o poză. Corbu se aplecă mai aproape de ecran. Mări zona frunții. Acolo, pe piele, se vedea ceva. O linie ușoară, paralelă cu sprâncenele și apoi alta, ca și când cineva ar fi apăsat cu degetul mare, pe pielea scalpului, cu ceva unsuros.

Semnul crucii.

Își aprinse o țigară, deși nu avea voie în birou. Lăsă fumul să urce leneș spre tavan, privindu-l concentrat. Oftă și închise ochii o secundă. Simțea greutatea cadavrului tatălui pe retină, ca pe o imagine arsă pe iris și pe care ești forțat să o vezi chiar și când închizi ochii. Chipul umflat, gura deschisă, petele violete pe piele. Un om pe care nu-l mai căutase nimeni, care crezuse până în ultima clipă că nu avea nevoie de nimeni, dar care uitase să-și ia medicamentele de tensiune două zile la rând...

Deschise un nou document Word și începu să scrie:

Ipoteză - ritual religios

- Victimele: le-a ales aleator, sau selecție pe criterii necunoscute? (toți sunt oamenii străzii? )

- Apă pe cap - botez simbolic?

- Semn de cruce pe frunte făcut cu o substanță unsuroasă care reține apa (verificat la primele două victime)

- Locația: malul Begăi,

Telefonul îi vibră. Era un mesaj de la criminalist: Raport preliminar foto trimis. Găsești pe server câteva poze.

Corbu se logă în cloud. Derulă pozele până ajunse la planul de detaliu cu fața victimei. Mări. Și acolo era. Pe frunte: o urmă ușoară, aproape invizibilă, dar clară dacă știai ce cauți. Crucea.

Auzi ușa deschizându-se în spate. Savu intră zâmbind, cu două cafele în mână.

— Bună dimineața, șefu'. Am adus și pentru tine, dacă...

Se opri. Văzu expresia de pe fața colegului său.

— Ce-i?

Andrei se uită la el, apoi înapoi la ecran.

— Cred că avem un nebun religios.

Florin puse paharele de plastic pe birou și se apropie.

— Cum adică?

— Îi botează. Îi botează înainte să-i omoare. Sau pate că nu-i omoară, adică îi omoară, îi îneacă.

Savu se uită la fotografie, apoi la Corbu, apoi înapoi la fotografie.

- Asta-i la dosarul ăla de pe Bega? Dumnezeule! Îi tare de tot!

Corbu stinse țigara și luă o gură de cafea. Era amară și rece.

III

Savu se așeză pe marginea biroului și își frecă fața cu ambele mâini. Avea cearcăne adânci, iar barba de trei zile îl făcea sa pară mult mai bătrân decât era. Privea fotografiile de pe ecran cu o expresie de neincredere.

— Deci spui că-i botezează, repetă el încet. Ca pe niște copii.

— Nu ca pe niște copii. Ca pe niște adulți. Le toarnă apă pe cap. Dar cred ca totuși prin scufundare, că așa-i îneacă. Uite, se vede.

Inspectorul se uita prin poze, oprindu-se la fiecare față în parte, urmarind ce-i explica Andrei. Vlădescu. Pârvu. Mocanu. Toți cu părul lipit pe cap, toți cu urmele alea subțiri pe frunte.

— Și crucea asta? întrebă el arătând spre ecran. E sigur că nu-i de la apă, de la gheață?

— Serios? Gheața nu desenează linii drepte, zise Corbu. Hai ca nu suntem intr-un film politist de trei lei. Aici e real. Asta-i... nu știu, ceva unsoare.

Savu oftă și se ridică. Începu să se plimbe prin birou, cu mâinile în buzunare, privind în podea. Corbu îl lăsă. Știa că partenerul lui gândea mai bine în mișcare, ca și când pașii îi ordonau ideile.

— Bine, spuse în cele din urmă Florin. Presupunem că ai dreptate, cineva îi... botează. De ce?

— Nu știu, răspunse comisarul. Poate pentru că sunt păcătoși, nu merg la biserică, sau pentru că poartă adidași Nike și nu cruce la gât.

— Eu cred doar că sunt acolo, la locul potrivit, la ora potrivită, adăugă Florin. Nu contează cine sunt.

Corbu nu răspunse. Se uită pe fereastră. Strada era deja aglomerată. Oameni care alergau spre tramvaie, copii târâți de mână spre școli, mașini blocate la semafor. Toată lumea mergea undeva, rapid, fără să privească în stânga sau-n dreapta. Exact cum alergase și tatăl său toată viața - de la un loc la altul, de la o zi la alta, fără să se oprească niciodată să se întrebe de ce. Instinctiv. Animalic. Își scoase telefonul și deschise aplicația de muzică. Apăsă pe Leonard Cohen. You Want It Darker începu să curgă încet prin căștile pe care le avea în buzunar, dar nu și le puse. Doar lăsă telefonul pe birou, volumul dat la minim, vocea lui Cohen șoptind baritonal.

If you are the dealer, I'm out of the game.

— Crezi că e cineva de biserica? întrebă Savu.

Corbu clipi.

— Ce?

— Criminalul. Crezi că lucrează acolo? Popă, paraclisier, cineva?

Comisarul se gândi la Mihai Domoșnean. La modul în care stătuse pe mal, privind cadavrul cu acel calm ireal. La felul în care vorbise, ca și când ar fi fost o evidență, nu speculație.

— Nu știu, zise el. Dar omul ăla știa prea multe.

— Ce om?

— Un preot de la Catedrală. A venit sa se roage pentru victimă. L-am întrebat dacă a văzut ceva. El mi-a zis direct că e vorba de botez.

Savu ridică o sprânceană.

— Serios?

— Serios.

— Și nu ți s-a părut suspect?

— Ba da, recunoscu Andrei. Normal! Dar nu în felul în care crezi tu, în sensul ca nu părea speriat, mai degraba... interesat.

Florin se opri din mers și se uită fix la el.

— Interesat, adică?

Comisarul se gândi la asta. Încercă să-și amintească exact privirea preotului, tonul vocii lui, gesturile. Nu fusese nici macar curiozitate.

— Ca și când ar fi știut deja răspunsul, zise Corbu. Ca și când așteptase să-l întrebe cineva.

Savu luă cafeaua de pe birou și bău o înghițitură. O scuipă înapoi în pahar.

— Dumnezeule, e îngrozitoare.

— E rece, zise Corbu. Tu ai adus-o.

— E dezgustătoare, adaugă Savu. E făcută de aseară, e drept, cu cafea adusă de soacră-mea. Dar na, n-am dormit aproape deloc. Mă simt ca dracu'.

Comisarul nu comentă. Savu avea tot dreptul să se simtă astfel - nevastă gravidă, de cateva saptamani ture duble, crime care nu aveau niciun sens. Corbu, pe de altă parte, se simțea exact cum se simțise și ieri, și acum o săptămână, și acum un an. Gol. Ca o cameră din care au fost mutate toate lucrurile și au rămas doar pereții scorojiti.

— Hai să presupunem, zise inspectorul întorcându-se la hartă, că nebunul ăsta chiar îi... botează înainte să-i omoare. De ce pe malul Begăi? De ce nu-n biserică, de ce nu acasă, de ce nu într-un loc izolat? A vazut seriale polițiste pe la teveu?

— Nu știu, poate crede ca apa Begăi e sfântă, răspunse Corbu.

— Bega-i doar un canal, zise tânărul. Nu-i Iordanul, nu?

— Pentru el e.

Florin dădu din cap, neconvins. Era greu să intri în mintea cuiva care ucidea în numele unei credințe pe care restul lumii o privea ca pe o salvare a sufletului. Dar Corbu văzuse deja lucruri de genul ăsta. Oameni care își justificau orice, cruzime, trădare, omor, prin ceva mai mare decât ei. Dumnezeu. Patria. Familia. Tatăl lui justificase totul prin supraviețuire. Trebuie să trăiești, băiete. Să ai ce băga in gură si ce trage pe sulă.

Cohen cânta în continuare, de undeva de dincolo de suferintă.

Hineni, hineni, I'm ready, my Lord.

— Trebuie să vorbim cu preotul ăsta, zise Savu.

— Știu, confirmă Corbu.

— Și trebuie să cerem autorizație pentru supraveghere pe mal. Camere, patrule mai dese, tot tacâmul.

— Nu cred că o să ne dea, spuse comisarul. N-avem dovezi suficiente. Plus că asta mai lipsește acum, să afle lumea că avem un ucigaș care omoară oamenii străzii.

— Păi se știe deja, nu? — Cat timp politia nu a dat niciun comunicat oficial...

— Și-atunci ce facem?

Andrei se ridică și își puse paltonul la loc pe umeri. Simți greutatea lui ca pe o armură.

— Până una-alta mergem la Catedrală, zise el. Și-l întrebăm frumos pe părintele Domoșnean dacă mai știe și alte povești.

​

IV

Parcul Justiției era aproape gol la ora zece dimineața. Doar câțiva pensionari treceau pe aleile înguste, înfofoliți în paltoane groase, trăgând după ei câini mici care tremurau de frig și care nu aveau niciun chef să-și miroase fundul unii altora când se întâlneau. Bega curgea leneșă, cu gheața strânsă în jurul malurilor betonate, iar dincolo de Capitol, Catedrala Mitropolitană privea peste copacii dezgoliți ca un observator mut.

Corbu parcă mașina strâmb lângă poarta principală a parcului, cea dinspre Parcul Rozelor.

— Poate am fi găsit loc chiar lângă catedrală, se plânse Florin.

— Și dacă nu? Tot aici am fi ajuns. Hai că nu-ți pică nimic dacă mai faci și tu doi pași.

Catedrala era mai impunătoare văzută de aproape. Zidurile ei se înălțau masive, cu ferestrele înguste ca niște ochi întunecați, și turnul principal pregătit parcă să absoarbă păcatele celor care treceau prin dreptul său. Din interior venea un cântec slab, o psalmodie gravă care răsuna prin marile uși deschise, prelingându-se spre părculețul din centru. O femeie vindea lumânări lângă intrare, dintr-o cutie de carton așezată pe o măsuță pliabilă. Ridică privirea când cei doi trecu pe lângă ea, dar nu zise nimic.

Înăuntru, Catedrala era mai caldă și înaltă, mirosea a tămâie. Câțiva oameni stăteau în genunchi pe covorul din mijloc, cu privirea fixă spre altar, rugându-se divinității să primească sau să fie feriți.

Savu se uită în jur, ușor incomodat.

— Doamne, n-am mai fost la biserică de câteva luni! Inainte mergeam săptămânal, șopti el.

— Nici eu, răspunse Corbu. De vreo 30 de ani.

Se apropiară de o femeie în vârstă care aprindea lumânări la un sfeșnic înalt. Corbu își scoase legitimația și o arătă discret.

— Bună ziua. Îl căutăm pe părintele Mihai Domoșnean.

Femeia ridică privirea. Avea fața zbârcită, cu ochi albaștri, aproape translucizi.

— Părintele Mihai? E la spovedanie. Să-l chem? Nu termină decât într-un sfert de oră.

— Putem să-l așteptăm?

— Da, dacă vreți. Când iese, trece pe aici oricum, o să-l vedeți.

Cei doi mulțumiră și se îndepărtară. Se așezară pe rândul de scaune ce se sprijineau de perete. Florin își scoase telefonul și începu să deruleze mesaje. Corbu privea în gol spre cupola impresionată, ascultând psalmii care se revărsau dinspre altar. După vreo zece minute, perdeaua se dădu la o parte. O femeie tânără ieși, cu ochii roșii, ștergându-și lacrimile cu un șervețel. Trecu pe lângă ei fără să-i observe.

Apoi apăru părintele Mihai.

Purta o rasă neagră, dar acum avea și epitrahilul peste umeri. Părea obosit, cu umbrele adânci sub ochi, iar când îi văzu pe cei doi polițiști, nu păru surprins. Doar dădu încet din cap, ca și când i-ar fi așteptat.

— Domnule Corbu, zise el liniștit. Domnule...

— Florin Savu, inspector principal.

— Poftiți înăuntru, zise preotul, conducându-i spre o ușă secundară din dreapta altarului.

Intrară. Era o încăpere mică, cu pereții goi, o masa, un scaun de lemn și o icoană a Maicii Domnului atârnată deasupra. Preotul își scoase epitrahilul și îl puse pe un cui. Se întoarse spre ei.

— Scuze că va primesc în diaconicon, dar aici am biroul, până una-alta.

Corbu îl studie. Fața preotului era calmă, dar nu indiferentă. Ochii lui aveau acea claritate deranjantă pe care o observase și prima oară.

Savu întrebă fără introducere:

— Colegu' mi-a povestit că i-ați spus că sunteți sigur că ucigașul îi botezează... botează pe victime. De unde ați știut că era o crimă azi-dimineață?

Domoșnean ridică din umeri.

— Am auzit sirenele. Apoi m-am uitat din turn. Am văzut mașinile de poliție lângă mal.

— Deci v-ați uitat în mod special, zise Corbu. De ce?

— Pentru că mă așteptam, răspunse preotul simplu.

Savu schimbă o privire cu Corbu. Comisarul făcu un pas înainte.

— Trebuie să vă pun câteva întrebări. Și aș aprecia răspunsuri directe.

— Înțeleg, spuse preotul. Întrebați.

— De unde știați că e vorba de botez?

Preotul îl privi drept în ochi.

— Pentru că am văzut poziția corpurilor, toate pe malul apei, am observat urmele de pe frunte, felul in care aveau părul pe cap...

— Unde le-ați văzut, domnule Mihai? Interveni inspectorul.

— Pe net. E plin de ele. Filmări, poze, pe Facebook, Tik-Tok...

— Urmăriți Tik-Tok, domnule Domoșnean?

— E interzis? Sau credeți că dacă îl slujesc pe Domnul -Dumnezeu nu folosesc tehnologia?

— Dar de ce ați presupus atât de repede că-i un ritual? De ce nu un simplu accident, o serie de crime fără legătură?

Preotul se întoarse spre el.

— Pentru că accidentele nu lasă semne de cruce pe frunte, domnule Savu. Și criminalii obișnuiți nu-și pierd timpul cu gesturi simbolice. Ăsta nu-i un om care ucide din furie sau din interes, e un om care ucide din credință.

Corbu simți un fior rece urcându-i pe șira spinării.

— Credință în ce?

Mihai oftă și se așeză pe scaunul de lemn.

— În mântuire, în curățire. Lumea e murdară și doar apa poate să o spele, nu? Ne spălăm în fiecare zi.

— Apa sau sângele? întrebă Andrei.

Preotul ridică privirea.

— Pentru unii sunt același lucru.

Savu scoase un carnețel și începu să noteze.

— Continuați, îl încurajă Andrei.

Preotul se ridică și se apropie de singura icoană din încăpere. O privi, vorbind cu spatele la ei:

— Omul acesta crede că face o faptă sfântă. Nu ucide. Botează. Și nu botează ca să ucidă, ci ca să salveze. În mintea lui, victimele nu mor, renasc. Le spală păcatele și le dă drumul în viața de apoi, curățate de lumea aceasta coruptă.

— Deci e nebun, zise Savu.

— E convins, corectă Mihai. Ceea ce îl face mult mai periculos.

Comisarul se apropie de el.

— Cunoașteți pe cineva care ar putea avea astfel de convingeri? Un preot, un credincios?

Preotul tăcu câteva secunde. Apoi se întoarse și oftă.

— S-ar putea. Acum cincisprezece de ani, un coleg de-al meu care preda istoria, de la Seminarul Teologic din Caransebeș, a fost caterisit.

— Caterisit? repetă Savu.

— Exclus din preoție, explică preotul. I s-a interzis să mai slujească. A încercat să forțeze un elev să se boteze. Credea că era murdar de păcate și că doar botezul îl putea salva. L-a ținut cu forța în cristelniță până când băiatul aproape că s-a înecat.

Corbu simți cum inima începu să-i bată mai repede.

— Cum îl cheamă?

— Vasile Lungu, zise preotul. Făcea naveta acolo când avea ore. Dar nu l-am mai văzut de atunci. S-a mutat din Timișoara.

— Știți unde ar putea fi acum?

Preotul clătină din cap.

— Nu. Dar avea o obsesie cu apa. Spunea că Bega e fluviul mântuirii, că în antichitate dacii aveau ritualuri sacre pe malurile râurilor.

Cei doi polițiști se uitară unul la celălalt. Corbu simțea cum piesele începeau să se lege.

— Aveți o fotografie cu el? întrebă Savu.

— Doamne, nu! Ce întrebare-i asta? Dar cred că puteți găsi ceva în arhiva Seminarului. Sau în dosarele Mitropoliei, poate pe site, dar nu cred.

Comisarul dădu din cap.

— O să avem nevoie de o declarație scrisă cu tot ce ne-ați spus.

— Desigur, zise preotul. Când doriți?

— Acum, dacă se poate, zise inspectorul.

Mihai se așeză pe scaun și scoase o foaie albă dintr-un sertar. Corbu și Savu stăteau în picioare, uitându-se cum scria cu o caligrafie îngrijită, aproape medievală. Fiecare literă părea desenată, nu scrisă. Dură câteva minute, timp în care singurele sunete fuseseră scârțâiturile pixului pe hârtie și vuietul îndepărtat al liturghiei, preotul puse pixul jos și ridică foaia, citind-o o dată. Dădu din cap, mulțumit, și o întinse spre Corbu.

— Totul e aici. Numele lui Vasile Lungu, motivele pentru care a fost exclus, din ce îmi aduc aminte. Am scris și despre obsesia lui cu apa.

Corbu luă foaia și o parcurse rapid. Textul era clar, direct, fără ocolișuri.

— Mulțumim, zise el, împăturind foaia și punând-o în buzunarul interior al paltonului.

Preotul rămase tăcut câteva secunde, privind spre fereastră. Afară, cerul se întunecase din nou, amenințând cu zăpadă.

— Mai e ceva, zise Mihai.

— Ce anume? întrebă Corbu.

Preotul se întoarse spre ei, cu o expresie grea, aproape ezitantă.

— Ritualul acesta... botezul prin apă... nu cred că-i doar atât.

Savu ridică o sprânceană.

— Cum adică?

— Era obsedat de ritualurile precreștine, explică preotul. Înainte să fie caterisit, îmi vorbea des despre ele. Credea că botezul ortodox nu e decât o formă modificată a unui ritual mult mai vechi.

— Ce fel de ritual? întrebă Corbu.

— Înnoirea prin apă, zise el. Dacii credeau că apa este poarta dintre lumea celor vii și cea a morților. Că prin scufundare, sufletul este eliberat de păcate și pregătit pentru trecerea în lumea de dincolo. Nu era un botez în sensul creștin. Era mai degrabă o... eliberare.

— O eliberare prin moarte, completă Andrei.

Preotul dădu din cap.

— Exact. Ritualul era practicat de preoții daci. Oamenii bolnavi, muribunzii, sau batranii care-si simteau moartea erau dusi la un râu, scufundati de trei ori, apoi lăsati să moară în apă. Se credea că sufletul lor urcă direct la Zalmoxis, fără să fie judecat. Asta-i din ce-mi povestea el.

— Și credea în asta? Sau doar citea?

— Credea că ortodoxia a preluat ritualul și l-a adaptat, răspunse preotul. Că Sfântul Botez nu e decât o formă îmblânzită a acelui ritual vechi. Dar el... el voia să revină la forma originală. Credea că Biserica a transformat un act sacru într-o simplă ceremonie formală.

Savu își frecă bărbia, gândindu-se.

— Deci spuneți că omul ăsta crede că face un lucru sfânt, dar într-un mod păgân?

— Nu păgân în mintea lui, corectă preotul. În mintea lui, ăsta-i adevăratul botez. Cel pur. Cel necorupt de Biserică.

Corbu închise ochii o secundă. Victimele alese aleatoriu, apă, semnul crucii, malurile Begăi.

— V-a spus unde știa de ritualurile astea? întrebă Corbu.

Preotul dădu din cap.

— Din cărți vechi. Avea o întreagă bibliotecă despre daci, despre Zalmoxis, despre cultele apei. Era fascinat de ideea că românii au păstrat în tradiții niște urme ale credințelor precreștine. Spunea că suntem un popor cu două suflete - unul creștin, altul dacic. Și că doar dacicul e adevărat.

— Și nimeni nu l-a oprit? întrebă Savu. Nimeni nu a văzut că omul e periculos?

— L-au oprit. De-aia a fost caterisit. Dar după asta... nu știu ce s-a întâmplat cu el. A dispărut. Am auzit că s-a mutat la București, apoi că ar fi plecat din țară. Nu l-am mai văzut. Până acum.

— Până acum? repetă Corbu.

Preotul ezită.

— Până când nu am văzut victimele de pe Bega. Atunci am știut că s-a întors. Sau că de fapt nici n-a plecat.

— Dacă vă mai amintiți ceva despre el, orice detaliu, sunați-ne imediat, zise Florin, întinzându-i o carte de vizită cu numărul său.

Cei doi polițiști ieșiră din birou și traversară marea sală a Catedralei. Afară zăpada începuse să cadă, mică, rară, ca niște ace albe.

— Crezi că preotul ne-a spus totul? Savu privea cu ochii mijiți spre turnurile clădirii din care ieșeau

— Nu știu, răspunse comisarul. Dar ne-a spus îndeajuns ca să mă pună serios pe gânduri.

V

Biroul era același, rece, plin de fum de țigară și lumină albă de neon. Corbu deschise laptop-ul, scoase telefonul și porni piesa lui Cohen de unde rămăsese.

But it's written in the scriptures

And it's not some idol claim

You want it darker

We kill the flame

Savu își scoase paltonul și îl agață pe spătarul scaunului, apoi se așeză lângă el, trăgând celălalt scaun mai aproape.

— Hai să vedem ce avem, zise Corbu, deschizând baza de date a Poliției Române.

Tastă rapid: Lungu Vasile. Apăsă Enter.

Ecranul se încărcă preț de câteva secunde, apoi afișă: 3 rezultate.

Primul era din Brașov, șaizeci și doi de ani, condamnat pentru furt calificat. Al doilea era un din Constanța, patruzeci de ani, dosar penal pentru evaziune fiscală. Al treilea nu avea fotografie, doar date minime: Lungu Vasile-Daniel, născut 12.04.1978. Ultima adresă cunoscută: str. Bucovina nr. 45.

— Ăsta-i, zise Savu, arătând spre ecran. Vârsta se potrivește.

Corbu dădu click pe dosar. Informațiile erau sumare. Nicio condamnare penală. Doar o notă din 2010: Sesizare - tulburare a ordinii publice, clasată.

— Ce scrie acolo? întrebă Savu, aplecându-se mai aproape.

Corbu deschise nota. Era un raport scurt, scris de un agent de la Secția 2:

La data de 14.09.2010, numitul Lungu Vasile-Daniel a fost reclamat că a amenințat și a făcut dezordine la sediul ONG "Viața Sfântă" din str. Neagoe Basarab, nr.3.

— Of, are mai multe. Văd că era un fel de haiduc, nu știu. Dar are o grămadă de reclamații de la tot felul de ONG-uri, fundații și asociații, majoritatea de voluntariat pentru ajutorarea persoanelor fără adăpost.

— Adică aia îi reclamau pe el?

— Și-și! Și el îi reclama, dar și aia îl dădeau în gât. Interesant. Stai să văd. Aha... El zicea că spălau banii și că nu-și făceau treaba cum trebuie și ăia îl reclamau că făcea scandal și îi amenința cu... nu, îi blestema! Ia fii atent: să ardă în veci în focurile iadului!

Corbu închise raportul și deschise un alt sistem - Registrul Național de Evidență a Persoanelor. Introduse numele și CNP-ul Sistemul se încărcă, apoi afișă: Ultima adresă declarată: str. Bucovina nr. 45, ap. 12, Timișoara. Declarat la domiciliu până în 2016. Fără declarație ulterioară.

— Deci oficial, omul a dispărut acum zece ani, zise Savu.

— Sau nu și-a mai actualizat domiciliul, adăugă comisarul. Poate trăiește pe undeva fără forme legale.

— Pe Bega, zise Savu. Cum a spus preotul.

Corbu dădu din cap.

— N-aș crede. Stă în chirie pe undeva, sigur. Deschise Google Maps și căută strada. Era o stradă în Soarelui, un bloc vechi, cu patru etaje.

— Mergem acolo, la fosta adresă? întrebă Savu.

— Clar că mergem, confirmă Corbu. Dar înainte vreau să verific ce-a zis Domoșnean.

Deschise motorul de căutare al Mitropoliei Române. Era un site rudimentar, cu interfață din anii 2000, dar avea o secțiune de arhivă. Introduse din nou numele. Apăru un singur rezultat: Lungu Vasile-Daniel - absolvent al Seminarului Teologic Ortodox Veniamin Costachi - Mănăstirea Neamț, promoția 2001. Hirotonisit preot în 2004. Caterisit în 2015. Lângă text era o fotografie mică, de calitate slabă, o copie după o poza reală. Corbu dădu click să o mărească. Imaginea se încărcă încet, linie cu linie. Fotografia înfățișa un bărbat cu o barbă scurtă gri, la fel ca si părul, scurtă și o privire intensă și fruntea acoperită de breton. Expresia feței era ceea ce îl deranja pe Corbu. Nu era calmă, ca a preotului Mihai.

— Arată ca un fanatic, zise Savu.

Laptopul scoase în un suntet. Corbu deschise mailul. Venise raportul de la cazul de dimineață. Era detaliat, cu fotografii anexate. Parcurse rapid secțiunile: Cauza decesului: înec. Se opri la ultima pagină. Observații suplimentare:

CONSTATĂRI:

Natura probei: Substanță lichidă, insolubilă în apă, cu densitate mai mică decât a apei, prezentând un miros aromatic persistent (caracter floral-condimentat).

Compoziție chimică: Analiza a relevat prezența unei baze lipidice (trigliceride specifice uleiului de măsline extras prin presare la rece) și a unui amestec eterogen de compuși organici volatili și semivolatili.

Markeri identificați:

- Terpenoide: Linalool, Eugenol (specific cuișoarelor și scorțișoarei).

- Rezinoide: Acid abietic și acizi boswellici (specifici tămâiei și sacâzului).

- Altele: Urme de alcool etilic (provenit din distilatul de vin).

CONCLUZII: Substanța analizată nu corespunde niciunui produs cosmetic de serie identificat în baza de date. Compoziția este compatibilă cu amestecurile de uz special (Sfântul Mir), datorită complexității aromatice și a prezenței markerilor de rășini exotice.

Notă: Modul de aplicare pe victimă indică o acțiune deliberată, prin tamponare locală (frunte, piept, dosul mâinilor), post-mortem sau ante-mortem.

— Savu, citește asta.

Savu se aplecă și citi. Apoi ridică privirea.

— Mir? Ca la botez, nu?

— Exact ca la botez, confirmă Andrei. Treaba-i clară!

Savu se ridică și începu să se plimbe prin birou.

— Bine. Deci avem un nume, o fotografie, o ultimă adresă cunoscută. Ce facem acum?

Corbu închise laptop-ul.

— Mergem pe Bucovina. Vedem dacă mai locuiește cineva acolo care își amintește de el. Apoi căutăm pe Bega. Dacă omul își face veacul pe acolo, cineva trebuie să-l fi văzut.

VI

Blocul era exact cum îl anticipase Andrei - beton cenușiu, cu tencuiala căzută pe alocuri și geamuri sparte la subsol. Interiorul mirosea a urină și igrasie, iar pereții erau mâzgăliți cu graffiti decolorate. Casa scării era întunecoasă, iluminată doar de un bec slab care pâlpâia ritmic. Pe jos zăceau pliante publicitare vechi și mucuri de țigară.

— Chiar a locuit aici? întrebă Savu, privind în jur cu dezgust.

— Păi? Asta-i lux pe lângă ce e în alte părți.

Urcară la etajul doi, unde era apartamentul 12. Bătură la ușă. Nimic. Bătură din nou, mai tare. Tot nimic. Corbu se aplecă și privi prin gaura cheii. Înăuntru era întuneric.

Coborâră înapoi la parter. În fața blocului, un bătrân tocmai urca scările; căra o pungă de plastic. Purta o șapcă uzată și un palton maro, prea mare pentru el. Se opri când îi văzu pe cei doi.

Andrei scoase legitimația.

— Bună ziua. Poliția. Aveți un minut?

Bătrânul îi privi bănuitor, apoi dădu din cap și lăsă plasa jos.

— Depinde pentru ce.

— Căutăm o persoană care a locuit aici. Lungu Vasile, apartamentul 12.

Bătrânul ridică sprâncenele.

— Ah, popa ăla.

— Îl cunoașteți?

— L-am cunoscut, îl corectă bătrânul, punând punga jos și sprijinindu-se de perete. Dar a plecat de prin 2016, parcă. Nu l-am mai văzut de atunci.

— Știți unde a plecat? întrebă Savu.

Bătrânul clătină din cap.

— Nu. Dar apartamentul e gol. Cred că e al bisericii. Acum stă pustiu, că a mai fost un preot, acum vreo șapte ani da' n-a rezistat, săracu'.

— Cum era? întrebă comisarul. Ce fel de om?

Bătrânul își frecă bărbia, gândindu-se.

— Cine, ăsta, ultimu'?

— Nu domnul meu, Lungu.

— A! Păi era cam ciudat. Ieșea noaptea câteodată și venea abia dimineața. Nu vorbea cu nimeni. Mirosea a biserică, tămâie... lumânări.

— A avut probleme cu vecinii?

— Nu. Odată l-am auzit vorbind singur, în apartament. Nu țipa, dar vorbea tare, ca și cum s-ar fi certat cu cineva.

— Poate vorbea la telefon.

— Nu, că nu avea. Că a venit o dată cineva de la biserică să-l caute și l-am întrebat de ce nu l-a sunat. Ăla mi-a spus că n-are telefon.

Corbu dădu din cap.

— Mulțumim.

Bătrânul își ridică punga și urcă scările, oftând la fiecare treaptă.

Un tânăr ieși grăbit din spatele lor din bloc, cu o geacă subțire și un rucsac pe umăr. Savu îl opri.

— Scuze. Poliția. Putem să vă punem o întrebare?

Tânărul se opri, privind nerăbdător.

— Repede, că întârzii.

Andrei îi arătă fotografia pe telefon - imaginea preotului de pe site-ul Mitropoliei.

— L-ați mai văzut pe omul ăsta? A locuit aici acum câțiva ani.

Tânărul se uită la fotografie, încrețindu-și fața.

— Da, e nenea de la etajul doi, nu?

— Preot. L-ați văzut recent?

Tânărul se gândi o secundă.

— Da, stați. L-am văzut acum câteva luni, nu mai țin minte exact. Era pe malul Begăi, în spatele Facultății de Medicină. Ieșisem în pauză și trăgeam o țigare. Am uitat complet de asta.

— Splaiul Tudor Vladimirescu? preciză Corbu.

— Da, ăla. Era cu un om al străzii, un boschetar. Îl îngrijea, parcă. Îi dădea ceva de mâncare, îi vorbea.

— Sigur era el? întrebă Corbu, arătând din nou fotografia.

— Da. Știu că am vrut să-l salut dar n-am avut chef, că trebuia să cobor pe mal.

— Ați mai văzut boschetarul ăla pe acolo?

Tânărul ridică din umeri.

— Nu prea mai trec pe-acolo, că am orele acum în cealaltă parte. Dar da, înainte l-am văzut de câteva ori. Dormea chiar lângă clădire, lângă tufișuri.

— Mulțumim, zise Corbu.

Tânărul dădu din cap și plecă în grabă.

Urcară în mașină. Motorul tuși înainte să pornească, apoi se aprinse cu un vuiet slab.

Comisarul conduse încet prin străzile înguste. Zăpada se lipea de parbriz, iar ștergătoarele o împingeau într-o parte cu zgomote ascuțite. Ajunseră în Piața Sfânta Maria.

În dreapta, Bega curgea liniștită, cu gheață pe margini și aburi ridicându-se de pe suprafața ei.

Așteptând.

VII

Splaiul Tudor Vladimirescu era aproape pustiu. Facultatea de Medicină și Farmacie se înălța impunătoare în dreapta, cu fațada ei gălbuie și ferestrele înalte.

Corbu parcă mașina lângă pod și coborî. Savu îl urmă, ridicându-și gulerul paltonului. Vântul era tăios, aducând miros de fum de lemne de la casele de pe malul celălalt.

— Unde exact a spus băiatul ăla că l-a văzut? întrebă Savu.

— În spatele Facultății, răspunse Corbu, arătând spre vest.

Traversară strada și coborâră pe o alee îngustă care ducea spre mal. Era plin de gunoaie aruncate - sticle de plastic, pungi, un cărucior de supermarket răsturnat.

Comisarul privi în jur.

— Ar trebui sa fie ceva pe aici, zise el încet.

Celălalt se aplecă și ridică o conservă goală.

— O fi. Dar nu recent. Doamne da’ frig, îi!

Continuară să meargă de-a lungul malului.

— Uită-te acolo, zise Savu, arătând spre stânga.

Corbu ridică privirea. La vreo treizeci de metri, pe un teren viran alăturat Facultății, se vedea o clădire mică, fost grup electric sau depozit, cu pereții din cărămidă și acoperișul parțial prăbușit. Dintr-un coș ieșea alene fum negru.

Se apropiară. Ușa era spartă, atârnând, cu balamalele rupte, suplinită de o pătură soioasă prinsă cu sârmă. Corbu simți miros de urină, de fum acru și mizerie.

— Poliția, strigă el, fără să intre. Vrem doar să vorbim.

Tăcere. Apoi, se auzi o voce slabă, tremurată:

— Nu am făcut nimic.

Andrei dădu la o parte pătura și împinse ușa mai tare. Înăuntru, într-un colț, în jurul unei sobe improvizate, se profilau trei siluete înghesuite - bărbați, îmbrăcați în straturi groase de haine murdare, cu fețele acoperite de bărbi neîngrijite. Lângă ei, pe podea, zăceau seringi folosite, pungi de plastic și tot felul de resturi de mâncare. Unul dintre bărbați - un om slab, cu față cadaverică - îi privi pe cei doi oaspeți cu neîncredere.

Florin rămase în ușă, lăsând lumina să intre. Corbu pași încet înăuntru, evitând seringile de pe podea. Se aplecă ușor, punându-se la nivelul celorlalti.

— Căutăm un om, zise el liniștit. Un preot. Vasile Lungu. L-ați mai văzut pe aici?

Cei trei schimbară priviri. Bărbatul slab clătină din cap prea repede.

— Nu știm pe nimeni, zise el.

Comisarul îl privi drept în ochi.

— Sigur?

Bărbatul nu răspunse. Cel mai vârstnic, cu barbă căruntă și mâini tremurânde, se uită în jos.

— A fost aici, șopti el.

— Taci, îl întrerupse bărbatul slab.

— A fost aici sau nu? întrebă Corbu, menținând tonul calm.

Bătrânul dădu din cap.

— A fost. Acum câteva zile. Ne-a adus mâncare. Și niște apă.

— Și unde-i acum?

— Nu știu, era cu unii de la nu știu ce casă de noapte.

Andrei simți că minte.

— Vă ajută? întrebă el.

Al treilea bărbat, mai negricios și bondoc, se răsti:

— Da dom'le! Ne ajută! Da' ce-aveți cu el?

Bătrânul îi făcu semn să se liniștească, apoi ridică privirea, cu ochii umezi.

— Da. Ne ajută. Stă de vorbă cu noi tot timpul.

— Și ce vă spune?

Bătrânul ezită.

— Că suntem uitați de lume și că nimeni nu ne mai vede, doar Dumnezeul cel adevărat.

— V-a botezat vreodată?

— Pe Geta a botezat-o, șopti el. Pe Geta și pe Gabi.

— Cum arătau? Gabi și Geta.

Bătrânul ridică privirea.

— Gabi era bătrân, poate șaizeci de ani. Slab. Avea tăieturi pe brațe. Geta era mai tânără, patruzeci de ani, cred. Blondă. Purta mereu o geacă roșie, zicea că era primită de la fică-sa.

Corbu scoase telefonul și deschise dosarul cu victimele. Derulă fotografiile - Sorin Vlădescu, Ioana Pârvu, Gabriel Mocanu.

— Care îi știți dintre ăștia?

Oamenii să uitară și îl identificară pe Gabriel.

— Geta e femeia de azi-dimineață înseamnă, zise Florin. Nu?

— Imediat verificăm.

Comisarul accesa serverul și deschise una dintre fotografiile primite de la Grigore și le-o arăta celorlalți. Bătrânul dădu din cap.

— Da, ea este. E moartă?

— Da. Omorâtă de preot, se pare. Interveni Savu.

Andrei se ridică. Privirea lui căzu pe o cruce de lemn atârnată pe peretele din spate - improvizată din două bucăți de scândură legate cu sfoară.

— Cine a pus crucea aia?

— Părintele. A zis că ne protejează.

Corbu se apropie de cruce. Era veche, crăpată, dar făcută cu grijă. Pe lemnul orizontal era scris cu marker negru: Dumnezeu vede.

Comisarul se întoarse spre cei trei.

— Unde credeți că e acum părintele?

Cei trei nu răspunseră.

Savu pași înainte, mai dur.

— Dacă știți ceva și nu ne spuneți, deveniți complici.

— Nu suntem complici, șopti bărbatul slab. El ne-a ajutat.

— Și pentru asta îl protejați? Chiar dacă ucide oameni?

Bătrânul ridică privirea.

— Nu ucide, șopti el. Salvează. El ne salvează pe noi. Pe cei pe care nimeni nu-i vrea.

— Pe cine a salvat? Izbucni nervos Florin. N-a salvat pe nimeni, ești prost? E un ucigaș, părintele asta la vostru. Un... lunatic. Uite, că se vede după cum vorbiți: pe care nimeni nu-i vrea!

Bătrânul nu răspunse. Doar plânse în tăcere, cu umerii tremurând.

Comisarul ieși din clădire, cu inspectorul pe urmele sale.

Afară, zăpada acoperise tot. Bega curgea liniștită, indiferentă.

— Crezi că victimele sunt doar oameni ai străzii? întrebă Savu.

— Nu-i clar? Se crede un fel de salvator.

Celălalt oftă.

— Dumnezeu să ne ajute.

Corbu își aprinse o țigară și privi spre Bega.

— Nu are de ce, zise el încet. Ne ajutăm noi singuri. Așa măcar nu îi rămânem datori.

Plecară, lăsând în urmă clădirea mică, pe cei trei oameni ai străzii tremurând în întuneric și crucea de lemn atârnată pe perete, o butaforie dintr-o piesă de teatru suprarealistă.

VIII

Mașina rulă încet pe Splaiul Tudor Vladimirescu, printre autobuzele care treceau zgomotos și mașinile parcate haotic pe jumătate de trotuar. Andrei conducea în tăcere, cu privirea fixată pe drum, in timp ce Savu vorbea la telefon cu biroul, cerând verificări pe numele Getei în bazele de date ale persoanelor dispărute. În difuzoare Cohen continua: I struggle with some demons They were middle class and tame I didn't know I had permission To murder and to maim

— Oprește, zise brusc Savu, ridicând mâna.

Corbu frână ușor.

— Ce-i?

Celalalt arătă prin geam, spre stânga. Erau în dreptul Parcului Alpinet - o fâșie îngustă de verdeață de-a lungul Begăi, cu bănci vechi și copaci dezgoliți. Și acolo, lângă o sculptură în piatră, stătea un bărbat îmbrăcat în negru, vorbind cu o femeie slabă, îmbrăcată în straturi de haine murdare.

Bărbatul avea barbă scurtă si păr nepieptănat, alb, și purta un palton negru, cu o cruce de lemn atârnată la gât.

Corbu simți cum inima începu să-i bată mai tare.

— El e! șopti Savu.

Comisarul opri mașina brusc, pe banda a doua. Claxoanele începură să sune în spatele lui. Nu-i păsă. Băgă în marșarier și intră într-un loc îngust dintre două mașini parcate, urcând cu o roată pe trotuar.

— Hai, zise el, deschizând portiera.

Coborâră amândoi rapid, trecură strada în fugă, printre mașini, și intrară în parc. Preotul era la vreo treizeci de metri distanță, încă vorbind cu femeia. Părea calm, gesticula lent, ca și cum ar fi explicat ceva important.

Corbu accelera pasul. Inspectorul îl urmă. Trecură pe lângă o bancă unde un bătrân hrănea porumbei si pe lângă un copil care plângea tras de mână de mama lui. Preotul își mută privirea și îi văzu, dar nu se mișcă, rămase acolo, privind spre ei, cu o expresie liniștită.

Ajunsera lângă el. Comisaul scoase legitimația, respirând greu.

— Poliția. Rămâneți unde sunteți.

Preotul dădu încet din cap, fără niciun semn de teamă.

— Bună ziua, zise el calm, privind la ei.

Femeia de lângă el se trase înapoi, speriată.

— Actele la control, zise Savu.

Preotul își vârî mâna încet în buzunarul paltonului. Scoase un portofel uzat, din piele crăpată, și îl deschise. Scoase o carte de identitate și i-o întinse.

Corbu îl luă. Citi: Lungu Vasile-Daniel, născut 12.04.1978, comuna Ocna Mureș, județul Alba.

Savu se uită la femeia care stătea lângă el.

— Dumneavoastră cine sunteți?

Femeia nu răspunse. Doar se uită la preot, ca și cum ar fi așteptat permisiunea.

Preotul îi zâmbi blând.

— E mută. E bine, Rodica. Poți să pleci. Vorbim altă dată.

Femeia ezită o secundă, apoi plecă grăbită, aruncând o privire înapoi.

Corbu puse buletinul în buzunar.

— Domnul Lungu, trebuie să veniți cu noi la secție. Avem câteva întrebări legate de dispariția unor persoane.

Preotul îl privi calm.

— Ce persoane?

— Oameni ai străzii. Ați fost văzut cu ei, ați vorbit cu ei.

Lungu ridică privirea spre cer, ca și cum s-ar fi gândit.

— I-am botezat, zise el încet. I-am ajutat să își regăsească calea.

Savu făcu un pas înainte.

— Ce înseamnă "i-ați botezat"?

Preotul se întoarse spre el, cu ochii luminoși.

— Înseamnă că le-am oferit ceea ce nimeni altcineva nu le-a dat vreodată. O șansă la mai bine. Acești oameni au fost abandonați de toți, de stat, de familii, de societate, de Biserică. Trăiesc ca niște animale, în frig și foame, uitați de lume. Dar nu uitați de Dumnezeu cel adevarat, cel din vechime. El îi vede. Și eu îi văd.

— Unde sunt acum toți ăștia?

Preotul zâmbi trist.

— Peste tot. Unii sunt pe calea lor. În lumină și pace. Departe de această lume nebună în care doar banul contează, în care oamenii sunt aruncați ca gunoaiele.

Inspectorul își scoase cătușele.

— Vasile Lungu, trebuie să veniți cu noi. Acum.

Preotul clătină din cap, lent.

— Nu pot veni cu voi.

— Nu aveți de ales, zise Florin, apropiindu-se.

Preotul făcu un pas înapoi.

— Ba da. Am de ales, cum să nu.

Corbu ridică mâna.

— Nu vrem să vă facem rău. Doar sa veniți să discutăm la secție. Sa lămurim lucrurile.

Lungu îl privi cu o expresie tristă.

— Domnule comisar, zise el încet, cred ca nu înțelegeți. Nu este nimic de lămurit. Eu fac ceea ce nimeni altcineva nu face. Îi văd pe cei nevăzuți, îi aud pe cei muți, îi salvez pe cei uitați. Asta-i chemarea mea, cea pe care trebuia sa o aiba societatea, dar a uitat-o.

— Datoria dumneavoastră este să respectați legea, zise Savu.

— Care lege? Aia care i-a abandonat și i-a lăsat să moară pe străzi?

Savu făcu un pas agresiv spre el.

— Ajunge cu prostiile. Vii cu noi, acum!

Preotul se întoarse brusc și fugi.

— Stai! strigă Corbu.

Florin încerca să-l prindă, sări după el, dar se împiedică de o bancă și se prăbuși în spatele ei, icnind. Andrei se aplecă să vadă dacă este bine apoi începu să alerge prin parc, printre tufișuri și gunoaie aruncate. Preotul era rapid, surprinzător pentru vârsta lui. Sări peste un gard jos și coborî pe malul Begăi, alunecând pe taluzul acoperit de zăpadă. Comisarul ajunse la gard și sări și el. Piciorul îi patină și căzu pe spate. Înjură, se ridică rapid și continuă să fugă. Simți o durere ascuțită în partea dreaptă.

Îl văzu pe preot alergând pe mal, dispărând în spatele podului, înghițit de umbră și ceață. Savu ajunse și el la pod, respirând greu și șchiopătând. Se uitară în ambele direcții. Nimic. Doar Bega curgând liniștită și vântul suflând prin copaci.

IX

Corbu se întoarse brusc, cu inima bătându-i violent în piept. Savu îl urmă cu privirea.

Sus, pe pod, la zece metri deasupra apei, stătea preotul.

Urcase pe balustrada de metal, stând în echilibru precar, ținând-se de un stâlp de iluminat. Privea în jos, spre Bega, spre apele ei liniștite care reflectau cerul cenușiu.

— O, căcat! Nu! strigă Corbu, pornind spre el. Urcară scările și ajunseră sus. Un tramvai trecu hurducaindu-se spre catedrală. Preotul le strigă, fără să se întoarcă:

— Stați acolo, vă rog.

Andrei se opri la cinci metri distanță. Savu se apropie încet pe partea cealaltă, încercând să-l prindă ca într-un clește.

— Coborâți de acolo, vă rog, zise comisarul, ridicând mâinile. Haideți să vorbim.

Lungu zâmbi trist, încă privind în jos.

— Am vorbit toată viața, domnule polițist. Nimeni nu m-a ascultat.

— Eu vă ascult acum. Vă ascult. Spuneți-mi.

Preotul oftă adânc. Vântul îi mângâia barba, iar pe obraji începură să-i curgă lacrimi.

— Nu mai are rost. Ridică privirea spre cer, cu ochii umezi. Am slujit cu credință. Am iubit Biserica. L-am iubit pe Dumnezeu. Dar cu cât vedeam mai mult, cu atât credeam mai puțin. Nu în Dumnezeu. Ci în oameni. În instituție.

Își șterse ochii cu dosul mâinii.

— Când am văzut primul om murind de frig lângă Catedrală, am mers la superiori. Le-am spus: "Avem loc, avem încălzire, avem mâncare. De ce nu deschidem ușile?" Mi-au răspuns că nu se poate. Că sunt reguli, că ar deranja slujbele si că ar murdări covoarele.

Vocea îi tremura.

— Am încercat să-i ajut singur. Le duceam mâncare, pături, haine. Dar nu ajungea. Nu era niciodată destul. Statul nu-i dorea. ONG-urile nu aveau fonduri de cheltuit cu ei, își luau mașini scumpe. Spitalele îi trimiteau înapoi pe străzi, că nu aveau locuri. Și ei mureau. Unul câte unul. În frig. În mizerie. În uitare.

— De ce v-au caterisit?

Preotul se uita la el si zâmbi amar.

— Aia a fost demult! M-au scos din preoție. Mi-au luat tot ce eram. M-am trezit singur, fără slujbă. Tot ce știam să fac era să fiu preot. Și mi-au luat și asta. Asa că am început să ajut oamenii cum puteam. Savu se apropie încet.

— Dar de ce i-ați ucis? De ce nu i-ați ajutat altfel?

Preotul se întoarse spre el, cu ochii aprinși.

— Nu i-am ucis! strigă el. I-am botezat! I-am salvat! Asta după ce m-am luptat ani în șir să fac și pe alții să mă ajute să-i ajut...

Se aplecă mai mult în față, tremurând.

— Nu înțelegeți? Ei mureau oricum. Nimeni nu-i plângea. Mureau ca niște câini, pe străzi, aruncați ca gunoaiele. Eu le-am dat singura lor șansă - un suflet curat. O intrare în cer prin apa sfințită, așa cum se făcea odinioară.

— Dar ei nu au vrut să moară, zise inspectorul încet. Poate vroiau să trăiască.

Lungu clătină din cap.

— Nu mai aveau cum să trăiască. Pentru ei e o suferință continuă viața aici. Toți au fost de acord. Eu i-am eliberat de suferință. I-am trimis acasă. La Tatăl cel veșnic!

— Dar nu v-a dat Dumnezeu dreptul să decideți asta.

Preotul îl privi lung.

— Dumnezeu din Biblie m-a lăsat fără nimic, domnule polițist. Își ridică brațele spre cer. Dar adevăratul Dumnezeu, cel vechi, cel trădat de către noi, românii, m-a luat la el, și mi-a dat putere! Asta era tot ce-mi mai rămăsese! Ultima mea dovadă că încă sunt preot și că fac ceva sfânt! Fără asta, sunt nimic. Nimic!

Tăcere.

Corbu privea la omul acela, distrus, pierdut, disperat, și vedea în el ceva înfiorător de familiar. Il vedea pe tatăl său, care murise singur, fără sens, fără nimeni. ÎI vedea pe toți oamenii pierduți, abandonați de sistem, uitați de lume.

— Domnule Lungu, zise el încet, veniți jos. Să găsim o cale. Împreună.

Preotul dădu din cap.

— Nu mai există întoarcere, domnule comisar. Pentru mine nu mai există nimic. Așteptam momentul ăsta. Nu are cine să mă salveze, înțelegeți? Eu am salvat pe alții, dar pe mine nu are cine să mă spele de păcate... așa că trebuie să o fac singur, în apa asta.

— Ba da, insistă Corbu. Încă mai puteți ajuta. Să vă spuneți povestea dumneavoastră și să arătați lumii ce se întâmplă cu acești oameni.

— Nimeni nu vrea să audă. E un subiect pe care toți îl discută, că dă bine, dar nimeni nu face nimic. Doar vorbe.

Se aplecă, privind apele înghețate de curgeau încet. — Din pușcărie cine o să mă audă? Și apoi, deschizând brațele se lăsă să cadă.

— NU! strigă Corbu, aruncându-se înainte.

Lungu căzu liniștit, cu paltonul negru zbătându-se în jurul lui ca niște aripi. Lovi apa cu un plescăit surd. Andrei se opri la balustradă, privind în jos. Bega își înghițise preotul, lăsând doar cercuri largi pe suprafață. Savu alergă pe mal, strigând în walkie-talkie.

— Avem nevoie de scafandri! Urgent! Sub podul de la Alpinet!

Corbu rămase acolo, privind apa care curgea liniștită mai departe, indiferentă. Simți cum lacrimile îi curgeau pe obraji. Nu plângea pentru preot. Florin se întoarse lângă el, respirând greu.

— Vin scafandrii, dar până se mișcă ăia... Crezi că avea dreptate? Despre noi? Despre sistem?

Comisarul se gândi la asta. La cei trei oameni ai străzii din clădirea mică. La femeia speriată din parc. La toți cei pe care îi văzuse de-a lungul carierei - abandonați, uitați, aruncați. La tatăl său pe care-l repudiase în ultimii câțiva ani.

— Nu știu dacă avea dreptate, răspunse el încet. Dar știu că nu greșea complet. Își luă capul în mâini și se trase deoparte. Privi spre cer și oftă. "Oh, Doamne!"

Savu dădu din cap, tăcut.

În depărtare, sirenele începură să urle, mașinile de poliție, ambulanța. Toată aparatura statului venea să recupereze un corp. Dar când trăise, același stat îi ignorase pe cei pe care preotul îi iubise.

— Ce facem acum? întrebă Savu.

— Scriem raportul, zise Andrei obosit. Închidem dosarul. Și mergem mai departe.

— Asta-i tot?

Corbu se întoarse spre el.

— Ce vrei să facem, Florine? Să schimbăm sistemul? Să reformăm Biserica? Să salvăm toți oamenii străzii? Suntem polițiști, prindem criminalii. Asta-i tot ce putem face.

— Dar el nu era un criminal obișnuit, zise Savu încet. Era nebun.

— Știu, recunoscu Andrei. Dar era un nebun... nu știu, care încerca să facă bine. — Apăi cred că toți spun asta...

Tăcere.

După două ore ajunseră și scafandrii. Intrară în apă, cu lanterne și frânghii. Căutară aproape jumătate de oră. Îl găsiră pe preot la două zeci de metri în aval, prins între rădăcinile unui copac scufundat. Îl scoaseră pe mal. Paltonul negru era lipit de trup, iar crucea de lemn atârna încă la gât. Ochii îi erau deschiși, privind cerul.

Corbu se apropie și îi închise pleoapele.

— Dumnezeu să-l ierte, șopti el.

Apoi se întoarse și plecă, lăsându-i pe ceilalți să își facă treaba. Cu coada ochiului îl văzu pe Domoșnean făcându-și cruce, amestecat printre curioșii ce se adunaseră pe pod. Se priviră scurt, salutându-se cu o plecare a capului. Nu mai era nimic de zis. Urcă în mașină. Savu se așeză lângă el. Porni motorul și conduse încet, prin Timișoara care viermuia mai departe, cu oamenii ei grăbiți, cu tramvaiele aglomerate, cu magazine închise definitiv, cu ziare lipite în vitrine, ca semnele unei epidemii mortale, inexorabile, ce avea să cuprindă orașul, stradă cu stradă, suflet cu suflet.

Andrei se gândi la tatăl său, să îl mai vadă o dată, înainte sa fie transformat în cenușă. Apoi se gândi la viața lui goală, și brusc realiză că avea șanse mari să sfârșească exact ca el. Își privi mâinile încleștate pe volan și le recunoscu pe ale tatălui său. Simți o sfârșeală infinită. Toți murim singuri, își zise. Că așa-i de când e lumea. Dar poate că n-ar fi rău, din când în când, să încercăm să nu uităm pe nimeni pe drum.

Știa că era prea târziu pentru părinții săi, prea târziu pentru el; nu era nimeni în viața lui care să nu-l uite când o ajunge bătrân și nevoiaș.

Bega curgea ca întotdeauna, ducând cu ea toate secretele culese pe drum, toate rugăciunile neauzite, toți morții nevăzuți.

If thine is the glory, mine must be the shame You want it darker.

*

Aprecieri critice Geo Moisi

Un text și policier, și noir, ba chiar și thriller, ceea ce nu poate fi decât un mix excelent. Mi-a plăcut atmosfera povestirii și am apreciat că autorul nu și-a scăpat personajele din mână. Mai mult, Cosmin Retegan le-a dat și profunzime, ceea ce nu-i puțin lucru când trebuie să te încadrezi într-o limită de cuvinte. Ce ar fi putut să facă mai bine Cosmin în această povestire ar fi fost să ascundă criminalul cu mai multă răbdare. Probabil că n-a făcut-o de grija verosimilității prozei, dar ar fi trebuit s-o facă de dragul ficțiunii. În orice caz, nu văd vreun impediment ca Elegie întunecată să nu devină roman, chiar dacă tema nu-i neaparat originală. Fundalul de Timișoara merită. Merită măcar o încercare, nu-i așa, Cosmin?

BIO

Cosmin Retegan s-a născut 1950, în Gaap, Morrava. Locuiește în Lindenfeld, județul Caraș-Severin.