Povestire publicată pe grupul Ficțiunea

Intră pe hol ținând într-o mână găleata și-n cealaltă mopul. Nu plecase toată lumea, se mai auzeau oameni tastând.

"Poate termin mai repede azi… s-ajung și prin piață", gândi Elena.

Mai avea câțiva bani împăturiți în portofel. De ajuns pentru niște cartofi și doi cârnați Trandafir, cât să facă o mâncărică aromată.

Din biroul din capăt ieși Ioana cu telefonul la ureche, râzând înfundat. Mergea drept, cu capul sus, de parcă holul era un covor roșu întins doar pentru ea.

Elena își coborî privirea, dar o urmări pe sub gene cu un amestec de admirație și invidie.

Fuseseră la același liceu, dar în ani diferiți. Ioana se măritase cu un arhitect, avea casă, mașină, haine scumpe. Pantofii îi tăiară respirația. Îi văzuse într-o revistă: toc subțire, înalt, pielea moale, fină, de-un azuriu intens, ca cerul după ploaie.

Rămase câteva clipe cu privirea agățată de ei, apoi scutură din cap alungându-și gândurile și împinse mopul pe gresie cu un gest aproape nervos.

"N-am eu bani de așa ceva", zise, cu un soi de resemnare.

"Bucură-te de ce ai, fată dragă", îi răsuna în minte vocea mamei, "Ești sănătoasă, soțul te iubește și ai copil premiant. Cât poți munci cu mâinile tale, n-ai să mori de foame."

Avea dreptate. Și totuși…ar fi vrut și ea să fie privită cu invidie, nu cu milă sau indiferență.

Smuci mopul cu ciudă și șterse ultimele urme de praf. Apoi băgă ustensilele în debara, își luă haina veche de pe cuier și coborî spre ieșire.

Afară plutea un miros de toamnă târzie. Aerul era rece. Băgă mâinile în buzunare și porni spre piață.

*

Ajunse la serviciu înainte de ora obișnuită. Își puse halatul și începu să spele geamurile. Le șterse metodic, cu mișcări largi, până când orașul începu să se vadă limpede prin sticlă.

După amiaza o găsi iar pe hol, cu găleata și mopul care lăsa dâre subțiri de apă pe gresie. Rutina se derula singură: storcea, curăța, storcea iar.

Ușa ultimului birou se deschise. Ioana ieși și aruncă o privire pe hol, apoi zise:

— Elena, vino până aici! Golește coșul, șterge biroul. Plec o săptămână în vacanță. Lasă fereastra deschisă să se aerisească.

Se învârti pe călcâie și porni pe coridor fără să privească înapoi.

Elena rămase o clipă nemișcată. Apoi, când pașii Ioanei dispărură pe scări, se strâmbă în urma ei și îi imită mersul țanțoș.

Aduse mopul și-l strecură printre picioarele mesei și pe sub scaun.

Într-un colț, dădu peste o cutie de carton fără etichetă. Capacul alunecă ușor. Respirația i se tăie.

Pantofii erau acolo — piele netedă azurie, tocuri subțiri. Se uită spre ușă. Holul era gol. O închise încet cu șoldul, apoi se așeză pe scaun.

Luă unul dintre pantofi și-l încălță. Se potrivi perfect, ca și cum fusese făcut pe măsura ei. Un fior îi urcă din talpă, prin gambă, până-n ceafă.

*

Elena mergea încet spre centru, cu geanta sub braț. Un bărbat mai în vârstă se opri și o privi admirativ.

Se făcu că nu-l vede, dar un zâmbet îi lumină fața. Începea să-i placă admirația pe care i-o arătau oamenii. Se simțea bine, ușoară, ca și cum pantofii ar fi ridicat-o câțiva centimetri deasupra trotuarului și a grijilor.

Pentru prima dată, mersul spre serviciu nu mai părea o corvoadă.

Telefonul vibră și răspunse fără să se oprească.

— Doamna Pop, sunt diriginta lui Tomi. Fiul dumneavoastră nu a mai venit la școală de aproape două săptămâni. Am încercat să luăm legătura cu dumneavoastră. Tomi mi-a spus că ați fost plecată din țară. E posibil să treceți pe la școală să vorbim?

Zgomotul străzii se atenuă.

— Voi trece pe la școală curând, zise Elena cu glasul frânt.

Închise fără să mai poată rosti vreun cuvânt. Lumea din jur începu să se estompeze, culorile devenind de un cenușiu murdar. Privi în jos, la pantofii azurii care acum i se păreau străini. În timp ce ea lustruia holuri, fiul ei se pierduse. Să fi fost vina ei? De ce nu văzuse nimic?

Se sprijini cu mâna de un stâlp. Gândurile i se amestecau în minte ca un vârtej. Aseară se certase cu soțul ei. O ceartă banală care explodase într-un scandal. Pentru prima dată nu dormise lângă ea. Iar acum Tomi?

O amețeală îi urcă din stomac spre tâmple. Pantofii, care cu câteva minute înainte o captivau, îi deveniseră brusc prea strâmți. Trotuarul se înclină, apoi se depărtă. Încercă să se prindă de stâlp, dar mâna nu găsi decât aerul. Căzu.

*

Când se trezi, o infirmieră, apăru în câmpului ei vizual.

— Stați liniștită, doamnă, sunteți la spital. Ați leșinat.

Închise ochii obosită. Apoi auzi ușa deschizându-se și o mână caldă atingând-o. Era soțul ei, cu ochii roșii, obosiți.

– Elena, te-ai trezit?

Ea clipi lent. Simți perfuzia în braț, bandajul strâns pe tâmplă. Apoi își aminti pantofii – îi căută cu privirea și-i văzu într-un colț.

– Tomi? șopti ea.

– E acasă. E bine!

– De ce plângi?

Andrei își feri privirea și zise:

– Am fost un prost aseară. Te rog să mă ierți!

– Nu fi copil. A trecut... Ai vorbit cu doctorul? Ce-a zis?

El își feri privirea din nou uitându-se în pământ.

Elena închise ochii. Lacrimile îi alunecară pe tâmple, fierbinți, sărate. În piept, ceva se rupea, ca o rană veche, cicatrizată, care începe din nou să sângereze.

Zări din nou pantofii și înțelese că trebuie să-i dea înapoi.

– Andrei. Vreau să duci pantofii la serviciu, la Ioana în birou. Ea nu-i acolo, lasă-i sub birou.

El o privi lung și dădu din cap.

Elena își lipi capul de pernă și oftă ușor după ce soțul ei ieși din cameră.

*

— Doamnă Pop, avem rezultatele, spuse doctorul. A fost o alarmă falsă. Sunteți sănătoasă. Vă pregătim externarea.

Cuvintele doctorului căzură peste inima Elenei ca o ploaie de vară peste pământul însetat.

În timp ce-și încheia nasturii hainei cu mâinile tremurânde, ușa salonului se deschise.

Tomi intră primul, urmat de Andrei.

— Mamă, am fost azi la școală, izbucni el. Am dat teza la mate. Ghici ce? Am luat cea mai mare notă din clasă!

Se opri o clipă, căutându-i privirea.

— Iartă-mă că am lipsit. Nu mai fac, promit.

O îmbrățișă strâns, cu toată forța lui. Soțul se apropie și-i îmbrățișă și el, apăsat, fără cuvinte.

Ieșiră împreună pe hol, lipiți unul de altul, ca o familie. Elena simțea pe piele răceala spitalului, dar în piept un zbucium de fericire.

La capătul coridorului, o ușă de salon se deschise și o femeie cunoscută intră grăbită. Elena se opri din mers, uimită. Făcu un pas înapoi și se apropie de geam. Ioana!

Prin sticla ușii, chipul ei era altfel decât îl ținea minte. Fără rimel, fără ruj, fără luciu. Fața îi era obosită, cu umbre vânăt-albăstrui sub ochi. Zâmbetul dispăruse cu totul, ca și cum cineva i-l ștersese cu buretele.

Pe pat, un copil galben la față, cu ochii mari, o privea fix. Tuburi subțiri îi ieșeau din mâna slabă. Ioana își șterse în grabă o lacrimă cu dosul palmei, apoi ciufuli părul copilului.

Elena simți cum fiul ei se lipește de ea. Îi trecu mâna peste păr, fără să-și ia ochii de la scena din salon. Pantofii, biroul, florile, toate își pierdură, pentru o clipă, strălucirea. Rămase doar diferența subțire, aproape invizibilă, dintre ce ți se pare că vezi la alții și ce greutăți poartă de fapt fiecare.

— Hai, mamă, șopti băiatul.

Elena își desprinse privirea de pe geam și porni pe hol, cu pașii mai rari, ținându-și copilul lângă ea.