În primăvara asta visez la niște pantofi cu șireturile ușor de desfăcut. Mi-aduc aminte de o dimineață din liceu, când am intrat la ora de literatură universală, s-o ascult pe Doina Ruști vorbind despre personaje care sfidează convențiile. Țin minte cum mi se târau șireturile pe hol și nu le-am legat — nu din neatenție, ci dintr-un soi de libertate încăpățânată. Mă simțeam ca într-un film mut, cu un pas înaintea regulilor, cu emoția că pot fi "ca mine". Chiar dacă nu perfect aranjată.

Pantofii pe care îi visez acum au ceva din ziua aceea: nu sunt perfecți, dar spun povestea unei fete care a înțeles devreme că a te iubi așa cum ești începe atunci când nu ți-e teamă să pășești cu șireturile desfăcute. Și pentru că tot sunt din vis i-aș face colorați ca mine — roșu, galben, un pic de albastru, din piele moale. Șireturile- genul rebele, care se desfac ușor. Nu știu dacă ar fi de la o firmă anume; mai bine nu. În sfârșit, pantofi făcuți pentru un personaj, nici ântr-un caz de pus în vitrină. Cred că ar juca într-un film ca The red shoes, unde pantofii devin aproape o poveste în sine. Iar prima oară i-aș purta la o premieră de film cu emoțiii și râsete pe hol, exact genul de loc unde pantofii ăștia ar ști că au intrat în rol. Pantofi făcuți doar pentru mine.