Balconul lui Martin L. avea cea mai bună priveliște din oraș. Puteai vedea parcul, cu toți pomii care se scuturau și oamenii care mișunau pe alei. Cei care se plimbau cu copii aveau o figură resemnată, dar oarecum fericită. Tinerii nu păreau mulțumiți, poate pentru că întotdeauna își doreau mai mult. Bătrânii, ai căror copii probabil că deveniseră adulți ce-și detestau viața personală, se uitau acum cu coada ochiului la ceasurile de la mână, temându-se.

Era un peisaj încărcat. Martin urmărea cu jind toate acestea de la balconul său minunat. Voia să facă parte din acea scenă, dar asta ar fi presupus să coboare printre ei. Nu i-ar mai putea privi de sus și judeca povestea fiecăruia. În plus, era singurul balcon cu vedere către parc din împrejurimi. Stând închis în turnul său, nu era afectat de timp și de griji, precum cei ce se plimbau. Era mai fericit decât tinerii însurăței pe care-i observa. Ei vor fi nevoiți să-și ia o casă departe, fără vedere la parc.

Martin mijea ochii și ofta. Adesea după ce mânca, ar fi vrut să dea o raită prin parc. Căuta tot felul de motive pentru a-și refuza năzuința: cum că aleile ar fi imorale, fiindcă betonul fusese turnat peste ceea ce era odinioară pământ cinstit, sau că oamenii te îmbrâncesc, sau că bâncile sunt prea reci pentru a te așeza pe ele și alte flecăreli de soiul acesta.

Era o dimineață răcoroasă de septembrie, atunci când Martin primi o înștiințare din partea primăriei. Blocul său avea să fie demolat pentru extinderea parcului. Își luă o haină din cuier și ieși precipitat din casă. Pe scări își întâlni un vecin care nu-i răspunse la salut. Martin era detestat pentru că avea singurul balcon cu vedere la parc din tot orașul.

Ajunse la primărie și ceru o explicație pentru demolarea clădirii primei persoane care-i ieși în cale. Martin fu trimis de la o ușa la alta, până când un funcționar în vârstă cu o cravată bleumarin îl pofti înăuntru.

- Domnule...?

- Martin L. Am primit o scrisoare azi. Aceasta este. Poftiți. Ce se petrece?

- Hmm... blocul de lângă parc. Da, bănuiam. Aveți domiciliul acolo?

- Da, am trăit acolo dintotdeauna.

- Vă înțeleg atașamentul. La ce etaj locuiți?

- La ultimul.

- Deci dumneavoastră sunteti acela.

- Poftim?

- Faptul că locuiți acolo este problematic de mulți ani...

- Nu cred că am greșit cu nimic.

- Tind să vă dau dreptate, nu ați greșit, dar oamenii sunt de altă părere.

- Despre ce oameni vorbiți?

- Oamenii din parc domnule Martin. Ei au observat faptul că există un singur balcon cu vedere spre parc. Celelalte imobile din oraș, după cum știți, nu au balcoane, și nici ferestre.

- Cu ce anume îi deranjează asta pe oameni? Ei doar se plimbă prin parc. Sunt convins că au și alte probleme mai serioase. Să mă scutească!

- Cei mai mulți nu sunt simpli trecători. Își petrec tot timpul prin parc. Știți că nu există decât beton pretutindeni, cu excepția acestui parc. Iar apoi se pune problema egalității... Oamenii nu privesc balconul dumneavoastră ca pe un semn de egalitate.

- Dar... este locul meu! Pot dovedi cu acte.

- Nu mă îndoiesc. Veți primi un alt apartament. Vă rog să înțelegeți. S-au făcut presiuni mari la primărie. Au fost greve și boicoturi. O tânără s-a sinucis în semn de protest. Fusese părăsită de iubit și a mers în parc. În timp ce se plimba, a remarcat cum o priveați de sus și a decis să-și pună capăt zilelor. Trebuie să schimbăm ceva domnule Martin. Acum să vorbim deschis. Eu cred așa: eu cred că sunteți un om bun. Dar schimbarea? Haideți să schimbăm ceva. Pot să vă garantez că nu veți fi tras la răspundere pentru moartea ei și nici nu veți fi acționat în justiție din pricina balconului, dar trebuie să renunțați la orice pretenție, ascultați-mă. Clădirea va fi demolată, iar extinderea parcului va aduce un plus de armonie printre concetățenii dumneavoastră.

- Cu tot respectul, dar nu îmi pot părăsi locuința. În plus, cine știe unde voi fi trimis. La vreo periferie... în vreun sat, pe vreun munte. Nu se poate. Eu propun să lămurim oamenii. Țineți un comunicat de presă. Faceți ceva!

- Oamenii sunt furioși. Nu pot fi lămuriți altfel, decât prin schimbare. Eu propun să nu sporim tensiunile. Mai bine ați discuta cu oamenii din parc și i-ați înștiința că va dispărea balconul. Poate așa veți reuși să vă spălați imaginea.

- În primul rând nu am o imagine pătată!

- Domnule Martin, eu altă soluție nu văd. Sper că n-am vorbit singur. Demolarea va începe peste o săptămână. Nu mai poate aștepta. Dorința oamenilor e mereu prioritară. Aveți timp berechet să vă mutați. O să primiți mâine un plic. În plic veți găsi o cheie. E cheia de la viitoarea locuință. Dacă nu mai aveți și alte întrebări, vă urez o zi bună. Nu uitați ce v-am sfătuit.

Martin părăsi primăria dezamăgit. Știa că era disprețuit, dar nu se așteptase la așa ceva. Era singura locuință din care puteai vedea ce se petrece afară. Se prea poate să fi fost un privilegiu. Înăuntrul căminului nu se schimbă nimic, dar afară timpul trece. Unele lucruri dispar și apar altele noi care le iau locul. La fel și în cazul oamenilor. Nu vrei să știi așa ceva. Nici nu-ți dorești cu adevărat să ții pasul. Vrei să te oprești si să urmărești ce se întâmplă de undeva... de sus. Asta își dorea și Martin, fapt ce a atras antipatia tuturor. A fost adus cu picioarele pe pământ – la propriu. Urma să devină un tip normal. Se va uita și el la ceas precum bătrânii din parc.