Înserarea își lăsase umbra deasupra urbei care încă fumega. O pâclă plutea peste Bastionul Aurarilor, Poarta Vămii și Bastionul Curelarilor. Focul înghițise în câteva ore cea mai mare parte a celui mai bogat și prosper oraș al Transilvaniei. Oamenii, depășiți și înfricoșați de urgia flăcărilor, fugiseră în afara cetății. Zidurile și turnurile orașului, majoritatea caselor și atelierelor breslașilor se transformaseră în mormane de lemn ars și cenușă. Incendiul se întinsese până hăt-departe, în Șchei, unde mai multe străzi arseseră, întrucât casele de acolo erau aproape toate construite din lemn, iar vântul turbat, iscat din senin cu câteva ceasuri în urmă, purtase scânteile rebele care încotro. Acum se mai domolise, deși, când și când, mai răbufnea, aprinzând ici o grindă fumegândă, colo vreo bagdadie prăbușită.

Dinspre Ulița Călugărițelor veneau alergând grupuri de oameni cu vedre de apă. Unii strigau, alții tușeau, înecându-se cu aerul irespirabil ce le pătrundea prin cârpele legate la gură. Nimeni nu știa pe unde să o apuce, îndemnându-se unii pe alții fără vreun rost, căci în asemenea momente întunericul, confuzia și disperarea pun stăpânire pe mintea omului. Unul zicea că arde pe strada Porții, altul că la Turnul Alb, dar când ajungeau acolo, nu mai era nimic. Ce era de ars, arsese.

Spre seară, flăcările s-au potolit, iar oamenii reveneau, grupuri-grupuri, în orașul pustiit de foc. Purtau încă în suflet rănile ocupației și toți îi socoteau vinovați pe austrieci de acea grozăvie, căci un asemenea incendiu nu putea fi un accident. Focurile izbucniseră în locuri diferite, ca și cum ar fi fost puse de mâna cuiva. Știau cu toții că incendierea cetății era o răzbunare pentru revolta lor. Și pentru a le întări acea bănuială, chiar în acea noapte, când nu mai ardea nimic în oraș, focul cuprinse și biserica parohială.

— Acolo, sus! Priviți! strigă un băiat blond, cu părul creț, înalt și slab. Alerga în sus și în jos și îndemna oamenii să facă ceva.

Limbi de foc țâșneau prin șarpantă și se lungeau spre cer luminând curtea bisericii. Oamenii strânși buluc priveau neputincioși cum focul mistuia rapid bolta înaltă.

— Să intrăm! Aduceți apă! strigau toți, dar nimeni nu se mișca. La un moment dat se auzi o trosnitură puternică și șarpanta uriașă se prăbuși îngropând interiorul bisericii sub moloz și cenușă. Cei strânși în curte abia dacă avură timp să se ferească.

Nimeni nu-și putea explica cum de luase foc, așa din senin, căci casele învecinate zăceau deja în cenușă când băiatul blond le strigase să privească în sus. Și chiar atunci, când toți se holbau la pălălaia care cuprinsese acoperișul, o umbră se furișa pe lângă zidurile încă întregi ale bisericii.

Nu au mai avut ce salva. Acoperișul prăbușit distrusese mobilierul, altarul, icoanele, iar orga și clopotele se topiseră sub vâlvătaia de neoprit a focului. Spre dimineață, sleiți de puteri, oamenii au apucat-o spre casele lor sau mai bine zis spre ceea ce mai rămăsese din ele, căci acasă pentru ei nu era în altă parte, chiar dacă acolo nu mai găseau decât niște ziduri prăbușite.

— Emil! Hai să mergem, îl strigă o femeie pe băiatul blond, care nu se dădea dus din fața ruinelor înnegrite.

— O să mă fac zidar. O să ridic la loc biserica noastră! Strigă el și ridică pumnul strâns spre un dușman nevăzut.

Trecuse deja un an de la intrarea trupelor imperiale în Transilvania, iar căpeteniile răscoalei fuseseră executate în Piața Centrală. Le agățaseră capetele, unele la stâlpul infamiei, altele la cele trei porți ale orașului și la Cetățuie. Viața își reintra în drepturi, în vreme ce oamenii începură să își reclădească gospodăriile distruse. Orașul renăștea din propria-i cenușă.

Casele prăbușite și arse nu mai arătau la fel ca înainte de incendiu, căci Împărăția dăduse o lege ca nicio construcție să nu mai fie ridicată din lemn, astfel că zidarii și pietrarii aveau mare căutare în orașul care încă mai mirosea a fum. Numai că la Biserica Neagră, așa cum o rebotezaseră oamenii, era nevoie de meșteri străini, căci cei din partea locului, nu știau să închidă bolți atât de mari.

Starostele breslei hotărî, așadar, să trimită un ucenic cu tabla umblătoare prin oraș să îi adune pe toți meșterii cetății pentru a le comunica variantele prin care s-ar realiza o eventuală colaborare cu cei din Danzig.

— Emil, pe unde umblă băiatul ăsta? Hai, las-o-n fericire de mistrie și vino aici că am o treabă cu tine. Uite, vreau să mergi prin cetate și să dai de veste că avem adunare importantă.

Bărbatul se întoarse și deschise lada breslei de unde scoase un scut de lemn. Băiatul cu bucle aurii primi din mâinile meșterului bucata ovoidală ca pe o icoană. Pe o față a tablei era sculptată în relief stema orașului: o poartă și două turnuri, precum și diferite unelte de zidărie: o mistrie, un ciocan de zidar și un fir cu plumb. Pe cealaltă era pictată o biserică și diferite ornamente florale.

— Vezi, bagă de seamă, să treci pe la toți meșterii și să le spui să vină la adunare că e foarte important! Hai, dă fuga, Emilaș, că am gânduri mari cu tine, la cât de priceput și inimos ești! O să te fac calfă călătoare, Wandergeselle, înțelegi? O să vezi lumea!

Meșterul Johannes era încântat de tânărul său ucenic. Pe lângă faptul că era harnic și nu se dădea în lături de la treburi grele, era și talentat. Lucrase fără cusur la bovindouri, la frontoane și cornișe, împreună cu meșterii cei mari prin satele transilvane, iar acum urma să își dea examenul de calfă și să lucreze la refacerea bisericii lor frumoase, așa cum visase.

După multe ceasuri, în care fiecare membru își spusese părerea, adunarea breslei hotărâse în unanimitate să fie chemați meșteri din îndepărtata Pomeranie pentru a închide bolta Bisericii Negre. Dar, deși bătuseră palma, mai trecu jumătate de an până ce echipa sosi în oraș, timp în care Emil munci pe brânci la reparațiile interioare, sculptase amvonul, se urcase chiar pe cornișă și refăcuse bucățile căzute, de nici nu ai fi zis că ar fi fost vreodată altfel.

Până la sosirea meșterilor din Danzig, galeria bisericii fusese acoperită provizoriu cu un eșafodaj din lemn, cu toate că tânărul ucenic îi propusese meșterului câteva idei îndrăznețe, dar care nu fuseseră luate în serios. Pe la sfârșitul verii, mult așteptata echipă ajunse în oraș. Erau conduși de un maestru taciturn, pe nume Andreas Wallbrunnus, un om înalt și slab, cu o căutătură iscoditoare, înfășurat într-o manta subțire care îl făcea să semene cu un zeu al vânturilor. Acesta primi planurile de la meșterul Johannes, împreună cu rugămintea de a-l accepta în echipă și pe tânărul Emil. Bătrânul îi povesti despre dorința băiatului de a contribui direct la renovarea bisericii și îi lăudă abilitățile și spiritul inovator.

— Inovator, zici? Adică cum? Face lucrurile de capul lui? Eu nu voi tolera așa ceva! În echipa mea, calfele execută doar ce le spun eu. Nimeni nu-mi iese din vorbă.

— Maestre, băiatul ăsta e special. Nu o să îți iasă din vorbă. Vei vedea singur. E modest, harnic și are talentul de a prinde meseria din zbor.

— Dar atunci, despre ce spirit inovator vorbești?

— Are idei bune, exact atunci când ai nevoie de ele.

— Dacă planul e bun, nu ai nevoie de nicio idee. Toată Europa știe că planurile lui Andreas Wallbrunnus sunt perfecte. Dar să lăsăm asta acum. Uite, zise și desfăcu sulul cu schița construcției bisericii. Voiam să îți spun că deja am discutat cu mai marii clerului și au fost de acord cu ce le-am propus. Dacă tot s-a prăbușit, vom închide bolta după noile tendințe. O să aveți o biserică nouă și în pas cu ce se construiește. Meșterul îi înmână o pungă de piele cu cei 500 de florini, suma pentru care se tocmiseră.

Chelnerița tăie fâșiile de carne friptă cu o îndemânare nebănuită, apoi presără sare și piper peste ele. Era tânără, iar corsetul strâns îi împingea pieptul plin în afară.

— De unde-i borvizul, se interesă Andreas, ducând la nas paharul.

— E de Vâlcele, domnule, îl asigură fata.

— De Borsec, nu-i?

— Nu-i. Daˈ și izvorul acesta e bun. Gustați, numaˈ!

Bărbatul duse neîncrezător la gură amestecul de vin și apă minerală și sorbi.

— Merge! Dădu paharul peste cap, iar fata îi mai pregăti imediat unul.

— Deci, îl vei primi pe băiat? întrebă meșterul Johannes.

— Cu condiția să nu-mi iasă din vorbă.

Se cunoscură chiar în acea seară, în curtea exterioară a bisericii. Maestrul Andreas venise să facă niște măsurători. Se oprise în fața zidului de piatră înnegrită unde câteva statuetele odihneau încremenite pe consolele protejate de baldachine.

Băiatul se apropie de el și zise:

— Mie mi se pare că Ioan Botezătoriul are capul prea mare pentru restul corpului, nu credeți?

— Așa a vrut să-l facă, ca să atragă atenția asupra sacrificiului, îi răspunse bărbatul fără să întoarcă privirea. Uite, manta, faldurile, sunt nefirești, cutele cad paralel, continuă el. Așa se sculpta. Școala Parlerilor. Iacob cel Mare. Pe cap are o scoică de pelerin, iar în mâna dreaptă ține bastonul pentru peregrinări. Uite, acolo, Sfântul Nicolae, Evanghelistul Luca. Cel din dreapta e Sfântul Sebastian. Vezi, e diferit. Altă școală.

— Eu sunt Emil, zise băiatul încet, vă mulțumesc că ați acceptat să mă luați în echipă.

Maestrul se întoarse.

— Am auzit că ești foarte priceput. Din ce mi s-a spus, ai restaurat din memorie bucățile căzute. Impresionant!

— Da, i-am refăcut mâna lui Toma. Cel din stânga, șopti băiatul, așteptând o reacție critică a maestrului.

— Nu e Toma. E apostolul Petru. Uite, în dreapta lui Iisus e Pavel, perechea lui Petru, plus că are părul scurt și ondulat ca al tău, mai zise și privi cu atenție mâna restaurată de băiat. Chiar tu ai făcut-o? De unde ai deprins acest meșteșug? Prin ce țări ai călătorit?

— Nu am călătorit. Meșterul Iohannes mi-a promis că o să mă trimită.

— Ai împlinit 15 ani?

— La anul. În octombrie. Și am făcut și leul.

— Care leu?

Băiatul arătă spre latura de nord a corului unde, sus, pe contraforturi, trei statui păreau că privesc în zare: un bărbat cu două scuturi, o femeie așezată în genunchi și un leu.

— Tu ai sculptat acel animal? Cine ți-a dat voie?

— Meșterul Iohannes. A zis că dacă nu-mi iese, să-l dărâm. Dar i-a plăcut.

— Și cel care stă aplecat peste contrafort, de parcă s-ar uita la noi, cine este?

Băiatul privi în direcția în care se uita maestrul, dar nu văzu altă statuie în afara celor enumerate.

— Unde, domnule? La ce vă uitați?

Andreas tresări. I se păruse. O fi de la oboseală, își zise și intră în biserică. Băiatul îl urmă tăcut.

— Să nu-mi zici că ți-ai băgat coada și pe aici, întrebă Andreas iritat.

— Doar un pic, la amvon. Când a căzut șarpanta și a rupt din scară. Am dres-o cât am putut de bine.

— Mda. Ai dres-o chiar foarte bine. Dar acolo, sus? zise Andreas arătând spre niște crăpături urâte din bolta corului.

— Alea nu-s de la incendiu. Sunt de la cutremurul cel mare. Cică băteau clopotele singure, fără ca nimeni să le tragă. S-au bălăngănit, așa, toată noaptea. Așa vorbește lumea, că ne-a arătat Dumnezeu dezastrul ce o să vie.

În săptămâna următoare începură lucrul la boltă. Erau, cu toții, patruzeci de oameni, meșteri, calfe și zidari. Andreas supraveghea mersul lucrărilor și le dădea indicații muncitorilor cățărați pe schele.

Emil lucra cot la cot cu ei, căra găleți, pregătea materialele și îi ajuta cu sfaturi pe meșteri, atunci când nu le ieșea lucrul la vreo arhivoltă[1]sau șambrană[2].

Toți se mirau cât de priceput era și cât de frumos le vorbea despre noul său idol, Andreas Wallbrunnus.

Adevărul e că nici maestrul nu părea să rămână indiferent la bucuria și pofta de viață ce le răspândea în jur tânărul Emil. Puțin câte puțin, Andreas îi destăinui o grămadă de secrete din breasla lui, iar discuțiile lor depășeau de multe ori latura tehnică. Uneori, noaptea îi prindea așezați pe băncuța din fața bisericii, admirând bolta cerească și filosofând la esența vieții.

Băiatul sorbea fiecare cuvânt ieșit din gura învățătorului, uimindu-l, la rândul său, cu judecăți mature și cu idei mult înaintea timpurilor sale. Acea apropiere devenise tot mai evidentă și lumea deja începuse să vorbească. Băiatului, însă, nu-i păsa. Nu își dădea seama că Andreas vedea în el, dincolo de discipolul vrăjit de tehnica îndrumătorului, un tânăr frumos. Nici atunci când îl ținea pe după umeri și îi șoptea în ureche secretele arhitecților din Egipt, cei care ridicaseră mărețele piramide, nu bănuia nimic.

Trecură, așa, patru luni, iar toamna se simțea deja în aerul rece și în vântul ce sufla cu putere dinspre munte. Lucrările erau pe terminate, iar zidarii dădeau un ultim finisaj aliniamentelor. În acea dimineață, Emil lucra la un detaliu exterior al statuii reprezentându-l pe Iisus Salvator Mundi. Cioplea concentrat piatra, când se auzi strigat. Privi în jos și îl văzu pe Andreas. Bărbatul părea foarte nervos, doar în cămașă de noapte și cu părul vâlvoi.

— Coboară dracului de acolo! Cine ți-a dat voie să lucrezi la statuie? Nefericitule!

Băiatul se opri din lucru, surprins de modul în care i se adresase Andreas. Se agăță sprinten de schele și le coborî cu repeziciune.

N-avea de unde ști că reacția necontrolată a maestrului era urmarea unui vis ciudat pe care acesta îl avusese în noaptea care tocmai trecuse. În acea închipuire a minții, un diavol îi arătase cum Emil îi va lua locul și cum mulțimile strânse la inaugurare îl aclamau pe băiat, în vreme ce el, celebrul Andreas Wallbrunnus, ajunsese de batjocură, alungat cu pietre din oraș.

Emil se apropie și spuse:

— Vă cer iertare, maestre! Nu am vrut să vă pricinuiesc supărare. Îmi terminasem lucrul și am zis să mai repar la statuie...altă dată nu v-ați supărat.

Soarele ieșise dintre nori și i se juca prin inelele aurii ale părului. Cum stătea așa, drept, în lumină, chiar semăna cu apostolul Petru. Ochii albaștri priveau pierduți cu un soi de tristețe mirată către cel care, până atunci, îi inspirase atât de profund visele.

— Vino după mine! Bunăvoința mea te-a adus aici, dar trufia strică rodul cel bun! Vino! zise Andreas și îl apucă de mână. Îl trase după el spre o dependință a bisericii, unde își țineau zidarii sculele. Fără să-i dea drumul, descuie ușa cu cealaltă mână și împinse cu piciorul în ea. Îl trase pe băiat înăuntru și ferecă intrarea cu un drug de fier.

Trecu un timp și Andreas ieși. Ieși apoi și băiatul cu pași împleticiți, privind în gol.

— Dacă spui cuiva, te omor! îi zise Andreas, privind suspicios în jur.

A doua zi, Emil sui din nou pe cornișă. Știa doar că trebuia să termine ce începuse. Lucră în continuu, fără să mănânce sau să bea apă, până când luna se arătă pe cer. Fericit că isprăvise dădu să se întoarcă, dar chiar atunci, două mâini i se opriră în piept. Mai apucă să privească luna care se tot depărta de el și se făcea tot mai mică, până se stinse de tot.

Dimineața, trupul fragil al băiatului zăcea strâmb pe pământ. Ochii săi albaștri se albiseră căutând încă spre cer luna.

— Bietul băiat, o fi alunecat, zise unul.

— Ciudat să cadă. Era agil ca o pisică. L-o fi împins vreo pală de vânt, comentă altul.

Îl așezară într-o roabă și îl duseră în biserică. Acolo îl puseră pe o masă și aprinseră câteva lumânări.

— Dumnezeu să-l odihnească, că de iertat, nu prea are ce să-i ierte. Era un copil cu suflet de aur. Să-l chemăm pe maestrul Wallbrunnus! Sărmanul, când o afla... Cine se duce să-i spună?

Nu fu, însă , nevoie să meargă nimeni. Andreas intră chiar atunci însoțit de meșterul Johannes și de pastorul Joseph Teutsch⁠. Discutau despre finalizarea lucrărilor și despre niște socoteli legate de plata calfelor. Când îl văzu pe băiat întins pe catafalc, cu lumânările arzându-i la căpătâi, Andreas se desprinse de lângă cei doi și se aruncă asupra trupului neînsuflețit. Rămase așa, preț de câteva clipe, îmbrățișând cadavrul și suspinând înăbușit. Apoi se ridică și întrebă ce se întâmplase. Muncitorii îi răspunseră că băiatul alunecase de pe cornișă.

În noaptea aceea Andreas nu putu adormi. A doua zi urma să părăsească Cetatea Brașovului. Terminaseră de închis bolta, biserica fusese renovată și arăta chiar mai bine decât înainte de incendiu. Se foia în așternuturile umede, iar remușcarea nu îl lăsa să închidă ochii. Abia spre dimineață reuși să adoarmă, dar un vis ce se insinuase prin lumina lăptoasă a zorilor îl trezi ud leoarcă. Ieși afară, numai în cămașă și alergă desculț spre biserică.

Cerul acoperit părea că își lasă toată greutatea asupra orașului. Un tunet bubui în depărtare, amenințător.

Ajunse în curtea bisericii cu picioarele zdrelite. Cu ochii holbați, așa lung și deșirat, înfășurat în cămașa largă și cu mânecile fluturând, părea o stihie scăpată în lume. Intră în șopron și deschise lada cu scule, le aruncă în găleată și le urcă cu scripetele sus, pe cornișa de unde căzuse băiatul. Se urcă și el pe schelă și se apucă de lucru. Munci toată ziua, apoi coborî sleit de puteri. Ploaia începu să cadă cu putere din cer. Printre stropii de apă ce-i intrau în ochi, statuile de pe contraforturi îl priveau acuzator. Pe ultimul stătea Ioan, cel mai tânăr dintre ucenici și preferatul lui Isus, iar pe primul odihnea, îngenuncheat, un băiat cu bucle, cu mâna dreaptă întinsă în jos, sprijinit pe cea stângă.

Spre seară se predă autorităților austriece.

---

[1] Arhivolta este un detaliu de arhitectură, de regulă decorat cu sculpturi, așezat deasupra unei arcade la o ușă, la o fereastră, la un portal (de obicei situate în exterior) etc.

[2] Șambrana este un ancadrament de lemn sau de piatră care mărginește o ușă / poartă, o fereastră sau un șemineu și care se situează în planul zidului sau ușor în relief. Joacă un rol de finisare și de racord între lărgirea oblică a zidului și suprafața acestuia.