Cătălin Dorian Florescu, Turnul focului, trad. Mariana Bărbulescu, Humanitas, 2024

În perioada 21-28 octombrie, scriitorul Cătălin Dorian Florescu a avut un turneu de lecturi publice și de prezentare a noului roman prin mai multe orașe din România - Sibiu, Brașov, Iași și București. Tot atunci, citisem articolul Laurei T. Ilea, Imaginarul exilului și al diasporei, din volumul Enciclopedia imaginariilor din România (vol. I). Printre altele, autoarea discută despre o serie de scriitori care prezintă imaginea unui interesant polimorfism; adică, spune aceasta, deși se plasează în contexte diferite (Elveția, în cazul de față), scriitorii români revin, în formule inovatoare ale unui rebranding inversat, în spațiul cultural de origine. În fine, e (și) cazul lui Cătălin Dorian Florescu, a cărui limbă de creație e germana, întrucât trăiește la Zürich din anul 1982.

Cu o singură excepție (Vremea minunilor, trad. Adriana Rotaru), Mariana Bărbulescu este principala traducătoare a cărților lui Cătălin Dorian Florescu. Întrebată - de Lavinia Balulescu - despre comunicarea dintre traducător și scriitor, Mariana Bărbulescu răspunde:

"Cărțile lui Cătălin Dorian Florescu sunt un capitol oarecum separat în viața mea de traducător. M-au însoțit aproape tot drumul și, mai ales la început, m-au ajutat să mă înțeleg și să înțeleg mai bine ce vreau și ce fac. La fel percep și comunicarea dintre noi, cu bune și cu mai puțin bune, cum e firesc într-o relație viabilă, sănătoasă. A fost și încă este ca o călătorie fantastică, pe care am făcut-o împreună și care n-aș vrea să se sfârșească niciodată."

Această "călătorie fantastică" merge mai departe și prin traducerea celui mai recent roman semnat de Cătălin Dorian Florescu, Der Feuerturm (Turnul focului, Humanitas, 2024). În cadrul lansării de la Humanitas Cișmigiu, Lidia Bodea clarifică dintru început simbolistica (traducerea) titlului, în măsura în care, spune aceasta, primise o serie de "telefoane de critică". Turnul focului, și nu Foișorul de Foc, pentru că acesta din urmă e (aproape) un personaj și e supus metamorfozei. Autorul însuși motivează că un turn de foc are o mai mare importanță (simbolică) decât un foișor. De acord.

Prima impresie pe care mi-a generat-o lectura cărții e aceea că Turnul focului e un axis mundi, un martor tacit, dar neclintit, la desfășurarea și scrierea Istoriei. Un suprapersonaj care veghează și supraveghează evoluțiile tehnologice, schimbările de paradigme și mutațiile sociale, politice, culturale ale României, de-a lungul timpului:

"Orice ar fi fost, că au venit armate și au zdrobit orașul, că au apărut avioane pe cer, prefăcându-l într-un peisaj cu cratere, că l-au terorizat ostașii Armatei Roșii sau cei de la Cămășile Verzi, că Bucureștiul e sluțit de comuniști, că omul abia se târăște de foame și de nefericire – turnul avea să le îndure pe toate, mut și calm. Fiindcă toate păreau să aibă un termen de expirare, numai el nu."

Simbol al memoriei culturale (definite în raport cu mai multe instanțe: memoria individuală, memoria grupului, comunicarea socială și tradiția), Turnul focului fusese perceput ca un zgârie-nori (asta până la "invazia" blocurilor comuniste) la care generații de-a rândul se raportau cu un anumit soi de idealism. În plus, simbol al morții ("Înainte să-și ducă morții la cimitir, îi aduceau la turn, pe care-l înconjurau o dată, de două, de trei, de patru ori"), al nunții ("Astfel, bunica Agape a întemeiat încă o tradiție, căreia avea să-i vină rândul mult mai rar: și anume cea de a purta mireasa în jurul turnului. Pentru asta unii luau o trăsură, alții, o mașină, iar alții înconjurau turnul cu mireasa în brațe, de câte ori dorea ea, uneori până când se prăbușeau.") și al nașterii sau al vieții ("SUNT UN COPIL AL TURNULUI, NĂSCUT UNDEVA între parter și primul etaj, pe treptele pe care alunecase mama, care voia să-i ducă mâncare tatei. Țipetele mele, prima mea confesiune de credință față de viață și de libertatea de a face ce voiam, au răsunat în tot turnul."), Turnul focului mediază între istoria mare și cea mică, consemnând (pre)facerea unei societăți românești... în mitologia și superstițiile ei.

Scris la persoana I, naratorul Victor Stoica rememorează cu luciditate episoade din istoria personală și familială, alternând momentul la prezent al "ultimului an cu Ceaușescu", cu momentele esențiale, relevante din viața membrilor săi din familie, începând din secolul al XIX-lea și continuând cu secolul al XX-lea. Deși există multe dezvăluiri care ne țin conectați la macroistoria României (cu aplicație pe evoluția și transformările Bucureștiului, de-a lungul mai multor secole, dacă ne raportăm și la legenda din primul capitol), așa cum remarcasem adineauri, romanul are în centru istoria "eroică" a unei familii de pompieri.

Din punctul meu de vedere, autorul ilustrează voit o incursiune în biografia înaintașilor Stoica, pentru a ajunge ulterior și alternant în prezentul narării, în scopul de a spori efectul de autenticitate. Simbolic, capitolul I, singurul care are un subtitlu, Legenda bărbatului care voia să vestească primejdii, conferă personajelor un laitmotiv al supraviețuirii și un motto al condiției lor sociale.

"Suntem o familie de pompieri, o dinastie ca să zicem așa. Suntem ai focului de generații. Noi am salvat orașul de mai multe ori, stră-străbunicul meu chiar națiunea, de două ori – a doua oară i-a fost zdrobit spatele –, și, dacă nu chiar orașul sau națiunea, atunci măcar Universitatea, Grand-hotel Boulevard, unul dintre cele mai bune din partea locului, crâșme rău famate și unele unde puteai să te ospătezi cu șapte, opt lei și trebuia să știi franceză ca să pricepi ce era în meniu; magazine elegante, cu marfă pariziană, cafenele cu proprietari germani, bordeluri din cartierele mărginașe și biserici pe care sfinții lor nu le-au putut apăra de foc."

Imaginația debordantă a prozatorului e de regăsit în conturarea diversă a portretelor și a caracterelor. Cătălin Dorian Florescu surprinde viața unor personaje la limita bovarismului. Grigorie, stră-străbunicul lui Victor, un povestaș acerb, pornește - în fiecare seară - într-o lungă călătorie prin amintirile lui: de la marile infracțiuni la omorurile obișnuite; de la istoriile extraordinare, precum cea despre primul american văzut pe acele meleaguri, numit Mister James Swane, la divele venite din țări străine, pe care le văzuse el la teatru ș.a. De Grigorie a depins nu doar soarta familiei, ci și soarta orașului, a țării. La fel, sublocotenentul Vasile Stoica, fiul lui Grigorie, salvase Circul Sidoli, iar faptul că recuzita, animalele și mulți spectatori n-au ars s-a datorat calmului dovedit de acesta.

Foarte reușită mi se pare Ecaterina, soția lui Vasile, întrudită parcă cu Vitoria Lipan. Fire profund autoritară, înțelegând lumea în baza unei conștiințe religioase, "Unde se afla ea, domneau regulile ei, trebuia să depui armele și să i te predai." Reprezentativ pentru relația celor doi soți mi se pare episodul tranziției spre Turnul de foc, în care, dacă Ecaterina își aduna sfinții în jur, poposind la diferite biserici, soțul ei participă pe repede înainte la o revoltă socială.

Mai departe, următoarele generații aduc noi personaje simbolice. Mai întâi, Darie Stoica și soția Agape, bunicii lui Victor, apoi, fără să se insiste, se naște generația părinților protagonistului. În fine, prezentul narării, întregește tabloul familiei Stoica prin Victor și soția lui Magda, precum și prin fiica lor, Iana.

Acest tablou de familie nu ar fi complet fără galeria diversă de personaje care populează romanul, multe dintre ele fiind foarte bine construite. Mi-au atras atenția în mod special măcelarul Inimă și soția lui Văduvă - amândoi se sinucid. Rosi și Ghimpe care dau naștere lui Stelian, care la rândul lui avea un fiu, Tiberiu, cel mai bun prieten al lui Victor din copilărie.

Mi se pare că cei doi, tată și fiu, sunt persoanje reprezentative în evoluția diverselor mișcări ideologice, din spațiul românesc. Dacă Stelian e tipologia oportunistului (agent politic, când pentru unii, când pentru alții, depinde care îl plătea mai bine... a bătut liberali, conservatori, socialiști, uneori pe toți în aceeași zi), fiul lui, Tiberiu, devine un comunist convins, gata să renunțe la relațiile umane, în detrimentul crezului ideologic, politic. Nu întâmplător, îl trădează pe Victor, care ajunge în temnițele comuniste timp de opt ani, din 1956 -1964. În ce împrejurimi se petrec toate astea, lasă la plăcerea ta, cititorule, să descoperi. Îți spun doar atât: merită să citești.

În fine, prin acest periplu în istoria unui oraș (in extenso, a unei țări) și a unei familii, Cătălin Dorian Florescu realizează un adevărat tur de forță romanescă, punând accent pe poveste, pe emoție și pe construcția epică. Relevant mi se pare (și) modul, de multe ori, poetic, în care scriitorul "transgresează" epocile prin urmărirea arborelui genealogic al familiei Stoica și al oamenilor mărunți, așa cum nu de puține ori afirmă în text, și care are la bază jocțiunile între diferite sisteme politice și sociale, prin care a trecut Bucureștiul, din secolul națiunilor și până în pragul revoluției din ‘89...