Liviu Stan s-a trezit într-o dimineață la Budapesta: ce dracului caut eu aici? - s-a întrebat și a început să sune lume, prieteni deținători de avioane și baloane zburătoare, amici specializați în teleportări și așa mai departe. Dar cum toți erau ocupați și-și vedeau de-ale lor, până la urmă s-a calmat și-a decis să viziteze orașul. Numai că de la primii pași și-a dat seama că se afla în plin stalinism, așa că imediat a scos camera de filmat și uite ce povestește acum.

Zenob

Pe unde te-ai plimbat în ultima vreme? Ce-ai făcut pe-acolo?

În ultima vreme? Prin țară. Pe la câte-un CET, pe la câte-un buncăr. În august, am fost la explorat în Ungaria, unde ne-am infiltrat în legendara centrală art deco Kelenfold, ne-am strecurat pe-o bandă transportoare șubredă, la 100 și ceva de metri deasupra pământului, în termocentrala Inota, faimoasă datorită filmului "Blade Runner 2049", și am luat la scotocit și câteva buncăre de transmisiuni militare din timpul Războiului Rece. Pe scurt, feerie.

Tot astă-vară am dat o raită și prin Napoli, adică în orașul ăla în care oamenii nu se nasc din oameni, ci din ziduri, iar zidurile nu sunt ziduri, ci documente ale utopiei, evanghelii ale frondei și tandreții. Adu-ți naționalitatea și noi o vom milui, promit zidurile, naivele ziduri.

Nu cumva ai trădat literatura în favoarea filmului? Unde se întâlnesc cele două?

Trădare? De ce trădare? Pentru mine nu există o graniță între literatura pe care-o scriu și micro-documentarele #nișteunii, ci un circuit firesc al reciclării. Temele care mă preocupă literar își găsesc o extensie organică și-n ruinele industriale pe care le cutreier. În esență, ce sunt ruinele? Basme sociale eșuate, ficțiuni apocaliptice ale utilității economice. Dărâmăturile mustesc de povești. Povești ale disparițiilor, ale pierzaniei, ale uitării. Urbexul m-a învățat că, fără ruine, trecutul nu poate avea dreptate.

https://www.youtube.com/watch?v=oCAL6Wh-Gro&t=39s

Liviu Stan printre ruine

Ai proiectat recent, la Muzeul Municipiului București (Palatul Suțu), filmul tău, care s-a bucurat de succes. Ai avut public record și la finalul proiecției au curs întrebările. Ce s-a întâmplat acolo?

La invitația lui Cătălin D. Constantin, am ținut o conferință despre acest teren de joacă al trecutului numit urbex, prin prisma proiectului #nișteunii. Cătălin mi-a ridicat mingea la fileu, oferindu-mi ocazia de-a face lobby unui "sport contemplativ", puțin cunoscut la noi de publicul larg și cu o comunitate deocamdată mică, prin comparație cu ceea ce se întâmplă în Occident sau, până la izbucnirea invaziei ruse, chiar în Ucraina. Și am abordat urbexul din altă perspectivă (lăsând deoparte latura sa aventurieră): aceea de detectivism al reziduurilor, în care găsim trăsături brute din domenii precum arheologie, antropologie, geografie sau sociologie.

De ce ai ales Șuțu?

Pentru că, grație unor oameni precum Cătălin și Adrian Majuru, Muzeul Municipiului București a devenit un hub fascinant, unde antropologia culturală se află la loc de cinste.

Ce poveste îți umblă prin minte acum?

Lucrez la un roman a cărui acțiune se desfășoară pe durata a 24 de ore. Mai multe vieți se intersectează pe fundalul unui summit de la București care se va sfârși cu… o surpriză.

Probabil că la surpriză lucrezi acum.

Cam da.

Ce clădire ai renova pentru vacanțele tale scriitoricești?

Dacă tot mă inciți la utopii locative, fascinația mea pentru imagologia Războiului Rece este mult prea mare, ca să nu-mi fugă mintea spre deșertul kazah, la cosmodromul Baikonur. Există acolo un sector mort, cu un hangar gigantic, în care se află două navete spațiale Buran, abandonate. Locul este copleșitor, un templu al Sindromului Stendhal.

Ce cadou ai vrea să primești de Sărbători?

Unul care, din păcate, cere un mega-credit de nevoi personale. Un obiectiv anamorfic Atlas de 18 mm. Dar mai bine nu deschidem subiectul ăsta deprimant.

Nu se știe niciodată.