Revistă print și online

Metaficțiunea

Am fost rugat să scriu ceva pentru numărul 100 al Revistei Ficțiunea. Cum poți să celebrezi mai bine un astfel de prag decât printr-o ficțiune despre ficțiune? (Cristi Nedelcu)

Desigur că era un interogatoriu, deși bărbatul îmbrăcat stupid de asemănător cu un personaj din filmele cu spioni de serie B, încerca să îi dea aparența de discuție relaxată. Dar chiar faptul că îl așteptaseră la ieșirea de la liceu și că știau că el va veni atunci, înainte de ultima oră, de la care chiulea în fiecare zi de miercuri, demonstra că îl urmăriseră și îi știau toate mișcările.

Ciudat, nu se simțea speriat. În sinea lui chiar se mirase că durase atât până să îl găsească. De când făcuse lucrul acela simțise că nu este în regulă, deși știa foarte bine că nu încălcase nicio lege. Numai că, știa la fel de bine, că în zona aceasta legea nu avea prea mare importanță. Lucrurile se întâmplau cu o repeziciune atât de mare încât legea era ultima care se adapta.

Dar lui nu îi păsase. Reușise să o impresioneze pe Miruna și asa era tot ce conta. El, băiatul aproape invizibil, care cel mult se putea lăuda cu performanțele de la Counter Strike sau de la League of Legends obținuse premiul cel mare pe care o cunoscută revistă de ficțiune îl pusese în joc pentru a marca un număr rotund de apariții. Tot ce trebuia să faci era să trimiți o povestire inedită despre ce înseamnă ficțiunea pentru tine. Pentru el nu însemna nimic. Nu îi plăcea să citească, și la școală cu greu reușea să facă față la ora de română. Dar îi plăcea de Miruna. Miruna, cea mai frumoasă fată din liceu, care era olimpică la română și la engleză, care cânta la pian și pe care părinții o pregăteau pentru o carieră într-un domeniu pe care el nici nu îl înțelegea.

De la Miruna aflase de concurs. Nu că i-ar fi spus ea. A auzit-o pe hol în timp ce povestea noianului de admiratori care o înconjurau în fiecare pauză că va participa la un concurs de literatură la care se pot înscrie și scriitorii adevărați și la care marele premiu era de 1.000 de euro.

Atunci, pe loc, se decisese să participe și el la concurs. E drept că habar nu avea să scrie, dar nu asta conta. Știa exact cum avea să facă și, chiar dacă nu va căștiga marele premiu, sigur povestirea lui avea să fie menționată într-un fel. Și asta avea să îi aducă atenția Mirunei.

Și așa fusese. Se înșelase în două privințe. În primul rând premiul. Lucrarea lui chiar obținuse marele premiu și fusese elogiată de juriu. Atunci și-a dat seama că ar putea să aibă probleme, dar intrase în joc și nu mai putea da înapoi. În definitiv, 1.000 de euro sunt bani. Și a doilea lucru unde se înșelase, și chiar mai grav, fusese atitudinea Mirunei. Dacă până la acest concurs probabil că ea nu știuse că el există, acum îl ignora în mod agresiv. Faptul că un nimeni apărut de nicăieri îi luase gloria la care ea avea dreptul fusese de natură să îl transforme dintr-un băiat pe care îl ignora într-unul pe care îl ura.

Tot era ceva, se consolase el cu gândul. În definitiv, mai bine să te urască, decât să nu știe că exiști.

Dar nu putuse să filosofeze prea mult pe tema asta. Nici măcar o săptămână nu trecuse de la anunțul că a primit marele premiu, când în fața porții liceului, îl așteptase mașina neagră (un alt clișeu care lui i se păruse penibil) iar bărbatul care cum stătea în fața lui îl invitase să urce.

Desigur, bănuiești de ce te-am invitat la discuție, întrebă bărbatul amabil.

Erau într-o cafenea de pe o stradă obscură. Erau singurii clienți din local. El își luase o cafea, iar bărbatul un cappuccino.

A, dacă vrei să fumezi, se poate, îi spuse bărbatul. Nu o să ne deranjeze nimeni.

Știau și că obișnuia să fumeze. Dar atunci nu avea chef. Nu se simțea în largul lui.

Nu, mulțumesc. Păi... da... bănuiesc că este vorba despre acel concurs, nu?

Bărbatul încuviință din cap.

Și trebuie să dau banii înapoi?

Pentru o clipă bărbatul păru deoncertat. Apoi înțelese și zâmbi.

A, nu. Nici vorbă. Nu ne interesează nimic legat de asta. Este treaba revistei dacă nu a prevăzut în regulament că textele nu trebuie să fie create de inteligența artificială. Pe noi altceva ne interesează.

Abia acum lucrurile deveneau ciudate. Băiatul întrebă cu voce pe care încercă să și-o stăpânească

Ce anume?

Cu ce program ai scris textul? Noi avem acces la toate programele de inteligență artificială și monitorizăm zilnic toate textele care apar, indiferent că este vorba despre presă, reviste literare, sau bloguri. Textul tău a fost imediat remarcat din două motive. În primul rând era clar scris de un program de inteligență artificială și în al doilea rând nu era niciun program cunoscut de noi. Așadar, ce ai folosit? Nu cred că ai fost capabil să creezi tu unul nou, așa este?

Tonul vocii trăda o temere ascunsă, Poate că ei se înșelau și că băiatul ăsta care, după cum arăta istoricul providerului lui de internet, nu făcea altceva decât să se joace toată ziua, chiar fusese capabil să pună la punct la un nou program de inteligență artificială. Asta ar fi aruncat în aer toate încercările echipei pe care Guvernul o însărcinase să facă un asfel de lucru.

Și da și nu, răspunse băiatul. Nu este un program de inteligență artificială propriu zis. Nu am nici resurse nici knowledge-ul necesar. Pur și simplu am făcut un agregator de resurse IA.

Bărbatul înghiți în sec. Da, era banal de simplu. Aproape că îi veni să își dea una peste cap, pentru că nimeni dintre ei nu se gândise la un lucru atâ de evident. Nu era nevoie de un program nou. În timp ce băiatul explica, bărbatul ducea gândul mai departe și ceea ce se afla la capăt era pur și simplu îngrozitor.

... și practic, programele de IA colaborează între ele pentru a concepe un text care să respecte cerințele pe care eu le-am stabilit la început. Iar aceste cerințe au fost clare – textul să nu semene mai mult de 3,5% ca stil, subiect și personaje cu nimic din ce se găsește ca resursă pe internet.

Asta era tot. Atât de simplu. Bărbatul îl privi și se întrebă dacă băiatul știa ce făcuse. Clar că nu. Poate nici nu era capabil să înțeleagă. Totuși încercă.

Îți dai seama ce ai făcut?

Da, desigur. V-am spus că o să dau banii înapoi.

Pentru prima dată, bărbatul își ieși din fire.

Lasă-mă cu banii tăi. Crezi că de banii ăia îmi arde mie?

Apoi se calmă.

Știi când a devenit homo sapiens specia care a cucerit pământul?

Băiatul se gândi intens. Știa ceva. Ascultase acum ceva timp un podcast după o carte care făcea furori în rândul corporatiștilor.

Ceva cu revoluția cognitivă, nu?

Exact. Acum 70.000 de ani, un grup de homo sapiens a plecat din estul Africii de Nord și, în 50.000 de ani a cucerit tot globul. Știi ce i-a ajutat pe mebrii acelui grup să aibă acest sucees formidabil?

Știa ceva, dar nu voia să riște.

Ficțiunea. Nu limbajul propriu zis. Și celelalte specii de hominizi comunicau între ele. Dar Homo sapiens a fost singurul care a fost capabil să inventeze povești, mituri și legende. Și asta i-a unit și i-a făcut să poate colabora în număr mult mai mare decât orice specie de mamifere. În momentul în care oamenii au crezut în același povești au fost de neoprit. Și care a fost rezultatul? Au exterminat toate celelale specii de hominizi.

Bărbatul tăcu. Implicația a ceea ce spusese era clară, dar băiatul refuza să o vadă.

Acum să se întoarcem la ce ai făcut tu. Ai pus la un loc toate programele de IA cunoscute și le-ai făcut să colaboreze pentru a crea o ficțiune. Ce crezi că va urma?

Băiatul dădu din umeri. Fusese pus în postura ucenicului vrăjitor și asta îl deranja, mai ales că simțea că nu este doar responsabilitatea lui.

Voi cum analizați zilnic toate textele care sunt publicate pe internet? Nu tot cu inteligența artificială?

Ba da, răspunse cu voce moale bărbatul înțelegând ce vrea să spună cel din fața lui.

În defintiv cred că era doar o problemă de timp până să se întâmple asta, nu credeți?

Acum fu rândul bărbatului să tacă.

Și acum ce este de făcut?

Întrebarea băiatului căzu greu între ei. Bărbatul nu îi răspunse. Tăcerea părea că se solidifică și cuprinde toată cafeneaua.

În jurul lor parcă simțeau cum o nouă lume se naște. O lume în care nu se știa dacă ei ai mai au loc.

Cristi NEDELCU

Jurnalist, scriitor, dramaturg și blogger, Cristi Nedelcu are un doctorat în filologie cu teza "Semiotica bancului", volum publicat în 2023 la editura "Junimea" din Iași. A publicat mai multe cărți de teatru, eseu și proză. În prezent trei piese i se joacă la teatre din țară: "Paso Doble" - la Teatrul "Anton Pann" din Râmnicu Vâlcea, "Bătrânul, fata și biblioteca" la Teatrul "Tony Bulandra" din Târgoviște și "Păsări de nisip" la Teatrul Național "Marin Sorescu" din Craiova. Cel mai recent volum de proză este "Cimitirul trandafirilor", roman apărut în Biblioteca de Proză Contemporană a editurii Litera . Membru USR, PEN și UZPR.