Ca orice plan făcut pe genunchi, și acesta lăsa loc unor întrebări. Nimic esențial, bineînțeles, doar chestii de detaliu, de exemplu: "ce o să se întâmple dacă-mi iese?" sau "ce o să se întâmple dacă nu-mi iese?". Ca să nu mai vorbim de: "cum mă voi întoarce după?" Ca să le elimin, ar fi trebuit să studiez temeinic teoria, eventual să execut una sau două misiuni mai simple, de testare, dar nu mai aveam răbdare pentru așa ceva. De-ndată ce m-am convins că șmecheria era funcțională, am și realizat că singurul mod în care aș putea să o folosesc ar fi aruncându-mă cu capul înainte. Aveam doar o idee vagă despre cum trebuia interacționat cu aparatul, calculele nu le-nțelegeam în ruptul capului, iar ca plan de acțiune... preferam să las chestiunea în seama inspirației de moment.

Ca să fiu cinstit, nici nu credeam că aș fi putut folosi laboratorul venerabilului dr. Nicolaiu Cornelaide de prea multe ori înainte ca pleșuvul academician să-și dea seama și să-mi facă vânt electric afară din catedra de electrotehnică a Universității Transilvania. Sigur, eram laborant și asta-mi dădea dreptul (chiar mă obliga!) să bântui fără rost prin laboratoare. Căram inelul de chei de aproape un kil cu acte în regulă, însă a-mi băga nasul într-un proiect în care nu eram direct implicat, ci doar se întâmpla să se desfășoare într-una dintre sălile aflate sub puterea inelului meu de chei, era o mare măgărie. Iar a-i face măgării lui Cornelaide se pedepsea cu excomunicarea imediată.

Dar mai era un motiv, mult mai important, care mă zorea să-mi avortez embrionul de plan în aplicare înainte de a-i da șansa unei nașteri decente, și anume acela că fusesem laș de suficient de multe ori când venise vorba de femei. Și de fiecare dată, pasul în spate venise după ce rumegasem prea mult în minte consecința respingerii. Nu mă înțelegeți greșit, avusesem parte de companie feminină, dar niciodată de cea pe care mi-o doream cu adevărat. Curajul meu se limita la abordarea damelor care mă interesau puțin, sau aproape deloc, astfel încât eșecul să mă lase indiferent. Devenisem chiar bun la capitolul indiferență. Cât despre fluturi, ei bine, ajunsesem să cred că erau un simplu mit.

Și nu vorbesc întâmplător despre viața mea sentimentală ratată, pentru că, veți vedea, ca orice poveste care într-adevăr merită povestită, și aceasta este despre o femeie. Despre acea femeie! Și despre un individ căruia trebuia să-i aplic o corecție, chiar dacă asta ar fi însemnat să-i stâlcesc mutra.

*

Primul mi-a revenit auzul, odată cu bufnetul ca de bas. A urmat vederea, suficient de repede ca să văd cum unda de șoc culca iarbă în trecerea ei. Era răcoare și mirosea a pădure, iar fenomenul și-a găsit sfârșitul în foșnet de frunze și fâlfâit de aripi. Mica mea cascadorie deranjase flora și fauna locală. Dar numai puțin.

Mi-am mișcat degetele, apoi mâinile. Nu aveam nicio durere. La început am simțit o amețeală, cam de același soi cu cea care te încearcă vara, când te ridici brusc de la masa pe care au rămas patru halbe goale, dar, spre deosebire de cea din urmă, care te urmărește până la prima gustare, vertijul care mă încercase pe mine s-a mulțumit doar cu aerul rece ca să dispară.

"Bun", m-am gândit, cu un nou deșteptat chef de a rade o bere, "de-aici nu mai există cale de-ntoarcere." Nu gândeam în dodii și metafore, efectiv nu aveam idee cum să fac să mă întorc. Din câte văzusem, mașinăria era programată să aducă automat înapoi, după o zi sau două. Dacă totul mergea bine, avea să mă tragă înapoi într-o cu totul altă realitate. Însă nu știusem cum să verific. Al naibii Cornelaide cu brevetele lui cu tot!

Dar o făcusem! Și datoram asta numai inspirației de a nu fi gândit prea mult înainte. Deci, chiar meritam să mă cinstesc!

Am coborât din luminișul meu, am traversat rândul de tufișuri și drumul de poiană și am mers direct spre zidurile orașului, oprindu-mă doar pentru câteva clipe să admir priveliștea, în spatele Turnului Alb. Orașul vechi se desfășura frumos înaintea mea, până câteva sute de metri mai încolo, unde începea versantul Tâmpei. Nu mai văzusem acel peisaj de zece ani. Totul era exact așa cum îmi aminteam.

N-am poposit prea mult. Deși nu știam dacă trebuie să mă grăbesc sau nu, o stare ciudată de anxietate pusese stăpânire pe mine. "Nu ai făcut încă nimic, venirea ta aici nu a schimbat lucrurile. De-acum încolo contează ce faci." Detestam chestia aia.

Cum vă spuneam, aveam și chef de-o bere. Poate că un pic de alcool avea să mă mai liniștească. Am iuțit, așadar, pasul și m-am repezit la prima casă de schimb valutar pe care am găsit-o pe Republicii. Însă nu mi-am schimbat acolo decât decizia, pentru că mi-a fost imposibil să descifrez cursurile de schimb de pe tabel, iar experiența îmi spunea că acela nu putea fi decât un semn rău. Îmi finanțasem bine expediția, în dolari, pe care puteai să te bazezi oricând și oriunde, dar nu chiar atât de bine încât să-mi bat joc. Am părăsit centrul istoric și am găsit o casă de schimb decentă, pentru localnici. Probabil a meritat. Iar mersul pe jos pe străzile orașului tinereții mele îmi făcuse bine, aveam o poftă de viață de-a dreptul suspectă.

Am traversat sprinten Piața Sfatului mergând spre maternitate și m-am oprit în fața bărulețului în care știam că-l voi găsi pe cel pentru care bătusem acest drum. Eram conștient că avea să mă enerveze, fusese un individ detestabil și mi-l aminteam cu o oarecare repulsie, dar trebuia s-o fac. Am intrat. Mi-am rotit privirea prin bar. Nu mai știam exact unde se așezase în seara aceea. M-a amuzat să redescopăr interiorul, cu aerul lui suicidal, întunecat, posterele retro acoperind crăpăturile din pereții îngălbeniți de fum, muzica în surdină și mesele joase, care te obligau să te cocoșezi. Nu-i de mirare că atrăgea mai ales copii cu fiare prin sprâncene și prin buze și cu părul pe ochi. Of, tinerețea mea cea boemă!

Pe el l-am văzut în colț, la o masă, cu spatele spre intrare. Ea se așezase lângă el, dar nu părea să-l bage în seamă... ticăloasa! Ah, cât o uram! Ah, cum aș fi făcut orice la cel mai mic semn al ei! Am dat să mă apropii, dar am făcut stânga-mprejur și-am ieșit valvârtej, grăbindu-mă să mă fac nevăzut. Deja ajunsesem să văd neajunsurile lipsei unui plan. Cum naiba fusesem atât de tâmpit încât să uit că mai toți prietenii mei se aflau acolo în seara aceea? Eu aveam treabă cu un singur individ, nu cu toată gașca. Nu-l puteam scutura așa, de față cu toți. Aș fi putut totuși să-l chem un pic până afară, poate nu m-ar fi recunoscut ceilalți în câteva secunde. Dar mă panicasem. Mai ales că o amintire nouă tocmai îmi juca aievea în fața ochilor. Ședeam la masă, cu spatele spre ușa barului, cu ea butonându-și telefonul lângă mine. "Ia uite-te la ciudatu' ăla!" spusese unul dintre prieteni. "A intrat, s-a holbat la mine și s-a cărat!"

*

Revelația de la bar a avut darul de a-mi ridica două probleme foarte importante: "în ce condiții puteam să-l întâlnesc pe individ fără să risc să fiu recunoscut și de altcineva?" și respectiv "unde să beau și eu o bere liniștit?". Știam o groază de localuri prin centru, unele suficient de scumpe încât să nu risc să dau peste vreun cunoscut, dar problema era că nu suportam să stau singur într-un local. Ipostaza amorezului abandonat mă scotea din sărite.

Însă starea de frustrare mi-a dispărut când am găsit la un chioșc berea mea preferată, rețeta originală, nu porcăria aia pe care, chipurile, au reintrodus-o. Am îndesat câteva doze în rucsac și-am luat-o grăbit din loc, spre Tâmpa. Dacă urci puțin mai sus de promenadă, pe-o cărare oarecare, găsești peste tot locuri numai bune de băut singur. Asta-mi plăcuse totdeauna la Brașov: oricând doreai, îți permitea să ajungi, în câteva zeci de minute de mers pe jos, în mijlocul naturii, unde să tragi la măsea în tihnă. Ah, da, era să uit, și să cugeți.

Am început, deci, să cuget. După prima bere, posibilitatea de a fi comis o mare eroare venind aici a început să-mi dea târcoale. A doua bere a reușit să o alunge. Așadar, învinsesem deja două beri și mă întorsesem de unde am plecat. Bine de știut, trebuia să evit numerele pare. Spre dezamăgirea, dar totodată ușurarea mea, când am strivit în pumn a treia doză, găsisem soluția: aveam să mă întâlnesc cu individul undeva unde să nu fie niciunul dintre prietenii mei. Știu, nu e foarte impresionant, dar soluțiile simple sunt uneori cele mai eficiente. Iar acest loc putea fi numai spatele blocului ei. Oricum o întorceam, pe ea nu prea aveam cum să o elimin din scenă. Dar o puteam face simplă figurantă.

*

Când am ajuns în părculețul aproape îngrijit dintre blocurile mărginașe, pe care le cunoșteam atât de bine, se înnoptase. Avusesem ceva de mers până aici, iar mintea mi se limpezise și, din nou, ideea nu mi se mai părea atât de bună. Instinctiv, mi-am pipăit rucsacul, dar nu era momentul. M-am uitat spre camera ei – așa cum făcusem de atâtea ori. Avea obiceiul să fumeze pe fereastră. O chestie care, departe de a fi sexy, mă fascinase. Fumul pe care-l sufla subțire, cu pleoapele strânse, îi dădea o aură hippy, Janis Joplin-ică de "Puțin îmi pasă de ce crezi tu despre mine". Numai de-ar fi știut ce credeam eu despre ea! Mi-am scuturat capul alungând viziunea înainte să mă strivească în scrumiera melancoliei. Geamul ei era întunecat. Nu ajunsese încă acasă. M-am așezat pe-o bancă.

Uneori, când nu aveam nimic de făcut și creierul îmi deraia, îmi imaginam discuția de la facerea lumii, dintre Dumnezeu și Cornelaide. Profesorul ar spune: "Doamne, bagă acolo, în legile firii, și ecuațiile astea!" Dumnezeu ar răspunde: "Hmm, legile electromagnetismului, sună interesant! Ia să vedem: ăăă divergență din E este egal cu... nu înțeleg!" "Păi atunci..." și-ar legăna omul ilustrul cap, "Ești picat!". Poate că lucrurile nu se petrecuseră exact așa, dar nici prea departe nu se poate să fi fost. Ca dovadă stau două lucruri: în primul rând, Atotputernicul a implementat în funcționalitatea universului exact legile pe care Cornelaide le propovăduia cu atât avânt, iar în al doilea rând, pentru insolența lui, Domnul l-a pedepsit pe om creând un altul capabil să-i înțeleagă legile și făcând în așa fel încât numele celui de-al doilea să se lege pentru posteritate de celebrele ecuații. E vorba de contemporanul lui Cornelaide, Maxwell, cum ne plăcea nouă să spunem. Oare el ar fi știut dacă și cum aveam eu să mă întorc acasă? Pentru că problema cu adevărat importantă sunt sigur că nici el, nici Cornelaide, probabil nici Dumnezeu n-ar fi putut să mi-o rezolve.

Nu mi-am făcut niciun scenariu, nu mi-am pregătit niciun discurs. Aveam uimitorul talent de a uita totul cu o secundă înainte să-ncep să vorbesc, deci, la ce bun? În cel mai rău caz, i-aș fi tras tăntălăului câteva perechi de pumni, ca argumente finale, dacă aș fi văzut că nu o puteam scoate la capăt cu el, dar speram că spontaneitatea mea și inteligența lui – de care nu mă îndoiam – să conducă discuția spre un deznodământ mai agreabil.

Am auzit pași apropiindu-se și i-am văzut. El îi spunea bancuri. Glume tâmpite, pe care, din păcate, mi le aminteam încă. Un stil absolut dezastruos de a face conversație. Ea râdea, uneori, din politețe. M-am ridicat și m-am postat în mijlocul aleii, cu brațele încrucișate. Prima m-a văzut ea și a încremenit locului. Cred că apariția mea o speriase puțin. Exact ceea ce-mi doream. Ea trebuia să asiste mai de departe la discuție, vorbele mele nu erau pentru urechile ei. El a continuat să trăncănească vreo câteva secunde, până și-a dat seama că ceva nu era chiar în regulă. Apoi a ridicat ochii spre mine.

În acel moment, două lucruri foarte ciudate s-au întâmplat simultan: amintirea unei stări de panică mi-a revenit umplând – și acesta era cel de-al doilea, și mult mai ciudat, lucru – golul care tocmai se crease. Nu mi-am dat seama ce anume se petrecuse cu creierul meu, dar l-am simțit deodată foarte liber, de parcă cineva ar fi tras apa, lăsând o senzație de curățenie și prospețime. Aveam să-mi dau seama mai târziu ce se întâmplase, în acel moment nu am dat prea multă atenție noii mele stări mintale. Și nici amintirii apărute din neant. I-am făcut semn gagiului să vină până la mine, deși nu-mi făcea plăcere.

Nici lui nu i-a făcut, dar a venit.

— Mă recunoști? l-am întrebat doar puțin mai tare decât în șoaptă, fără nicio introducere.

Mi-a revenit amintirea fricii. Îi era teamă, dar a răspuns fără să-i tremure vocea:

— Sincer să fiu, nu. Vă cunosc?

S-a uitat către ea cu coada ochiului.

Cred că acum e momentul să vă spun că aspectul meu nu era deloc unul amenințător, – aveam creastă, purtam pantaloni de camuflaj, ghete și o haină de piele cu ținte – dar admit că prezența mea noaptea, pe o alee întunecată, putea da de bănuit. Individul își făcuse repede inventarul bunurilor și conștientizarea faptului că nu avea nimic după care să-i pară rău îi dăduse curajul de a mă înfrunta. Deja cred că bănuiți cum de știam asta.

— Uită-te ceva mai bine!

Nu-mi venea să cred că o tunsoare schimbată, o barbă și zece ani schimbau atât de mult aspectul unui om. Dar individul era absolut pierdut. Și-a dat părul de pe ochi, cu mișcarea aia enervantă a capului, pe care uneori o mai făceam când eram agitat.

— Îmi pare rău... dacă ne știm de la... ăăă...

— Hai, băi, termină cu tâmpeniile!

I-am rânjit. Am dat să-i pun mâna pe umăr, însă m-am răzgândit imediat. Îmi forțasem norocul destul de tare, nu era nevoie de o nouă perversiune. Faptul că-i vorbeam era suficient de aiurea.

— Nu prea am timp, am continuat, așa că, hai să ți-o zic pe aia dreaptă! Gagica asta o să plece la facultate la București într-o săptămână, iar tu ai să stai ca un rahat și-ai să te gândești cum o să fie când o să se întoarcă în vacanța următoare, de parcă s-ar întoarce pentru tine.

Senzațiile acelei discuții îmi reveneau progresiv. Spaimă, mirare, "sunt un rahat", frustrare... N-a spus nimic.

— Șansa ta e azi! Nu mâine, nu poimâine, azi!

De ce naiba-i spuneam chestiile astea? Cu ce era ziua de azi mai specială decât alte zile? Hmm...

Avea un milion de întrebări, dar gura căscată nu i-a putut scoate niciun sunet, articulat sau nu. Șocul! Trebuia să-l scot din starea asta. Cam greu fără...

— Ce căcat ai de pierdut? Chiar contează dacă tipa asta ți-e prietenă? Prietenă, auzi ce tâmpenie! Dacă-mi spui că vrei să rămâneți doar prieteni, te și pocnesc!

— Nnnu, a bâiguit, mult mai speriat de fereastra pe care i-o deschisesem spre prăpastia pe care o tot ignorase decât de amenințarea pe care n-aveam să o pun în aplicare.

— Atunci fă ceva, dobitocule! O conduci acasă, îi spui "pa-paa-a!" și te cari un pic mai încolo ca să nu te vadă cum te uiți la ea când iese să fumeze la geam. Ești un rahat cu ochi! Ce crezi că va ieși din chestia asta? – mi-am dat seama că nici eu nu știam. Nu mai știam!

Cam ăsta a fost momentul în care m-a recunoscut. Groaza lui m-a străfulgerat de la distanța anilor. M-a înfruntat. Aproximativ trei secunde, apoi s-a întors și-a fugit de a mâncat pământul.

*

Am rămas ca un idiot, incapabil să alerg după el. Acum puteam deschide și ultima bere, în cinstea eșecului. Dacă înainte avusesem... habar nu mai aveam ce, acum sigur pierdusem. Pierdusem ceva? Nu-mi dădeam seama. Lucrurile nu mai aveau sens. Atunci, de ce să mai beau? Adică, de ce mă deranjasem să-l iau pe-ăla la discuții? Ce sperasem să câștig? Eram foarte confuz. Iar amintirile mele cele mai recente erau groaza și o fugă împleticită.

Mi-am rotit privirile. De ce naiba venisem aici? Apoi am văzut-o, venind spre mine, cu mersul ei delicat, nesimțit de frumos, cu care-mi călca pe nervi. N-am putut decât să ridic din umeri. Mi-a zâmbit.

— Mulțumesc!

— Pentru ce? i-am întors zâmbetul.

— Pentru că m-ai scăpat de libidinosul ăla!

— Pe bune?!

— Ah, de când tot încerc să-l ușuiesc!

M-a pufnit râsul. Nici ea nu mă recunoștea. Cu câtă plăcere i-aș fi... oh, ce i-aș mai fi făcut! Dar pricepusem că n-aveam să-i fac nimic, niciodată.

— E-un dobitoc, nu-i așa?

— Nu, a zâmbit din nou, e chiar OK, dar, na, înțelegi tu!

Înțelegeam, cum dracu' să nu-nțeleg? Fusesem un dobitoc atunci, la fel cum eram un dobitoc și acum. Măcar rămăsesem consecvent. Am dat să plec. Umilința mea ar fi fost supremă dacă m-ar fi recunoscut și ea. Nu că ar mai fi contat, deci...

— Ai o țigară? am întrebat-o întorcându-mă indiferent.

Și-a scormonit prin poșeta care se dovedea mai încăpătoare decât rucsacul meu, dar amândouă pachetele pe care le-a scos la lumină erau goale.

— Am câteva la mine în cameră, dar sunt ai mei acasă, nu pot să te chem.

Cred că am tresărit prea vizibil, că a continuat imediat:

— Nu te-aș fi chemat nici dacă nu erau!

— Nu că aș fi venit!

A roșit ușor. Eu o făcusem să roșească. Ce sentiment minunat!

– Dacă vrei, îți arunc una pe fereastră, când urc. Uite, aia e fereastra mea!

– Știu! ăăă... șmecheria asta.

Era chiar și mai frumoasă când ridica din sprânceană. Am așteptat cu o față ca de broască să apară la geam. De câte ori nu făcusem și chestia asta. Însă acum, cel puțin, nu mă mai ascundeam, iar asta mi se părea o maaare realizare. A ieșit doar o clipă, mi-a aruncat un pachet și a închis repede geamul.

Păi, la ce mă așteptasem?

Așadar, asta fusese. Dacă ar fi existat o competiție a rataților, în mod sigur aș fi fost campion. M-am îndepărtat cu pași egali, ducând penibilul trofeu, încă neînțelegând ce se întâmpla cu mine sau de ce amintirile camerei mele din apartamentul alor mei, în care eu plângeam în hohote și rupeam posterele de pe pereți, îmi reveneau încet, ca filmul ultimei beții. Măcar fusesem pe-aproape? Lua-te-ar dracii, Cornelaide, cu blasfemiile tale nenorocite cu tot! Trebuia să scap de pachetul acela de țigări la primul coș de gunoi. Apoi, vedeam eu ce mai era de făcut.

Și poate că mi-aș fi lăsat iarăși părul peste ochi și aș fi mers privindu-mi pantofii pentru restul vieții mele dacă o minune adevărată, una dintre acelea de care nici știința lui Cornelaide nu se putea apropia, nu s-ar fi întâmplat chiar atunci, sub ochii mei. Sub celofanul pachetului de țigări zăcea o bucățică de hârtie ruptă și împăturită în grabă. Am scos-o cu grija arheologului suferind de Parkinson și am despăturit-o. Iar acolo, câteva cifre scrise cu creion dermatograf mi-au adus în sfârșit fluturii!

Și nici imaginea lamei de ras atât de aproape de încheietura mâinii mele nu mi-a putut opri lacrimile de fericire. Ce însemnătate putea avea paradoxul cu consecințe de necalculat în fața dragostei? Cu bucățica aia de hârtie între degete am savurat fiecare clipă în care încă existam, dansând de unul singur și pipăindu-mă ca să mă asigur că eram încă acolo. Și am încetat să mă comport ca Michael Jackson doar când, multe minute mai târziu, am observat privirile trecătorilor, iar prima amenințare dispăruse. Lama fusese aruncată la gunoi.

*

Mult nu mai am de povestit. Dacă ați crede că a fost ceva spectaculos în a supraviețui într-o lume căreia nu-i aparțineam, fără acte, fără a avea de lucru și fără domiciliu, v-ați înșela. Am lungi povestea prea mult, iar acest gen de probleme au soluții comune și plictisitoare.

Nu vă voi spune nici cum am parcurs drumul destul de întortocheat al unei relații cu o femeie mult mai tânără decât mine, ci doar că acest lucru s-a întâmplat. M-am mutat la București. Obsesia ei fusese forța călăuzitoare a ultimilor zece ani ai vieții mele, vă închipuiți că acum nu a mai contat nimic altceva. Nici măcar sabia lui Damocles a mașinăriei pe care o lăsasem acolo, în viitor, și care m-ar fi putut trage oricând înapoi, într-o realitate pe care nici nu-mi pot imagina cum o ciuntisem.

La scurt timp după seara aceea, într-un moment în care mintea mea și-a luat o scurtă pauză de la contemplarea fericirii care mă lovise, am înțeles de ce acești zece ani mi se șterseseră complet din memorie. Din momentul în care privirile mi s-au intersectat cu ale lui, indiferent din ce parte m-aș uita, lucrurile nu mai avuseseră nicio șansă să rămână la fel, iar amintirile dispăruseră subit, odată cu făgașul pe care-l anulasem.

Însă, spre dezgustul meu, altele au revenit încet, o zi pe zi, până când, zece ani mai târziu, golul s-a umplut. Și a doua amenințare a încetat și ea să existe.

Nu, nu mi-am sculptat venele în seara aceea, nici în cele care au urmat. Ar fi fost prea prozaic să-mi fac ieșirea din scenă din cauza unei idile distruse. N-am mai avut, în schimb, nici curajul să dau ochii cu ea, cea care mă văzuse fugind, atunci, de-un oarecare derbedeu alcoolic. M-am târâit înainte, cu zvâcniri spasmodice, purtat mai mult de inerție decât de ceva comparabil cu o voință proprie, prin viață, cu imaginea ei apărându-mi pasager în fața ochilor. Cum aș fi putut să-i explic? Cum să mă creadă?

Probabil singurul om din lume care ar fi fost capabil să creadă că fusesem vizitat de viitorul meu sine ar fi fost ilustrul profesor Nicolaiu Cornelaide, cel care, pentru câțiva ani, chiar coordonase un proiect de cercetare finanțată de Universitatea Transilvania, care a avut ca scop realizarea unei mașini a timpului funcționale. Însă el a murit cu mult înainte de a-și termina cercetările, într-un accident suspect de mașină.