Revistă print și online

Sfârșitul obiectelor iubite

Am avut noroc de iubire, deși am fost în multe mâini ticăloase. Dar nu toate buzele care m-au sărutat au fost spurcate, și nu toți sânii de care am fost lipit au stat pe piepturi cu inimi mici. Podelele pe care am fost târât au fost călcate și de tălpi mârșave și de pași de sfinți, ochii cu care am fost privit au fost prefăcuți, adoratori, inocenți sau păcătoși, după cum s-au scurs timpul și oamenii înaintea mea. Am renăscut în multe chipuri și am adus multă bucurie. Mulți au murit cu mine, în mine, prin mine și pentru mine. Am trăit mai multe vieți, în mai multe forme. Am fost fericit încă de la început când, puiandru și mlădios, mi-am înfipt rădăcinile în corpurile grase și mustinde din cimitirul nesfârșit. Am străpuns cinci cutii zăbrelite de coastele toracelui, am zăbovit între cele două oase ale gambei, am trecut chiar printr-o orbită în primul meu deceniu. Am crescut 200 de ani, porcii mi-au iubit ghinda și groparii umbra. Odată doborât, am fost făcut un formidabil berbece și, legănat de zeci de mâini, am izbit nebunește, ca un demon, în porțile cetăților. Am zdrobit zăvoare, dar și oase, am fost scăldat în smoală clocotită și rugat fierbinte să nu mă sfarm înainte de a sfărâma eu. Am adus izbândă și vinul a curs peste inelele mele nenumărate. M-au sărutat învingătorii și mi-au dat viață nouă pe timp de pace. Am devenit catarg și am purtat stindard, oamenii m-au privit cu mândrie și s-au cățărat pe cuiele mele de fier; de-a lungul fibrei mele au fost legați răzvrătiții și câinii mărilor, le-am auzit blestemele, țipetele și suspinele din urmă în timp ce oasele mici ale vertebrelor lor se frecau de lemnul meu. M-am frânt în furtună și am devenit refugiul câtorva nefericiți. Brațele lor m-au înlănțuit cu disperare, obrazele arse si-au lăsat pieile jupuite pe nodurile mele. Am fost strâns cu ardoare ca ultima iubită de pe pământ plutind pe apele nesfârșite. Ca un părinte am fost pentru ultimul, l-am purtat ca o mamă și l-am născut a doua oară când l-am adus la țărm, chiar dacă era un tâlhar fără pereche. M-a vândut unui orășean drept grindă pentru casă nouă, am stat drept și puternic de-a curmezișul tavanului după ce m-am uscat de sarea mării, am purtat ghirlande de Crăciun, plutind deasupra încăperii, i-am văzut iubindu-se, înmulțindu-se, apoi atârnând cu toții de mine cu ștreangurile în jurul gâtului, plini de bubele negre ale ciumei, dar nu înainte de a plânge toți șase, de la mic la mare, într-un șuvoi de lacrimi și suspine. A venit focul, am trosnit în căldura iadului și am crezut că mor, dar m-a stins apa ploii înainte de-a mă mistui. Am fost luat după două primăveri, despicat și meșterit drept o ladă de zestre, frumoasă și încăpătoare unde o fată fără grai și-a adunat pânzele și fustele, ștergarele, cearceafurile și basmalele parfumate pentru nuntă. Ea m-a pictat cu flori, m-a miruit cu lacuri, și-a pieptănat pletele stând pe capacul meu solid, și-a legănat picioarele ca o copiliță dichisind păpuși din cârpe. Peste ani, când soțul a băgat-o cu forța înăuntrul meu, am ținut-o blând să moară încet, fără glas, râcâind tot mai slab în fibra mea tare ca piatra. Lacrimile ei s-au amestecat cu sarea din urină și cu zemurile trupului mort, dar i-am acceptat cu stoicism spurcăciunea cărnii ei nevinovate pentru că m-a iubit nespus. Am fost azvârlit ca o mizerie ce ajunsesem la groapa de gunoi. Ani de zile am băut ploaie și am îndurat arșiță, culorile mi s-au cojit și cleiul m-a lăsat să mă deschei. M-am albit din nou și aș fi început să putrezesc dacă un sărman nu m-ar fi adunat și nu m-ar fi dus la o mănăstire de călugări. Am fost tăiat, șlefuit și pictat în ritualuri sfinte. Pe trupul meu împuținat de rindea și fierăstraie, chipul unei femei s-a arătat ca o făptură vie, priveam cu ochii ei lumea și lumea mă privea pe mine. Am fost numit icoană și sărutat de mii de buze. Degete se împreunau în rugăciuni fierbinți sub mine, umbra altarului îmi oferea un loc din care contemplam zbuciumul păcătoșilor. A mai venit un zbucium și o împreunare, una a porcului de preot, așa s-a făcut că micul cui m-a eliberat din înaltul peretelui și l-am izbit cu colțul pe nemernic. După atâtea sărutări câte îmi dăduse, m-a mai privit odată, cu groază și cu infinită spaimă cum m-am frânt în două, despicând chipul de-a lungul, despărțind un ochi de altul, privind simultan înspre înaltul cerului și în negura iadului. După ce a trăznit afurisenia în sutana păcătosului, am fost ascuns într-un dulap întunecat unde lumea s-a temut de mine ca de drac. Am fost furat într-o noapte neagră ca bezna sfârșitul de lume de un neghiob care, crezând că-s o comoară, a încercat în zadar să ma vândă pe câțiva arginti. L-am bântuit în vise în care îl priveam cu ochii cătând aiurea înspre zări potrivnice, iar el s-a topit în coșmaruri groaznice, murind cu mine ascuns într-un cotlon. Zeci de ani am zăcut neștiut într-o magazie. Praful m-a înghițit și șoarecii m-au ros la colțuri, oamenii mi-au uitat căderea și legenda, în lemnul meu s-a strecurat necunoscutul, haina neștiutului și a neștiutorului. Când un tânăr artizan m-a găsit la demolare încă bun, m-a divizat în nasturi mici și delicați. Atunci m-am împrăștiat în șapte zări risipindu-mă mărunt, ca ghindele sub crengi, care încotro. Închei acum o manșetă de in dintr-o cămașă albă și mă frec mereu de tăblia de mesteacăn a unui birou mic. Copilul mă prinde uneori, când temele se îngreunează prea mult și, visător, pierdut în reverii pline de candoare, începe a mă învârti pe ața slăbită. Și mă răsucește, mă răsucește în timp ce ziua scade în ferestre, iar timpul meu se învârte când înainte, când înapoi, când înspre ce a fost, când înspre ce urmează... imaginile se prindă înșirate, separate unele de altele doar de clipitul pleoapelor. Chipurile tuturor se desenează cu ușurință, privindu-mă răbdătoare, disperate, recunoscatoare sau îngrozite. Toți m-au atins, m-au mângâiat, iar fibra mea puternică s-a înfiorat fără ca ei să înțeleagă cât de mult aveam să trăiesc eu și cât de puțin ei... Dar ce poate să urmeze pentru mine, vă întrebați voi oare? Poate să mai trăiesc miracolul de a fi cusut încă odată de mama copilului. Iar dacă ea va rupe ața tot cu dinții, poate mai simt buzele moi atingându-mă în treacăt, ca într-un mic sărut. Unul de rămas bun, înainte de a rămâne cămașa mică.

Hristina FRANGOS

Hristina Frangos, născută 1971 Hunedoara, absolventă a Facultății de Artă din Universitatea de Vest, Timișoara. Trăiește în orașul de pe Bega. A scris pentru filme-carti.ro din plăcere pentru cărți. Promovează cartea și cuvântul scris pentru o lume mai bună. Cea mai importantă postură a ei e cea de părinte.

în același număr