Piele întoarsă

  Marele clișeu legat de femei: pantofii. Unele parcă n-ar ști, așa că îl împănează în continuare: le vezi pe stradă în pantofi cu toc subțire, înalt bine, și câteva reușesc să meargă drept-aproape normal, dar altele n-au cum, pentru că unii pantofi sunt cum sunt, așa că labele picioarelor se sprijină pe partea din față și pe cea exterioară și atunci mersul iese crăcănat și seamănă cu o încercare stângace de a imita mersul masculin a lui Ellen Barkin.

Toată copilăria mă gândeam -când venea gândul la încălțăminte- că o să fiu mare și o să am papuci și sandale și pantofi cu toc. În mintea mea tocul era ceea ce delimita fata de femeie. În clasa a șasea aveam doișpe ani, o canadiană imensă vernil kaki cu buline și cizme fără niciun fel de toc. Într-o zi așteptam la semafor și un bărbat a venit lângă mine, m-a privit serios de sus până jos și am crezut că mă cunoaște, poate e un vecin, mi-am zis - pentru că nu rețineam toți vecinii-, dar nu era și mi-a spus tare, fără să-i pese că aude toată lumea: ești bună de pulă. A plecat mai departe, n-am scos un cuvânt. Nimeni de la semafor n-a scos un cuvânt. Stăteam acolo și mă uitam la culoarea roșie care adormise în roșul ei și mă gândeam că acum toți se uită la mine și râd, deși nu se auzea nimic în afară de zgomotul mașinilor și mă întrebam de ce mi-a zis așa ceva când nici măcar n-aveam tocuri.

*

Abia la liceu am avut primii pantofi cu toc. Eram cea mai înaltă din clasă și totuși n-am zis nu când mama m-a luat la cumpărat de pantofi cu toc. Aveau bot rotund și nu făceau zgomot mare când călcam. Acum aveam tocurile mele, dar tot copil mă simțeam, tot mă apuca râsul când un băiat încerca să-mi spună vreo chestie cu care le dădea gata pe fete de obicei. Când a venit vremea cizmelor am insistat să aibă un toc mai mic. Mi le amintesc doar pe unele cu șireturi, asta îmi lua mult timp: stai și-nchide-te, stai și deschide-te, vezi să nu fie prea strâns, vezi să nu fie prea larg, și la sfârșit fundița. Cel mai mult mă enerva când mă întâlneam pe drum cu vreo colegă, ele toate mai mici cu vreun cap și deci cu tocuri mai înalte și cum mă vedeau se prindeau de brațul meu ca un magnet, să nu se împiedice, ca și cum eu eram băiatul, cavalerul de care ele se sprijineau. Din când în când făceam special și-mi desprindeam ușor mâna și căutam ceva pe la fundul genții; unde o fi agrafa aia și atunci se auzea ca un scâncet: ah, ah, vino, spunea colega și făcea semne disperate să i se redea brațul.

  În ultimul an de liceu au venit sandalele, n-aveai ce face, era vremea platformelor iar, așa că mi-am luat sandale cu platformă de aproape zece centimetri. Se mergea foarte bine cu ele, chiar dacă mă împiedicam uneori, n-am căzut niciodată: aveau o împletitură delicată în față și dacă trăgeam puțin mi le puneam fără să deschid catarama. Cu ele am fost la BAC, cu ele mi-am făcut poze pe holul liceului, cu ele eram odată la meditații când am făcut un pariu cu proful de gramatică- el a zis: dacă tu câștigi îți dau o sticlă de șampanie, atât de sigur era că are dreptate și eu am fost de acord, am verificat împreună răspunsul și eu am câștigat, dar șampania aia n-a apărut niciodată, chit că eu oricum nu beam.

*

  La facultate am renunțat la tocuri, doar odată am avut niște pantofi cu un fel de X în față, adică două curelușe care se întretăiau până la gleznă și puteam să mă îmbrac oricât de șleampăt-cum spune mama-, oricât de șters, mereu blugi și un pulover sau tricou lălâu, dar vedeam că lumea mă privește altfel doar pentru că avem pantofii ăia sexy.

Dacă purtam niște pantofi- zic acum pantofi, dar e ceva general, erau și bluze sau sutiene sau rochii sau căciuli- când se întâmpla ceva ieșit din comunul meu, în bine sau invers, asociam pantofii respectivi cu evenimentul și, dacă era ceva bun, eram fericită ori de câte ori îi purtam din nou, iar dacă nu, nu-i mai purtam niciodată și nimeni nu înțelegea de ce.

  Exact în ziua în care m-a sunat el mi-am cumpărat cizme. Erau lungi, vișinii și deși sor-mea mi-a zis: sunt de nazist, unde ți-e biciușca?, mie îmi plăceau, erau noi și miroseau a nou. M-am întâlnit cu el, beam din ceai, vorbeam și-mi mișcam din când în când degetele în cizme și-mi imaginam dialogul lor: bine și la tine? da, cald, plăcut, loc destul, uite, pot să dansez, și eu, dar ăla micu’, acolo, în colț, nu zice nimic? el e așa de obicei, are zilele lui, uite că nu e strivit, cheamă-l mai aproape. Și da, filmul ăla de care zici e bun, spuneam eu și încercam să mă gândesc mai mult la el decât la cizmele mele. Totul era bine, așa de bine, până când mi le-am scos în camera lui și le priveam așa, de la distanță, cum stau acolo, lângă încălțămintea lui și ceva nu se potrivea, n-aveam nimic cu ghetele lui, altceva era și nu-mi dădeam seama ce, ele tot strigau că ceva nu, nu e cum ar trebui, dar eu îmi întorceam privirea spre el și spre ce spunea, pentru că trebuie privit ce spune omul și era iar totul ca lumea. M-am ridicat și am spus că eu plec acasă și el n-a înțeles, de ce să pleci, am avion abia mâine, dar mâinile mele deja apucaseră cizmele și îmi îndesam picioarele în moliciunea lor și am respirat deodată ușurată și nu mă înțelegeam. N-am înțeles până n-a zis el: atunci te sun când ajung, n-a zis ne vedem de dimineață sau vino cu mine la aeroport și când s-a aplecat să-mi deschidă ușa m-a călcat pe-o cizmă. Era în picioarele goale el, dar tot am simțit și toate degetele mele au simțit și s-au uitat încruntate spre picioarele lui și spre el. Nu mi-am mai pus cizmele altădată.

*

  Zece ani e o vârstă importantă: atunci ne-am mutat în casă nouă. Mie mi-a plăcut pentru că în fața blocului se vindeau baloane și mi se părea că sunt deodată într-un oraș mai mare și mai alb decât unde locuiam până atunci. Pe scara următoare stătea un prieten de-ai tatei - așa s-ar spune corect, dar eu prefer de-ai lui tata, ce să fac - și imediat ne-a chemat în vizită. Era la etajul unu și nevastă-sa, Ioana, era mai înaltă decât el și vorbea repede-repede, iar pe mine mă bufnea râsul de câte cuvinte poate să pronunțe în așa puțin timp. Aveau doi băieți, așa că mama și tata ne-au spus mie și soră-mii: duceți-vă și jucați-vă la ei în cameră cât vorbim noi. Fratele cel mare avea cu vreo opt ani mai mult decât noi, iar cel mic cu vreo doi. Au scos un joc de monopoly, era bine pentru că era pufoasă canapeaua pe care stăteam și, după ce a aranjat totul pe masă, cel mare a arătat spre papucii noștri. Eu și soră-mea aveam papuci de plastic - ea verzi și eu mov - ni-i luaseră de la mare și ne plăcea să umblăm cu ei prin oraș și să spunem că suntem încă la mare. Dar băiatul ăsta a întins degetul și a zis: ce papuci groaznici aveți. Noi ne-am privit una pe alta și nu știam ce să răspundem. A continuat: să nu vă supărați pe mine, măi, așa sunt eu, deschis, spun ce gândesc, nu ca babacii, cum puteți să mergeți în halul ăsta? Eu zâmbeam ca să nu plâng și fratele cel mic a început să râdă. Asta m-a supărat de fapt, pentru că el mi se părea drăguț, așa că am zis îmbufnată: suntem aici, în vecini, de-asta am venit ca-n casă. Am jucat un timp jocul lor care mi se părea o prostie, deși alte ori îmi plăcea să câștig, și așteptam doar să ne strige odată mama și tata, și din când în când îmi priveam papucii ascunși acum sub canapea.

  Am fost fericită când am dat buzna pe ușă afară din casa lor și pe urmă, de câte ori ajungeam acasă și mama parca mașina, eu mă uitam spre balconul lor o clipă și apoi coboram și mă grăbeam spre scara noastră uitându-mă mereu în altă parte. Când mama a zis într-o zi: să mergem la Ioana, eu am refuzat, dar a insistat: haideți, că vrea femeia să vă croiască niște rochii. Și eu și sor-mea am râs: Da’ce suntem noi? De ce să ne facă nouă? Avem rochii, să le facă băieților ei. Nu, haideți, îi place de voi și vrea să facă un gest drăguț, așa că am mers. Ne-a măsurat pe amândouă și ne-a arătat materialul pe care-l pregătise, noi am dat din cap că da, e foarte frumos, dar eu i-am șoptit soră-mii: Ce-i asta? Parcă e hârtie de care se pune la flori, cum îi zice… creponată. După ce a terminat și a închis agenda cu măsurile ne-a invitat în sufragerie și iar mi-a plăcut pentru că era pufoasă și canapeaua de-aici. S-a deschis ușa și a apărut fratele cel mic. N-a zis nimic și eu m-am uitat instinctiv la tălpile mele și de data asta aveam sandale de care n-avea de ce să râdă. Maică-sa a țipat la el: salută fetele, dar el tot n-a spus nimic, doar fața i s-a înroșit, avea ceva în mâini și a venit până în dreptul meu, și-a desfăcut palmele și o groază de bomboane portocalii au căzut la mine în poală. S-a întors și a fugit, eu am îngăimat repede nu vreau bomboane, dar până la urmă am plecat cu ele acasă. N-am mai purtat niciodată papucii mov.

  Pe la vreo șaptișpe ani uitasem de mult de frații ăia, cu monopoly-ul și cu bomboanele lor, se și mutaseră de câțiva ani cred, când am dat nas în nas cu ei în oraș și primul lucru pe care l-am făcut când i-am văzut a fost să mă încrunt și să verific imediat cu ce sunt încălțată: aveam pantofi cu vârful descoperit, ar fi putut sa râdă și de ei la o adică, dar cred că nici nu i-au văzut. Aveam o rochie foarte scurtă și fratele cel mare a întrebat dacă vrem să mergem cu ei la mare pentru că era iulie sau august sau oricum vară. Nu putem, chiar n-avem cum, am spus, mă uitam întruna la ceas și am mai zis că mă grăbesc. A doua zi a apărut la noi la ușă, i-am deschis pentru că deja știa de la portar că suntem acasă, și s-a trântit pe fotoliul din hol. Știți că eu sunt direct, spun ce gândesc, fiți și voi așa, de ce nu vreți să veniți? Vă apăr eu de frati-meu, el e mai neserios, așa, dar nu-i nimic, o să fiu eu acolo să-l țin la distanță dacă e nevoie. Sor-mea îl privea serioasă cum se lăfăie în fotoliu și eu am bufnit în râs, mi-era ușor să râd pentru că el nu mi se păruse draguț niciodată și nu-mi păsa nici că sunt desculță. I-am luat-o înainte soră-mii, care avea de gând să dea o explicatie rațională și convingătoare: că treabă, că alt program, că alte obligații, orice, pentru că știa ce spun oamenii mari în situații din astea. Eu am zis n-avem chef să venim, asta e. A râs și el, a repetat că ar avea el grijă și alte chestii la fel și eu am dat iar din cap: chiar n-avem chef, da’ deloc. Până la urmă s-a ridicat și s-a bălăngănit până la ușă și, înainte să iasă, a spus arătând spre tălpile mele: mișto ojă, hai, mai gândiți-vă, și noi am închis bine după el.

*

  Pe ele mi-a fost cel mai greu să nu le mai port. La prima vedere ai fi zis: de ce, ce mare lucru? Niște ghete ca oricare altele, cu toc foarte mic, rotunde, din piele întoarsă, cu fermoar și cu căptușeală în carouri pe dinăuntru, acopereau glezna și puțin din pulpă și făceau un zgomot îmbufnat când le aruncam din picioare la intrare.

El stătea așa aproape de mine încât vedea marginea șosetei din ghete. Nu i-au plăcut șosetele, a spus: dă-ți jos șosetele astea groase. Doar nu era să-l fi așteptat atâtea ore cu șosete subțiri. Eu ajunsesem la cinci și al abia seara, la zece. Cinci ore în care doar m-am gândit când vine odată și nu m-am descălțat pentru că altfel te simți când se aud ghetele trocăind pe parchet, nu mai ești la fel de singur, bocănitul îți dă impresia că te pregătești pentru o treabă importantă, poate chiar te grăbești, n-ai cum să tropăi o vreme prin casă și asta să fie tot, să te descalți și să te culci, trebuie să se continue cu ceva. Era mult parchet și niște gresie pe care tot patrulam și mai citeam câte un mesaj: sunt pe drum, sunt pe drum. Primul lucru, nu chiar primul, dar foarte aproape de el, a fost să se ia de șosetele mele. Dar asta n-a fost nimic, deși mi-a rămas așa, că în loc să zică ceva frumos, asta s-a găsit el să zică. Nu voiam să mi le dau jos pentru că asta însemna să-mi dau jos și ghetele, iar ele îmi dădeau un alt aer și impuneau un anumit respect. Așa că am tot schimbat vorba, în fond erau atâtea lucruri importante pe lume: pe mine mă interesa ce făcuse el în tot timpul ăsta, lui îi atrăgea atenția elicopterul turcesc care invadase spațiul aerian rusesc - sau era invers -, așa că am rămas cu ghetele încă mult timp. Eu voiam să ies ca să iau aer și el voia să iasă ca să fumeze, așa că ghetele îmi stăteau bine. Deși nu ne-am pus de acord cu aproape nimic în noaptea aia și în zilele care au urmat, a fost un moment bun, pentru că se încheia ceva și putea să înceapă altceva și după plâns vine mai întotdeauna o oboseală obositoare dar plăcută, un tors de pisică, și pe urmă o ridicare de brațe, întâi cu pumnii bine strânși și apoi cu palmele tot mai deschise, ca atunci când te scoli dimineața și cerul e senin și simți că totul e în regulă. Așa că pe el nu l-am mai întâlnit, e și acum bine-mersi în orașul lui.

  Am păstrat ghetele și le-am purtat mai departe până când, of, de ce nu pot să scriu despre orice, asta e, sunt încă lucruri despre care n-am curajul să scriu, de fapt nu e vorba de curaj, e doar că știu că nu te eliberezi, nu te liniștești prin scris, ci doar îți amintești mai bine ce nu vrei și atunci de ce. A venit o zi care a fost ultima pentru ghetele care-mi plăceau așa mult, dar ziua aia a fost cu pământ și pentru ele și am crezut că fără prezența lor o să uit mai repede, de fapt nu să uit, ci să trec peste, așa se zice, nu?, când se întâmplă ceva care te zguduie, vrei doar să existe o formă prin care să treci mai repede peste și să nu te mai gândești, da, asta e cel mai bine, să reușești să nu te mai gândești. Și aruncarea ghetelor am crezut că ajută. Nu știu unde or fi ajuns. Dacă cineva a dat de ele putea să nu fie numărul potrivit, deși e destul de comun, și pentru cel sau cea care le-a găsit ele nu înseamnă nimic, doar încălțăminte, ceva în care să te deplasezi ușor, pentru că mergeam așa ușor cu ele, nu le trăgeam după mine, se ridicau singure, se întorceau când trebuia, începeau să alerge înainte să mă hotărăsc eu, se ștergeau singure și își găseau locul imediat oriunde ajungeam. Și nu făceau mutre: că nu sunt șosetele potrivite, uite culorile alea, uite bulinele, uite lâna, uite bumbacul, uite desenul ăla din colț, uite ciucurașul ăsta, uite marginea asta deșirată, acceptau orice. Au trecut deja doi ani de când nu le mai am și nu le-am uitat și n-am uitat nici ziua în care a trebuit să le pun într-o sacoșă și să le duc afară.

Alexandra NICULESCU

Prozatoare, autoarea volumelor Săptămâna merelor coapte (2012) și No, Thank You (2014), Alexandra are o specializare în cultură spaniolă și publică în mod frecvent proză scurtă, cea mai recentă apariție fiind în antologia Literomania de proză scurtă (2019).

ScriitoriOpiniiCarteVizualConfesiuniPagina de literaturăIdeiInvitații lui ZenobNoua literaturăConvorbiri cosmopoliteGrand Slam PoeticIstorii subiectiveDebutArhivă

Noua Literatură

Alexandra NICULESCU a publicat deja două volume de proză și numeroase texte, prin reviste. Povestirile sale te atrag într-o lume cu puține repere geografice, fiind tentat să observi la fiecare frază că lucrule se petrec pe undeva, prin Europa. La nota cosmopolită se adaugă și-o viziune extrem de variată, poate nehotărâtă între modele, ceea ce dă farmecul poveștii. Întâmplarea epică se petrece în micro-arealul unei ființe urbane, obișnuită să studieze traseul istoric pe care l-a parcurs. Povestea propriu-zisă e scurtă și simplă, dar ambalajul conține o aglomerare epică, demnă de tot respectul.

Piele întoarsă, povestirea pe care-o publicăm la rubrica Noua literatură (vz mai jos) ne-a sedus prin felul în care realități banale se înnoadă într-o scriitură înrudită cu Noul Roman Francez.

Doina RUȘTI

Cartea săptămânii

Primele poeme​

de Tristan Tzara

Recomandată de

Paul CERNAT

NOUTĂȚI

În numărul acesta semnează

BOTANICA

lui Sim. Fl Marian

Recomandări OPTm

CRONICHETE & PREZENTĂRI

Olga Merino - Străina (La forastera)

De ce mi-a atras atenție dintre toate noutățile spaniole? Pentru că în 2006 Olga Merino a obținutPremiul Mario Vargas Llosa pentru povestire cu volumul Regulile sunt reguli. Și mai e ceva, legat de subiectul cărții propuse: Angela se întoarce în satul natal (nimic fabulos până aici), vorbește cu spirite (destul de comun), citește tot timpul din Pedro Páramo (da, chiar faimoasa carte a lui Juan Rulfo) dar, cel mai important, are o fobie: nu suportă să se uite lumea la picioarele ei, iar asta mie mi-a amintit imediat de finalul superb din „O zi desăvârșită pentru peștii-banană“.

Alexandra NICULESCU

Eleonora-Maria Popa, Trecuturi în dispută. Regimul comunist din România în literatura istorică din perioada 1990-2015, Cluj-Napoca, Argonaut, 2020

Falimentul sistemelor totalitare este incontestabil. Dar prăbușirea unui astfel de regim poate dura decenii sau chiar mai mult. În acest caz, este esențială informarea cu privire la pericolele pe care le presupune, precum și la modul în care poate conduce la distrugerea iremediabilă a unei populații, în plan economic, politic și social.

Trecuturi în dispută... nu este doar o lucrare despre literatura referitoare la regimul comunist din România, este o carte care se construiește din conexiuni, deoarece presupune și o investigare atentă a contextului în care această literatură a fost redactată. Volumul propune determinarea speculațiilor terminologice referitoare la evenimentele din decembrie 1989, stabilite ca bornă cronologică, efectuând reveniri pentru a urmări schimbarea raportului dintre „istorici diletanți” și „istorici profesioniști” în timpul regimului comunist. Atenția cititorului este orientată către evoluția mediului istoriografic românesc post-decembrist și problematica reformării acestuia, precum și către studiul motivațiilor preponderent biografice și profesionale ale autorilor volumelor etalon, care au fost redactate în condiții deosebite, de istorici români disidenți, în țară sau în exil, și de istorici occidentali.

Cristina BOGDAN

Anul BEETHOVEN

Edituri mici, cărți importante

Editura Paralela 45

Cărți de succes

Paladin, Grupul Editorial ART

Grupul Editorial ART, cu toate editurile sale, are noutăți reduceri și-un festival:

Grupul Editorial ART

Inscrierile pentru Conferința de Antropologie Urbană, ed a 6-a, - se prelungesc până pe 1 iulie. Mai multe informații, pe pagina conferinței, Muzeul Municipiului București (Palatul Suțu)

Pe SCENA 5, la Iași un spectacolul-lectură: Sindromul Quijote de Carmen DOMINTE, (regia: Radu Ghilaș). Carmen a publicat teatru și în OPTm

EDITURA UNIVERS

ARE CELE MAI MARI REDUCERI

IN CURÂND

Copyright © optmotive.ro

Echipa