Revistă print și online

Regina răzvrătiților din Morelos

Margarita Neri a fost una dintre puținele femei care și-au făurit un nume de comandant în Revoluția Mexicană, care a avut loc timp de peste un deceniu, începând cu 20 noiembrie 1910 și a secerat aproape un million de vieți, primind numele de Regina răzvrătiților din Morelos. În povestirile despre ea, unele amănunte se contrazic, fiind greu de ales cât este adevărat și cât legendă. Altele au fost confirmate din mai multe surse.

Născută în Quintana Roo, în 1865, Margarita Neri (uneori numită și Pepita, deși acest nume sau cel din care derivă de obicei nu figurează în certificatul de botez) se trage dintr-o familie de proprietari de plantație, fiind fiica recunoscută a unei indience maya și a unui fost general mexican. A primit educația potrivită unei fiice de plantator, câțiva ani urmând o școală de mânăstire, însă acasă a învățat de la tată, încă din fragedă copilărie, să călărească și să mânuiască armele, fiindu-i încurajată și educația potrivită unui băiat. O fată recunoscută, crescută în casa tatălui (lipsit de moștenitori de gen masculin) și căreia i s-au creat condiții să învețe carte era o excepție remarcabilă, marcându-i destinul deosebit, într-o lume în care nici fiii având ca mame servitoare indigene nu erau recunoscuți decât arareori.

Tatăl ei se ridicase împotriva dictaturii lui Porfirio Diaz încă din zorii noului veac, nu numai din pricina creșterii de nesuportat a taxelor. După moartea lui, Margarita i-a continuat lupta, devenind un personaj mitic al zonei.

Camarazii de luptă au descris-o ca având trăsături frumoase, păr roșcat, moștenit de la tatăl cu strămoși olandezi, dansând cu pasiune și luptând la fel. Regina răzvrătiților din Morelos era o călăreață neîntrecută, bun țintaș, curajoasă și brutală. La focurile de tabără declara, pe cel mai serios ton cu putință, că ea-l va decapita, într-o bună zi, pe Porfirio Diaz, cu sabia ei (tradiționala machete, folosită în Quintana Roo la recoltarea trestiei de zahăr, arma de bază a revoluționarilor din sud), ca răzbunare pentru uciderea tatălui ei.

În timpul unei lupte, soldații de sub conducerea ei au abandonat-o, văzându-se depășiți numeric. Pretextul – doar nu erau să-și recunoască lașitatea – a fost că nu ascultă de "comanda unei fuste". Atunci ea a renunțat la dezertori, ridicându-și propria armată, din rândul peonilor din zona ei, care o cunoșteau și, cei mai în vârstă, îl cunoscuseră pe tatăl ei.

La început a avut vreo 200 de oameni, dar în două luni s-au adunat 1.000, conducându-i în campanii sângeroase în regiunile Guerrero, Tabasco și Chiapas. În majoritatea bătăliilor a avut aproximativ 700. I se spunea și La Generala, însă nu pentru că ar fi obținut mult-doritul titlu de general în armata revoluționară, ci ca fiică luptătoare a generalului rebel, proprietar de plantație.

Trupele ei erau vestite și temute pentru violența cu care jefuiau și ardeau orașe întregi, ucigându-i pe toți care le stăteau împotrivă. Se spune că guvernatorul din Guerrero s-a ascuns într-o ladă pentru a fugi de ea, când a auzit că se apropie de oraș.

Unii afirmă că a luptat sub conducerea lui Emiliano Zapata. Alții, că deși el a admirat-o și a trimis ofițeri s-o recruteze, aceștia au jignit-o, așa că ea le-a tăiat urechile, pentru a întări cu această cruzime refuzul, și a continuat să lupte pe cont propriu. Este, totuși, de crezut că, dacă a avut vreun conflict cu ofițeri rebeli (mai probabil din motive de lașitate sau nesubordonare) și o fi tăiat niște urechi, aceasta nu s-a petrecut în contextul respectiv, ci și-a coordonat forțele cu ale lui Emiliano Zapata, în înfăptuirea obiectivelor revoluției. În sprijinul acestei afirmații este și atitudinea comandantului revoluționar din sud, care, spre deosebire de cel din nord, Pancho Villa, accepta și încuraja (măcar până la un punct) femeile luptătoare.

...Până la urmă, proverbialii treizeci de arginți rezolvă multe probleme, în timp de război mai mult decât în timp de pace. La rândul ei, Margarita Neri a fost trădată și executată de forțele guvernamentale, însă nu se cunoaște exact data și locul execuției, ci doar faptul că din anul 1917 nu s-a mai auzit despre ea.

Marina COSTA

Scrie poezie și proză scurtă, dar s-a făcut cunoscută mai ales prin monografii istorice și romane de aventuri, între care amintim Pribegii mărilor (2016), Echipajul (2018), Soarta mercenarului și alte destine (2019) etc. Premii: Premiul I, la Concursul Național de proză scurtă "Nicolae Velea" (2018), Premiul special "Fănuș Neagu" (2019).

în același număr