OPTm
nr. 75

În lumina dimineții, ireală

A cincea zi în care de la Salonul 8 nu primesc niciun cuvânt. Dimineața asta murdară, cu vânt răscolitor și stropi grei mă indispune, dar nu-mi permit să le las la vedere. Pacienții. În cazul lor, intuiția e infailibilă, cu cât scade mai mult capacitatea de a se ancora în realitate, cu atât mai mult li se amplifică intuiția și puterea imaginației, capabilă să construiască lumi în afara celei de care s-au înstrăinat. Pe coridorul alb și nesfârșit de întortocheat dintr-o dată, înaintez instinctiv, fără să văd sau să aud ceva - pentru că în seara aceasta nu mă (mai) tem. Când trăiești cu frică atâta vreme, ea devine parte din tine și se integrează firesc în structura ta până când nu se mai diferențiază, iar pășitul în vârful picioarelor se transformă în obișnuință. De ce îmi e frică?

De 267 de zile, 16 ore, ceva minute și infinite secunde, aceeași senzație de teamă viscerală, de când a venit în sanatoriu. În lumina dimineții, ireală:

- Nu vreau decât să rămân aici. Nu trebuie să mă vizitezi, nu vreau să mă tratezi. Pur și simplu, am nevoie de liniște. Cer prea mult?

După ani în care n-am putut s-o uit nicio clipă, stătea în fața mea, neschimbată și la fel de ironică, aceeași privire necruțătoare care m-a pus la colț. N-am avut puterea s-o întreb cum ajunsese acolo, prin ce joc al destinului alesese locul acesta prea puțin cunoscut în țară, dacă premeditase în vreun fel, dacă știa că sunt aici, aveam un munte de întrebări și tot atâtea prăpăstii se căscau în mine la fiecare gând. Cum nu putea rămâne fără tratament, am încropit o schemă – mai mult Placebo – și am ales singurul salon cu ferestre spre mare, ca să fie fericită. Mult timp chiar am crezut că soarta aranjase astfel încât timpul acesta să repare toate rănile și nu îmi amintesc să mai fi avut vreo cât de mică dorință. Povesteam despre toate întâmplările mele, citeam, discutam (îmi dădea mereu dreptate chiar dacă nu credea și asta mă înfuria și mai tare uneori), beam ceai negru și în câte o dimineață o cafea, când avea chef să îmi ghicească: (o să te însori cu o țigancă oacheșă care te iubește ca pe ochii din cap, dar tu nu știi. Uite aici (mă prefăceam că înțeleg ce spun urmele încâlcite de pe umerii căniței roșii – preferata ei), uite aici inima ei, vezi (era foarte serioasă și atât de pasionată încât mă bufnea râsul, dar reușeam – cu greu - să mă stăpânesc), stă lângă inima ta, dar e mai sus, ca și când s-ar apleca peste o barieră gata să cadă și ar aștepta s-o iei în brațe, vezi firele alea, sunt legăturile dintre voi și căile pe care nu le vede oricine, uite aici și-o răscruce, bine că nu e pe negru...).

Ultima dată am găsit-o încruntată și a durat ceva până când și-a găsit câteva cuvinte acide cu care m-a îngenuncheat; îmi cerea să n-o mai vizitez câteva zile, sub niciun pretext. Dar aceste cinci zile au avut rostul lor: eram capabil să înfrâng orice obstacol, cu orice preț, cu orice risc, numai s-o văd. Le-am simțit în fiecare minut cum clădeau în mine ziduri de nepătruns împotriva oricărei temeri. Putea fi doar o iluzie, o fază tranzitorie spre altceva?

Nu pot decât să gem și să întind mâna spre ceea ce a mai rămas din noi: un eu descompus până la oase, contemplând o ea care nu-și mai aparține, o fantomă a unui biet androgin părăsit de zeii răzbunători și lăsat pe jumătate despicat, să moară de dor, cu rana cărnii celuilalt în propriul corp… Așa cum stă, așezată cu picioarele încrucișate sub ea, pare că meditează în liniște la ceva, sau pur și simplu caută cu mintea răspunsurile pe care și le-a dorit o viață întreagă… e liniștită acum, cu conștiința amorțită de efectul sedativelor și parcă imploră cu mâinile o liniște după care a tânjit mai mult de câteva sute de ani, ca o icoană într-o biserică de la începutul lumii…

Stă cu lumina stinsă, ghemuită într-un colț. Știu de mult că are momente când preferă să stea pe jos,” la firul ierbii”, de unde lumea se vede mărită, alungită, disproporționalitatea asta făcând-o altfel decât este – searbădă și lipsită de orice dinamică esențial vitală.

- Oamenii se văd mai frumoși proiectați pe tavan, cu o limită deasupra capului. Dacă te uiți în ochii lor, mai mult decât niște dune de nisip spulberate haotic nu vezi. Multă umbră și valuri. Amețesc, de aceea îmi place să îi privesc de jos în sus. Sunt mai înalți și totodată finiți, dacă înțelegi ce spun. Superbia lor apare, dintr-o dată, limitată. De exemplu, aburii unei oale care fierbe se pot ridica la nesfârșit, coloană, îmbărbătați de spațiul neatins de deasupra lor; dar dacă te apropii și pui ceva care să le întrerupă ascensiunea, ce agitație, cum se strecoară să se ridice din nou, se încolăcesc, transpiră, freamătă... așa și omul, privit de la același nivel își pierde orice cutezanță.

Încerc să iau o mină de om care înțelege și aprobă, nici măcar nu pot să îi urmăresc ideea. E foarte trasă la față și asta mă sperie. Laptopul fierbe în gol, a rămas vie în el doar pâlpâirea ledului de control și sunetul ăsta continuu, de vifor. Înainte scria mult și întotdeauna pe lumină.

- De câteva zile doarme foarte mult și în rest e apatică. Și-a mutat așternutul pe jos și stă pe plapuma aceea strânsă sub ea în loc de pernă. Nu acceptă niciun fel de conversație. Mai nou, refuză să ia pastilele. Să vezi: le ia în mână și le amestecă de parcă ar fi niște zaruri. Apoi le aruncă în aer, una câte una, și le prinde în gură, pe vârful limbii. Mi le arată, în timp ce praful alb începe să se dizolve și să se întindă până la colțurile gurii. Când îi întind paharul cu apă, le scuipă înăuntru și mă privește cu ochi rugători și cu o mină spăsită, ca și când și-ar cere scuze că le-a scăpat. Îmi înapoiază apa, cu aceeași rugăminte: pot să primesc altele, vă rog? Cred că astea nu m-au vrut, n-am avut cum să le păstrez. S-a întâmplat... O dată i-am adus altele. Același joc. Nu știu ce să fac. Va trebui să găsim altă soluție, eventual perfuzabil. Tu ce crezi?

Emile îmi dă raportul foarte detaliat; e șeful secției, dar iată-l în dilemă, cu toată specializarea lui cu tot. Fascinantă psihiatria, versatilă și mereu provocatoare. Trebuie să te faci una cu pacientul, altfel nu poți vedea prin întunericul minții lui. Nu poți să administrezi un medicament cu forța, deși vrei să tratezi, sau cel puțin să produci alinare. La animale e mai ușor: le descleștezi maxilarul apăsând în punctele extreme și, în timp ce le distragi atenția, le vâri pe gât pastilele. Ce faci atunci când nu poți aplica niciuna din soluțiile cunoscute și în același timp” umane”, adică acolo unde calea rațiunii și a lucidității sunt închise, iar mintea funcționează doar de dragul spectacolului? Trebuie să te transformi tu însuți în actor, altă șansă n-ai. Dar întâi conversația, dacă e posibilă. Îmi pară rău că am lăsat să treacă cinci zile și sentimentul acesta îmi coboară în stomac, odată cu o rece presimțire. Emile se retrage, garda lui s-a terminat de mai bine de o oră. Rămân să fac față noii realități, cu gânduri frământate și nod în gât.

Undeva departe, în mintea mea, trupul ei golit de sine își caută liniștea, prea târzie întâmplare, prea pustie căutare, și mă trezesc cu privirea trăgând-o spre mine, respirând-o în viața mea de acum și aici, până la ultimele seve… aș vrea să pot să (-i) spun că nu e timpul mort, că nu e târziu, dar ceasuri crude și răzbunătoare au bătut demult stingerea și oricât aș încerca să vorbesc, nu pot să scot din mine un singur sunet, un singur cuvânt care s-o ridice de jos, s-o dezvelească de voalul roșu de tăcere și nebunie mută, s-o facă să râdă în hohote, să mă ia în brațe și să-mi dea ca întotdeauna inima ei, în lipsa mea, în fuga mea…

M-a simțit și și-a tras și mai mult așternutul sub ea. Gest reflex, de apărare, de cuibărire. Fetiș care produce o stare de siguranță. Marginile materialului scrâșnesc în pumni. S-a ridicat în capul oaselor și acum privește prin mine inexpresivă. Nici măcar o umbră de dispreț nu mai lasă la vedere, deși atmosfera e încărcată. Simt fiecare gând, așa cum și ea știe tot ce mișcă în mine. Învelișul de carne nu ține de adăpost în cazul spiritelor care odată s-au atins, respinge orice disimulare. E ca și când am sta în sufletele goale, față în față, fără nicio jenă. Îmi scuipă totuși o privire în care transpare inutilitatea oricărei apropieri. E desculță și are picioarele aproape vinete de frig și de încordare, cu vene albăstrii ieșite în relief. Sunt încă frumoase degetele ei. Își desface părul, și, trecându-și mâna prin el, își trage câteva șuvițe peste față, ca într-un ritual ciudat de acoperire a ochilor. Nimic nu mai amintește de femeia care a venit cu aproape un an în urmă să caute liniștea unor răspunsuri tămăduitoare și a găsit un mormânt pe care i l-am construit tenace, cu fiecare pastilă din clasica schemă terapeutică pentru diagnosticul pe care l-am dat fără să clipim.

În aceeași încăpere cu ea, mă simt stingher. Gafez din prima, cum ar fi putut să-mi răspundă la banalul ”cum te simți” altfel decât să mă ignore? Trântești un om pe caldarâm din viteză, fără să te uiți pe unde alergi bezmetic, și te trezești întrebându-l dacă ”e ok!?”... câte cuvinte inutile! Altădată îmi răspundea ”nu, dragul meu, nu sunt ok, îmi este al dracului de dor de tine, nu-ți poți măcar închipui cât de goală sunt fără tine și fără de noroc...”. Iar eu râdeam și nu vedeam nici înainte, nici la dreapta sau la stânga, îmi ajungea că mă iubea... S-o știu acolo era suficient, chiar dacă aș fi vrut s-o ating și nu puteam, iar asta se întâmpla numai din cauza mea...

Aerul se rarefiază din ce în ce mai mult și încep să mă simt încorsetat în tăcerea ei ca într-o pânză de păianjen, din ce în ce mai strânsă...

- Plouă de ceva vreme, nu ți-e frig?

Cuvintele astea seci umblă un timp prin cameră zălude, apoi se înăbușă în așternuturile în dezordine de pe jos.

- De fiecare dată când nu știi ce să spui, dai vina pe ploaie. Invariabil.

Mă simte ca o fiară care adulmecă mirosul de sânge de la mare depărtare. Mă cunoaște așa cum îmi știu pe de rost tratatele de psihiatrie, rând cu rând, mă știe înainte de întrebările mele, înainte de rostire, îmi știe bătaia inimii care precedă respirația, nu e nevoie să mă gândesc la următoarea mișcare pentru că ea e însuși următorul meu gând. Se uită la mine ca la o radiografie, îmi știe exact suferința. Vorbele ei cresc din carnea mea, hrănite de sângele meu. Răspândite în aer, se umflă ca niște baloane de spumă, lucios transparente și se sparg în sunete seci, care îmi dau fiori.

- Vreau să-mi respecți tăcerea. Nu mai veni. Nu mai pune întrebări. Știi și tu că e absurd. Nu pot da timpul înapoi, așa cum nu pot să șterg urmele tale din mine. Urăsc acele confesiuni incomode pentru că vocea nu poate reda ce simte pielea mea arsă de atingerea ta, nici gura nu poate să spună ce gust amarnic de piatră a rămas de pe buzele tale... (începe să râdă - sunt sigur, instinctiv, că știe cât de mult mă răscolește râsul ei, în orice formă, am mereu senzația că mă ironizează, că folosește arma asta ca să-mi inducă un sentiment de inferioritate), dar tu, tu, te simți bine? (apasă pe tu ca pe o pedală de accelerație riscând să gripeze motorul).

S-a întors din nou cu spatele și am rămas fără cuvânt, gol de orice sens. Ce mecanisme, ce resorturi interioare se activau în mintea ei atât de vulnerabilă? Dar dacă eu eram acela care nu înțelegea, care nu putea cuprinde forma aceasta de dragoste necunoscută până acum, dacă sufletul meu era incapabil să primească și să asimileze, ca pe o substanță miraculoasă, tămâia acestui sentiment care mi se oferea din plin? Dacă eram eu bolnavul al cărui loc fusese luat din întâmplare în Salonul 8? De ce nu am fost capabil să înțeleg ce se petrece cu ea, cu noi, poate nu ca îndrăgostit, ca profesionist, la ce oare îmi serviseră toată știința, toate studiile, dacă în propria mea viață nu fusesem capabil să găsesc un drum salvator? Simțeam acum că mă aflam într-un punct mort în care ajunsesem mânat de propriile mele teorii, de schemele în care mă încurcasem ca o pisică într-un ghem de lână colorată...

Îmi simțeam mâinile reci, articulate de fiori rebeli și am avut un moment de ezitare, cât să-mi adun gândurile. Mi-am scos pantofii încet și m-am așezat lângă ea, la distanță de o palmă, cât să știe că sunt acolo. Și-a adunat brusc genunchii la gură și a oftat sacadat, ca după plâns. Aș fi vrut să se întoarcă să îi văd ochii, dar știam că n-o va face, nu acum, când respirația greoaie trăda o neliniște profundă, mai grea decât aerul dintre noi, pe care l-a transformat într-o substanță vâscoasă și întunecată. Mă respingea și mă atrăgea în același timp, creștea în mine o irepresibilă dorință de a o lua în brațe și de a o apăra, iar asta era tot ceea ce mai puteam face. Aș fi vrut să îi rostesc numele, dar buzele mele refuzau sunetul, cerând carnea buzelor ei. La un moment dat m-a simțit și s-a ridicat în capul oaselor, cu privirea grea. Nu plângea, era toată o încordare, de la mâna pe care s-a sprijinit până la cuta de pe frunte, care-i făcea ochii mici sub sprâncenele strânse la mijloc. M-am trezit că nu mai gândeam, se ștersese din mine orice emoție, urmăream fiecare gest al ei cu teama de neprevăzut a unui vânător în apropierea prăzii. Pentru mine nu era o amenințare decât gândul că ar fi încetat să mă iubească sau că m-ar fi putut lăsa singur, așa cum nu mai fusesem niciodată, lipsit de orice impuls, de orice dorință, de orice trăire. Cu mișcări lente, m-a atins pe umăr, șoptind ești atât de frumos, dragul meu – pentru o clipă, mi-am amintit de „Domnișoara Cristina”, poate că era aceeași dragoste pentru care lumea asta era neîncăpătoare și se prelungea, infinită, dincolo de granițele umanului... cu gesturi fine, abia perceptibile, a deschis primii nasturi ai halatului până când pieptul mi-a rămas dezgolit. I-am prins mâna și a tresărit de parcă făcuse ceva rău, dar s-a liniștit când i-am sărutat-o apăsat și a zâmbit. Încheietura emana un parfum de santal amestecat cu mirosul pielii ei, de care nu mă putusem niciun moment despărți în toți acești ani. Îndepărtând umerii halatului, și-a pus obrazul pe inima mea. Pentru o secundă, mi-a fost teamă să nu simtă furtuna, să nu se sperie, dar în același timp realizam că asta își dorea, nu cuvinte, nu confirmări, ci bătaia înfrățită a inimii mele cu dragostea ei. Câteva șuvițe i s-au desprins și-au răspândit în aer gustul acela de argint viu amestecat cu dor sălbatic, în sângele meu se amesteca sângele ei și eram sigur că orice s-ar fi întâmplat, tot universul dacă s-ar fi întors împotriva noastră și s-ar fi cutremurat, aveam să murim și să înviem în altă viață împreună, așa îmbrățișați...

- Nu sunt nebună, știi asta, poate doar atunci când sunt fără tine îmi pierd mințile și mă rănesc pe mine, dar nu mă plâng, vezi tu, m-am obișnuit. Tratamentul tău m-a făcut să tac, dar nu m-a putut opri să te iubesc. Va trebui să găsești altceva, să inventezi sfârșitul lumii... tu ești atât de bun în tot ce faci... cum de nu m-ai putut face să te urăsc? Asta înseamnă că nu vei putea niciodată? Astea sunt limitele tale?

I-am simțit buzele în dreptul inimii și mi-a încheiat cămașa albă, apretată cu câteva lacrimi pe care nu le-am simțit decât atunci când am sărutat-o prelung. Mi-a despicat buza și am simțit până în creier gustul de sânge amestecat, în care lumea se regenera, mocnit, din propria cenușă...

I-am tulburat liniștea, se vede că în drojdiile minții ei rătăcite ceva s-a mișcat. Infim, dar s-a mișcat. Și-a strâns la gură mâneca și nările mi s-au umplut de mirosul pe care voia să-l scoată cu totul din țesătura catifelată, cu forța. Așa face întotdeauna când se simte amenințată de ceva, oricât de banal. Repetă gesturi infantile, care îi provoacă regresia în senzația de protecție a perioadei copilăriei. Fredonează un cântec pe care îl recunosc cu întârziere, fără cuvinte – ca sufletul meu. Îi înțeleg tăcerea, pentru că am fost aici de atâtea ori, în locul acesta mort dintre noi, în care orice respirație capătă amploarea unei avalanșe strivind totul în jur. Până și în tăcerea asta curge un fluid pe care îl simțim deopotrivă, din vârful degetelor scurgându-se către pământ, iar de acolo se întoarce învolburat în miezul lucrurilor noastre, nestingherit, de mii de ori. Atât ne-a mai rămas. Ochii ei goi, melodia neterminată și îmbrățișarea aceasta în care secundele se sparg ca niște bolovani în cădere.

Nu aștept niciun răspuns, pentru că n-am pus nicio întrebare, ci, mai degrabă, mi-am așezat în aer suferința, în puținele cuvinte care au încremenit între noi. Teama, idealul pierdut, căldura și o fostă viață din care îmi amintesc doar alungarea din Rai, un amalgam de sentimente. S-a lăsat cuprinsă în brațele mele și mă privește, de foarte departe, ca și când ar vedea o lumină difuză, din aceea care te face să strângi ochii, încercând să deslușești în penumbră contururi bine ascunse. Nu mai spun nimic, să n-o tulbur. Aș vrea să împietresc, dar în venele mele sângele turbează, scăpat din zăgazuri.

Salonul 8. Doi nebuni frumoși, o zi de toamnă cu o ploaie încăpățânată, răscolind amintirile. Lumea noastră. O dorință irepresibilă de a opri timpul îmi bate în timpane ritmuri de marș funebru. Aș vrea ca „mâine” să fie o dimensiune intangibilă, așa ca spațiul cosmic, ca orizontul, ca o fata morgana. Fără întrebări. Eu, ea și imposibilul, așezat între noi ca o vale a plângerii. Dincolo, nimicul.

Alina PARTENIE

Alina Partenie este profesoară, absolventă a masterului Modele de Comunicare și Relații Publice din cadrul Universității din București (2021), licențiată a facultății de Litere, secția română –germană (2019) din cadrul aceleiași universități și licențiată în comunicare la SNSPA – Facultatea de Comunicare și Relații Publice (2007). Scrie poezie și proză.

Echipa
Arhiva

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

(Anii 90. Anii 2000: 1998-2005. Anii 2005-2007. Anul 2008-2009. Anii 2009-2011. Anul decăderii - 2012. Prin cenușa imperiilor - 2013-2019.)

PS. Vă așteptăm cu amintiri, opinii, comentarii - să scriem împreună istoria literaturii postdecembriste.

NOUA LITERATURĂ

Intimistă și melancolică, proza Andrei TISCHER desfășoară în fața cititorului pasaje senzoriale evanescente, care surprind lupta de a păstra vie o iubire atinsă de aripa nebuniei. Între momente de tăcere, de stinghereală ori de disperată încercare de a invoca armonia unui trecut, personajele se pierd și se regăsesc într-un vortex de emoții contradictorii, care rup barierele între trezie și „irealitatea” luminii unei dimineți.

Andrei ȘERBAN

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Revistă editată de Muzeul Municipiului București (ISI)

Recomandată de Cătălin D CONSTANTIN

 

CĂRȚI

Consecințe, istorie și… dantelă.

LITERA, 2021

Recomandată de Ovidiu ȘERBAN

 

Animale, obiceiuri, omul primitiv.

ART, 2021

 

Trei romane de debut - trei premii consistente. Te așteptăm și pe tine.

Școala Ardeleană, 2021;Un studiu complex, proaspăt apărut.

Eveniment în lumea cărților

GOPO 2021

Cea mai bună actriță într-un rol principal: Diana Cavallioti, pentru filmul „5 minute”

Cel mai bun actor într-un rol principal: Mihai Călin, pentru filmul „5 minute”

Colectiv (r. Alexander Nanau) - Cel mai bun film LM

 

Politică, istorie, anii 50.

Humanitas, 2021

 

Carte de vacanță

Un roman prezentat în OPTm în august 2020

TREI, 2021

Copyright © optmotive.ro