Când m-am mutat în casa bătrânească a bunicii, am crezut că liniștea ei mă va repara. Nu mai rămăsese nimeni să locuiască acolo de aproape șapte ani, de când o duseseră pe bunica la oraș, iar eu plecasem în altă parte, încercând să adun o viață din bucăți. Când am deschis ușa mansardei, praf nu era — lucru care m-a tulburat mai mult decât dacă m-ar fi întâmpinat un nor din acela înțepător, ca-n podurile vechi. Aerul mirosea a lemn încălzit și a iarbă uscată, ca și cum cineva ar fi deschis ferestrele cu o oră înainte.

Acolo, în mansarda aceea ciudat de curată, am decis să îmi pun biroul. Trebuia să scriu iar. Sau măcar să încerc să-mi aud gândurile. Dar încă din prima seară am înțeles că spațiul nu era atât de gol pe cât părea.

Stăteam la birou, frunzărind o agendă veche, când am simțit vibrația aceea fină, ca un tremur scurt în podea. Am crezut că mi s-a părut, dar câteva minute mai târziu s-a repetat — ca un pas apăsat foarte ușor, ca o respirație a lemnului. Am zâmbit, încercând să-mi amintesc dacă bunica îmi povestise vreodată despre lucruri care “rămân" prin casă. Nu-mi spusese. Dar îmi aminteam cum vorbea cu pereții, cu ferestrele, cu soba, de parcă ar fi fost toți niște bătrâni care o ascultau.

— Casa are urechi, îmi zicea ea când eram mică. Și unii pereți nu uită.

Atunci râdeam. Acum, în semiîntunericul mansardei, nu-mi mai venea să râd.

A doua zi am găsit în fața ușii o pană gri, prea curată, prea nouă. Nu aveam păsări în pod. N-aveam nici măcar găuri prin care să intre. Am ridicat-o, simțind o tresărire în vârful degetelor, ca un curent slab. Am lăsat-o pe marginea biroului și mi-am văzut de scris. Sau de încercat.

Când stiloul aluneca pentru prima dată după mult timp, am auzit din spatele meu fâlfâitul. Nu un fâlfâit de aripi adevărate — prea lent, prea larg, ca mișcarea unei perdele printr-o casă fără vânt. M-am întors. Nimic. Doar lumina difuză a după-amiezii și scara îngustă care cobora spre parter. M-am forțat să nu mă gândesc prea mult. Poate că aveam nevoie să-mi imaginez zgomote, poate că asta însemna că încep iar să scriu. Dar când am încercat să așez pana găsită în sertar, am observat ceva: era caldă.

Spre seară, mansarda părea și mai luminoasă decât în mod normal, ca și cum cineva aprinsese o lampă invizibilă. Îmi simțeam trupul obosit, dar mintea — ciudat de trează. M-am îndreptat spre mica fereastră, am tras perdeaua și m-am uitat afară. Grădina era la fel: pământ rece, câteva flori de câmp încăpățânate și prunul bătrân. Nimic suspect.

Am vrut să închid fereastra, dar atunci am simțit mirosul: același miros din copilărie, când bunica făcea ceaiul acela amar, cu flori albastre pe care nu le vedeam niciodată crescând în grădină. În clipa aia am știut că nu eram singură.

— Dacă ai ceva de spus, zi-o, am rostit în șoaptă, simțindu-mă ridicol.

Podeaua a trosnit sub mine. Sau poate în spatele meu. M-am întors. Pe birou, pana nu mai era singură. Lângă ea apăruse o bucată mică de hârtie, mototolită. Am deschis-o, și pentru o secundă am simțit că mi se taie respirația. Era scrisul bunicii. Neșovăielnic, înclinat, exact cum îl știam.

"Ascultă-l."

Atât. Am simțit fiori în brațe și o presiune în piept, ceva între teamă și dor. Am sprijinit mâinile de birou și am închis ochii, încercând să respir normal. Și atunci l-am auzit clar. Un cântat slab. O vibrație subțire, ca un sunet din alte vremuri, un murmur care creștea și descreștea ca un val. Nu era o pasăre. Nu era nici vânt. Era… ceva cald, familiar, ca un glas de demult. Mansarda asculta. Mansarda vorbea.

În serile următoare, sunetul a revenit. Tot mai clar. Tot mai aproape. Uneori îl auzeam sub podea, alteori în spatele meu. Alteori în peretele de lângă pat, ca o respirație adâncă. Și curentul slab din podea — acela din prima seară — revenea. De fiecare dată când deschideam stiloul. Într-o noapte, când scriam deja fără să mă mai gândesc că ar trebui s-o fac, mi s-a părut că văd ceva mișcându-se lângă fereastră. O umbră mică, o siluetă difuză. M-am ridicat, am aprins becul. Nimic. Doar pana, care nu mai era pe birou. Era pe pervaz. Așezată cu grijă, ca un semn.

A fost nevoie de o singură zi de ploaie și o noapte cu fulgere ca să-mi fac curaj. M-am așezat în mijlocul mansardei, am pus pana în fața mea și am întrebat cu voce tare:

— Ce vrei?

Podeaua a vibrat. Apoi, un pas ușor, ca un ecou. Apoi altul. Apoi un fâlfâit straniu, care mi-a ridicat părul de pe ceafă. Am simțit mirosul ceaiului bunicii. Iar în mintea mea, foarte clar, ca o voce auzită printr-un perete, au venit cuvintele:

"Scrie. Nu despre mine. Despre tine. Eu doar te țin aici." M-am prăbușit pe podea și am râs. Sau am plâns. Nu mai știu. Mansarda tăcea din nou. Dar era o tăcere bună. Tăcerea unui spațiu care te ține, te adună, te reconstruiește. De atunci, în fiecare dimineață găsesc câte o pană. Niciodată aceeași. Uneori gri, alteori albă. Le adun într-o cutie. Nu știu de la ce vin. Nu știu dacă ceea ce aud e real sau doar în mintea mea. Dar scriu. Scriu mult, scriu febril, scriu fără teamă, ca și cum mansarda însăși mi-ar întinde hârtia. Iar în nopțile cu lună, când deschid fereastra, mi se pare că văd o siluetă mică pe creanga prunului. Pale, neclare, dar acolo. Nu e bunica. Știu asta. Nu e nici vreo pasăre. E altceva. E ceea ce rămâne dintr-o casă care a ascultat o viață întreagă.

Și acum mă ascultă pe mine.