Zarvă și agitație în jurul meu. Toată lumea aleargă disperată prin toate părțile. Privesc speriat la zona blocată de autorități și la picăturile roșii care se pot zări pe gresia locului care cândva era a doua mea casă, locul în care mă simțeam în siguranță. Acum nu mai sunt în siguranță. Mai bine spus, nu mai suntem pentru că niciunul dintre elevii Colegiului Național Pedagogic "Carmen Sylva" nu mai poate păși pe holurile maiestuoase ale vechiului castel cu inima ușoară. Lângă mine se afla unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, Sebastian, unul dintre elevii exemplari ai școlii, care mă fixează cu aceeași privire îngrozită pe care o au toți cei prezenți. Pe lângă spaimă, în privirea lui se mai citește ceva: determinare, o caracteristică a lui care m-a speriat dintotdeauna, dar acum mă sperie și mai tare având în vedere situația în care ne aflăm toți. Este clar ca lumina zilei că nu îi va lăsa pe polițiști să trateze situația după bunul lor plac și va interveni, dar, de data aceasta, nu îi voi mai apăra spatele așa cum am făcut-o și alte dăți. Cazul e prea serios ca să se implice doi adolescenți care împart același neuron.

— Domnilor, ce se întâmplă aici?! strigă disperată directoarea cea tânără care de abia acum ieșise din birou, deranjată de agitație.

— Din păcate…elevul Alexandru Baciu a decedat! răspunse cu tristețe unul dintre polițiștii prezenți la locul faptei, vizibil afectat de propriile vorbe.

Peste mulțime se așternu o liniște de mormânt, înlocuită apoi de un murmur colectiv. Unii erau triști, alții erau șocați, ba alții chiar nedumeriți, însă toți erau cuprinși de același sentiment: groază.

— Tu realizezi că e posibil ca ucigașul să se afle încă printre noi în momentul de față ? îmi spune Sebi la ureche.

La auzul vorbelor lui, un fior rece îmi traversează șira spinării. Are dreptate. O fi el un lunatic, dar de data asta are dreptate, ceea ce mă sperie destul de tare. Privirea lui mă sperie și mai tare. Nu pare îngrijorat, nici trist. Pare mai mult intrigat. Cunoscându-l de multă vreme, sunt sigur că va încerca să-și bage nasul în investigațiile autorităților și va încerca să mă tragă și pe mine în vreo belea cum a făcut și cu alte ocazii. Oare să-l ajut și de data asta ?

În timp ce agitația de pe holuri creștea în intensitate, în fața zonei baricadate își face apariția directorul adjunct, care ne vorbește cu un ton tremurând și o față mai palidă ca norii care se lasă peste clădirea-castel.

— Dragi elevi, atenție vă rog! Tocmai a avut loc un eveniment tragic despre care, momentan, știm prea puține ca să vă informăm, dar vă rog să vă sunați părinții și să părăsiți școala, însoțiți, cât mai repede posibil!

În vreme ce toți elevii se îmbulzeau pe scări pentru a părăsi clădirea, în căutarea părinților lor, disting o siluetă printre alte sute - cea a lui Sebastian care se pierde în mulțime, apoi o cotește pe un coridor întunecat, profitând de ocazie. Curajul acestui băiat m-a impresionat dintotdeauna, dar acum mă înspăimântă.

— Hei, unde te duci?! Sebii!! am strigat după el, dar fără răspuns.

Sunt mai mult ca sigur că ucigașul e încă prin școală! îmi repetam în minte. De ce l-aș urma? Ca să ajung unde? În morgă?! La fel ca și colegul nostru? Totuși, cineva trebuie să afle câte ceva despre acest mister. Având în vedere că directorul adjunct ne-a mărturisit că nu se cunosc multe detalii, descoperirea, măcar a unor indicii, nu suna așa de rău, așa că am hotărât să îi urmez inițiativa lui Sebi. Am reușit cumva să mă strecor, și am început să bântui coridoarele liceului în căutarea unor indicii. Asta se întâmpla înainte de vacanța de vară, când încă mai aveam speranță în umanitate, sentiment care a pierit la sfârșitul acestei aventuri.

Nu știam de unde să încep având în vedere că nu aveam cale liberă- încă era agitație în rândul profesorilor, iar poliția nu plecase, așadar am hotărât să mă ascund puțin la parter, pentru a nu fi descoperit. Holurile erau înecate în beznă, iar gândul că ucigașul se afla în libertate mă făcea să mă cutremur din toate încheieturile. Putea fi oriunde: într-o sală de clasă, într-un laborator, undeva în întuneric, pândindu-mă, gata să îmi dea lovitura finală, sau cine știe…putea fi chiar în spatele meu, chiar acum. Mica adiere de vânt care se pierdea printre coridoarele lungi putea fi chiar suflul lui. Cu toate astea, nu m-am lăsat cuprins de frică, sau cel puțin am încercat. Dintr-o dată…! Toate becurile s-au stins, iar eu, fără să știu ce să fac și fără cineva care să știu că este alături de mine, m-am panicat și m-am ascuns în laboratorul de biologie, unde bineînțeles, era pregătită o broască, într-un borcan, și un bisturiu pe catedră, pentru o disecție care urma să aibă loc cu clasa de științe ale naturii. Știam că este o activitate practică, dar în momentele acestea tot ce îmi doream să găsesc era un obiect ascuțit. L-am luat cu mine. Poate aveam nevoie de el, dar în același timp nu doream să ajungă în mâinile altcuiva. M-am pus într-o bancă și am așteptat - pana de curent tot nu fusese rezolvată.

Deodată s-a auzit TROP TROP TROP. Niște pași! În acel moment am realizat că polițiștii, cel puțin așa credeam eu, veneau să verifice parterul. Trebuia să o tulesc de aici, iar cea mai rapidă cale era geamul. Am sărit pe geam și am alergat prin curte, în timp ce în urma mea se zărea fasciculul de lumină de la lanterna polițiștilor. Afară începuse să se înnoreze și încet încet să se și întunece. În timp ce alergam disperat pentru a găsi o nouă intrare în colegiul devenit fantomă, m-am împiedicat de ceva destul moale și am căzut la pământ, într-o baltă. Dar nu plouase astăzi, corect? M-am ridicat în grabă, mi-am pipăit pantalonii uzi, iar în lumina vagă a apusului, am remarcat că ceea ce crezusem eu inițial că era apă este de fapt un lichid vâscos - sânge, iar când observ de unde provenea mi se taie suflarea. Se pare că ucigașul mai lăsase o altă victimă. Picăturile roșii care îmi curg de pe brațe mă dezgustă și mă sperie în același timp. Ultima mea speranță era ca polițiștii veniți în laborator, să observe geamul deschis pe care am ieșit. Astfel își puteau continua investigația pe urmele mele și puteau găsi noul cadavru.

Privesc în jur pentru câteva secunde și observ că nu e nimeni, nici măcar polițiștii pe care speram să-i vad, deci îmi fac curaj să mă apropii de corpul neînsuflețit care zace la nici un metru de mine. Cu mâna tremurândă feresc părul de pe fața victimei și privirea-mi încețoșată întâlnește ochii goi ai femeii pe care nu puteam să o confund: profesoara de TIC. Îmi retrag mâna brusc și fac câțiva pași înapoi, înspăimântat. Simt un gol în stomac și nu pot să opresc sentimentul de milă pe care îl simt față de profesoară. Chiar dacă o detest, nu merită soarta asta. Am rămas pe gânduri pentru câteva momente, apoi, terifiat de ideea că eu aș fi putut deveni a treia victimă, pornesc cu precauție spre intrarea din spate, uitându-mă constant înapoi și pășind cu spatele lipit de zidul de cărămidă, cercetând fiecare geam pe lângă care treceam. În timp ce mergeam, prin minte îmi goneau tot felul de gânduri în legătură cu identitatea criminalului: profesorul de chimie nu avea oră când a avut loc atacul, iar cancelaria era goală, deci nimeni nu i-ar fi observat absența și toată școala știe de ura acestuia față de elevi și majoritatea profesorilor, dar mai ales față de profesoara de TIC. Totuși, nimeni nu știe motivul. Tuturor elevilor ne era frică de el, ba chiar și directoarei și știind că dânsul consumă medicamente calmante zilnic, nu puteam să nu-l suspectez. Pe de altă parte, Remus, rebelul din a 12-a, avea o pică pe profesoară de câțiva ani deja, de când l-a lăsat corigent în clasa a 9-a. Acum, dacă stau să mă gandesc, niciun elev din școală nu o avea la suflet, deci puteam suspecta pe oricine, ignorând agresivitatea uzuală a lui Remus. Totuși, putem învinovăți mulți alții precum îngrijitorul care pare capabil de orice, secretara care nu suportă pe nimeni, unul din băieții drogați din a 12-a D sau chiar un boboc de clasa a 9-a cu secrete întunecate. Cu atâția suspecți și niciun indiciu, tot ce puteam să fac era să-i investighez pe fiecare, pe rând, deci am pornit spre laboratorul de chimie unde profesorul Albi Curentatul, așa cum îi spunem noi, își petrecea tot timpul.

Am pătruns în interiorul școlii cu pași mici, gata să mă apăr de orice s-ar putea ivi pe neașteptate și cotind la primul colț, am dat de un coridor gol, periculos de gol pentru o clădire așa de imensă, împărțită pe trei nivele, în care avea loc o anchetă și prin care putea umbla liber un criminal. Am traversat rapid până la laborator și am intrat încet, înjurând când ușa veche a scârțâit. Încăperea părea goală, dar nu puteam fi sigur de nimic, așa că am început să o inspectez cu precauție, căutând orice indiciu care ar putea atesta vinovăția profesorului. Dinamometre ruginite, corpuri din lemn lăcuit, cântare și tot felul de foi scrise în limbi străine- sau ? Nu, erau doar testele noastre … în cutia de lângă sobă. Am știut mereu că asta se alege de ele - Stai…aia nu e?

M-am apropiat ușor de catedră, pe care am văzut un obiect familiar care seamănă cu una din clemele extravagante ale profesoarei noastre proaspăt decedate. Ce căuta oare asta aici, chiar în laboratorul profesorului de chimie. Ar trebui să cercetez și camera tehnică pentru un alt eventual indiciu. Și exact așa cum mă așteptam, niște urme de sânge luceau în întunericul brăzdat de o rază de lumină care s-a strecurat înăuntru atunci când am deschis ușa. După cum bănuiam, acestea se îndreptau spre ușa cea veche și putredă din lemn care conducea spre curtea interioară a clădirii, formând o dâră către intrarea atelierului îngrijitorului.

Am intrat cu băgare de seamă, și am aprins o spirtiera cu un chibrit pe care l-am găsit pe masa plină de ustensile vechi. Cu mare noroc am reușit să aprind chibritul care era umed din cauza mucegaiului și a umidității care împânzea atelierul. Mica reușită mi-a dat puțină speranță, care s-a stins la fel de repede precum s-a aprins, la auzul unor pași apăsați venind din afara ușii- era însuși îngrijitorul. M-am panicat și m-am ascuns în primul loc la care mă puteam gândi. Bineînțeles că nu am stins spirtiera! În panica de moment, am fugit în dulap și m-am pitit într-un colț, lângă mături și alte instrumente care se mai găseau acolo. Pașii îngrijitorului se auzeau tot mai aproape și mai aproape, iar apoi am auzit ușa deschizându-se, urmată de un set de pași și respirația greoaie a bărbatului. Judecând după numărul mic de pași făcuți, am realizat că spirtiera aprinsă nu a trecut neobservată. Tot ce puteam face în momentul acela era să trag o pelerină de ploaie veche și găurită peste mine și să mă rog pentru soarta mea. Curând, așa cum prevăzusem, omul deschise ușa dulapului și aruncă o privire înăuntru, apoi o trântește și pleacă, probabil părăsind încăperea. Am răsuflat ușurat, dar am rămas pe loc puțin ca să-i dau timp să se îndepărteze și să îmi fac un plan de scăpare.

Ies ușor din dulap peste ceva vreme, neștiind sigur ce să fac mai departe. Aproape m-a prins! Cu inima în dinți am continuat să cercetez atelierul, fiind foarte atent la geam, pentru a fi sigur că îngrijitorul nu se va mai întoarce. Am părăsit atelierul, unde nu era niciun indiciu, lucru care denota faptul că ucigașul a ieșit din laboratorul de chimie și a folosit atelierul îngrijitorului doar pentru a se ascunde. Noua frică instaurată în sufletul meu m-a determinat să cercetez și prin exteriorul domeniului școlii, pentru a mă simți mai în siguranță, momentan. Așadar, am pornit pe cărarea întunecată din curtea liceului care era decorată cu o sumedie de brazi care nu făceau altceva decât mai mult întuneric. Mergând spre clădire, am zărit portița mică din fundul curții, care era în general închisă. De data aceasta, însă, era deschisă, deoarece, din cauza anchetei, școala fusese percheziționată, iar poarta din spate descuiată pentru ca polițiștii să aibă acces mult mai ușor prin diferite aripi ale colegiului. Atenția mi-a fost furată iarăși de un obiect lucitor. Să vezi și să nu crezi - ceasul profesorului de chimie! Ce ar putea să caute ceasul taman în mijlocul curții, având în vedere faptul că el nu prea iese din laborator? În ce circumstanțe o fi ajuns el aici? L-am luat în mână și am început să-l cercetez. Nu se afla nicio urmă, pată sau… sânge. Totul a devenit dintr-o dată foarte suspicios. Am decis să las orice alt plan în urmă și am pornit spre școală pentru a afla ce mai face misteriosul și sadicul profesor Albi Curentatul.

În drumul spre școală am observat ceva îngrijorător. Un tomberon zăcea răsturnat pe marginea cărării pătat cu amprente de sânge. M-am abătut puțin de la drum pentru a-l inspecta. Cu siguranță acesta este cel mai valoros indiciu pe care l-am găsit până acum - o mască! Deci, dacă și-a aruncat masca înseamnă că acesta și-a și luat tălpășița, însă profesorul de chimie nu știu să fi părăsit școala. Foarte curios… . Cu aceste noi informații chiar nu aveam cum să mai plec și să las totul baltă. Așadar, am pornit către parterul liceului pentru a-l căuta pe profesorul Albi.

Holurile erau la fel de pustii ca prima dată când am ieșit din școală. Cu doar câteva secunde înainte să intru s-a auzit un țiuit și în secunda doi s-au aprins becurile. Aveam lumină, deci un moment oportun de a-l căuta și spiona pe profesorul de chimie. Nu mi-a luat mult până am auzit familiarul tușit de fumator pe moarte al profului și m-am ascuns în spatele unei uși deschise. Eram foarte confuz. Cum de umblă el așa de liniștit pe holuri? Hmm… . Am observat că de fapt vorbește la telefon în șoaptă, cu o voce tremurândă, ci nu singur, cum am crezut inițial. Acest lucru îl făcea și mai suspect. Am stat pitit după ușă până când a trecut de mine, apoi am luat-o în direcția din care a venit. La capătul holului se afla cancelaria, loc în care el nu prea călca. M-am cutremurat încă o dată realizând că acesta a trecut chiar pe lângă mine, și la o adică putea fi chiar ucigașul în persoană. Am intrat tiptil în cancelarie, sperând să nu fie nimeni acolo. Becurile erau aprinse, dar cu toate acestea încăperea era goală, deoarece toți erau la etajul 1, pe holul principal. Am cotrobăit rapid prin cancelarie, apoi prin lucrurile lui Albi în special, dar nici urmă de nimic. Parcă totul revenise la normal- dar nu era. Corpul neînsuflețit al profesoarei de TIC zăcea probabil tot în curtea din spatele laboratorului de biologie în timp ce polițiștii îl inspectau pe cel din holul principal, care îmi era necunoscut. Am realizat de îndată că nu trebuia să îl pierd din vizor pe Albi, așa că am țâșnit din cancelarie, pășind silențios pe urmele lui. Înainte să-l ajung din urmă, îl surprind dialogând intens cu polițiștii. M-am oprit la baza scărilor ca să ascult conversația.

— Și cum spuneați că arată, domnule profesor ?

— Nu sunt sigur, nu l-am văzut. Purta o mască atunci cand m-a urmărit. Era să mă prindă, îl aud spunând.

Albi a fost urmărit de criminal? Nu avea cum să fie posibil, având în vedere că el era criminalul. Sau nu era? Încă nu eram convins că spunea adevărul, dar nici nu credeam că minte. Totuși trebuia să aflu. Până acum știu că ucigașul purta o mască pe care o am în buzunar, avea o pică pe profesori, deci probabil nu era unul dintre ei și a părăsit școala, după teoria mea. Mai știu că a trecut prin laboratorul de chimie și prin atelierul îngrijitorului. A sosit timpul să elucidăm misterul!

Ultima activitate care s-a desfășurat înainte de găsirea primului cadavru a fost ora noastră în laboratorul de chimie, în urma căreia prietenul meu cel mai bun, pe care nu am vrut sa îl ajut în elucidarea cazului, a rămas în urmă pentru a-și aduna lucrurile. În amintesc cu mare precizie că în timp ce mă îndreptam către sala de clasă, am observat-o cu coada ochiului pe profesoara de TIC care se îndrepta fix către laboratorul de chimie, cel mai probabil pentru a-l certa pe tovarășul meu. Acest lucru îl acuza, din nou, pe profesorul de chimie pentru că, după plecarea prietenului meu, trebuie să fi rămas singur în laborator cu profesoara de TIC, iar ceasul găsit de mine afirma faptul că acesta s-a întors în incinta școlii după ce a abandonat corpul neînsuflețit al femeii în spatele laboratorului de biologie. De asemenea, clema găsită în camera tehnică a laboratorului nu îmi spunea decât că acesta a atacat-o în interiorul școlii, urmând ca mai apoi să o fugărească până să îi dea lovitura fatală. Cu siguranță el s-a ascuns apoi în atelierul îngrijitorului, după cum indicau și urmele de sânge pe care le-am găsit, iar apoi s-a întors în incinta școlii. În plus, mai aveam și masca pe care am găsit-o în tomberonul de la intrarea în școală, deci, conform indiciilor, profesorul de chimie este 100% vinovat.

Cu toate aceste indicii și informații adunate, pornesc spre intrarea principală unde investighează polițiștii pentru a le mărturisi ipoteza mea. Odată ajuns pe holul principal, am rămas într-o stare de șoc urmată de o stare de greață și de rău. În fața mea se afla chiar prietenul meu cel mai bun, încătușat. Nu îmi vine a crede ochilor! Rămân încremenit pe loc și îl privesc nedumerit. Un polițist mai tânăr mă observă și îmi explică toată situația. Acesta îmi spune că erau niște camere de luat vederi ascunse în școala, de care nu știa nimeni, dar care au filmat întregul masacru. Într-un final, am aflat cum a ajuns prietenul meu să facă asemenea fapte de neiertat: a atacat-o pe profesoara de TIC în laboratorul de chimie în lipsa lui Albi, aceasta s-a apărat, moment în care și-a pierdut și clema de păr, apoi a fugit până a fost lovită brutal acolo unde am găsit-o. Apoi, s-a întors înapoi în laborator, unde fără prea multă tragere de inimă, a făcut același lucru și cu profesorul de chimie, doar că acesta a reușit să se salveze, pierzându-și ceasul de mână la intrarea laterală în liceu. Prietenul meu, văzând că nu a reușit să-l termine, s-a ascuns în atelierul îngrijitorului, ceea ce explică petele de sânge, urmând ca în final să își arunce masca și să fugă din școală, lăsând în spate lui o ultimă victimă.

Totul are sens : prietenul meu o detesta pe profesoara de TIC mai mult decât mine, iar pe profesorul de chimie îl ura de-a dreptul. Dacă stau să mă gândesc, nu plăcea pe nimeni în mod special, dar totuși, de ce ?

“De ce?" este întrebarea care îmi răsuna în minte încontinuu în timp ce privirea mea o întâlnește pe a lui Sebi din nou, dar de data aceasta nu pe a băiatului cu care am crescut, ci pe a ucigașului care a devenit. În ochii lui nu se zărește nici măcar o urmă de remușcare, e ca și când de abia acum reușesc să-l văd pe Sebastian cel adevărat, lepădat de măști și falsitate.

Nu am putut să-l privesc prea mult în ochi, dezgustat și rănit de străinul lipsit de scrupule din fața mea. Am ieșit în grabă, ignorând polițistul care voia sa mă ia la întrebări. Trecusem prin destule pentru o singură zi în care școala noastră a pierdut un elev și un cadru didactic, dar eu mi-am pierdut fratele meu de-o viață.

*

Bega Noir este un proiect literar gândit de Geo Moisi și Anca Iațin, implementat prin Asociația Liber.

Geo Moisi: Textul are un crescendo tipic policierului, așa se face că la final m-am pomenit citind într-o mare viteză, curios să aflu deznodământul. Și pentru că am pomenit de deznodământ, cei doi autori au aplicat cu dibăcie unul dintre trucurile la care apelează romancierii genului polițist: îți spun cine e criminalul, dar te lasă pe tine să te gândești de ce a făcut-o și care ar putea fi implicațiile psihologice și sociale.

Povestirea a fost gândită ca o anchetă pe bază de deducții logice, perfect verosimilă abordarea, dat fiind faptul că personajul care se zbate să afle adevărul e un licean fără mijloacele investigative ale unui polițist. La fel de verosimilă mi s-a părut și soluția de tipul deus ex machina. De ce? Pentru că adevărul e că și în realitate soluțiile sunt simple de cele mai multe ori.

*

Bio: Bondrea Alisa și Merk Patrick sunt elevi la Colegiul Național Pedagogic "Carmen Sylva" din Timișoara în clasa a XI-a, profilul Științele Naturii. Deși parcursul lor academic este orientat spre medicină, cei doi au hotărât să dea frâu liber creativității printr-o colaborare inedită în cadrul acestuia concurs de scriere polițistă. Cei doi nu au hobby-uri comune, însă pasiunea lor pentru mister și literatura noir i-a unit în realizarea acestei povești, demonstrând că acuratețea științifică și imaginația pot face o echipă bună. Pentru ei, scrisul este o evadare din lumea reacțiilor chimice în cea a misterelor nerezolvate și a crimelor. Această unică povestire reprezintă debutul lor literar, și cine știe, poate chiar începutul unei colaborări de lungă durată.