Cu acest roman, J’emporterai le feu, apărut la Gallimard, în anul 2025, Leïla Slimani încheie trilogia Le pays des autres, din care au fost traduse în românește Țara celorlalți (Războiul, războiul, războiul) și Priviți-ne cum dansăm!, la Pandora M, respectiv, la Editura Trei, în anii 2022 și 2024, ambele de către Daniel Nicolescu.

În această trilogie, autoarea își explorează moștenirea franco-marocană, începând de la bunici, în prima parte, continuând cu părinții, în partea a doua, pentru ca această ultimă parte să fie dedicată actualei generații. Avem a face cu o biografie ficționalizată, în care autoarea explorează limitele graniței cu realul, fiindcă, deși putem recunoaște similitudini cu povestea proprie, nu există totuși o identificare a scriitoarei cu vreunul dintre personaje, nici măcar cu Mia Daoud.

Construcția romanului se sprijină pe rețeaua de personaje, asupra cărora naratorul îndreaptă atenția cititorului, pe rând. Mia, protagonista, sora, părinții, celelalte rude, colegii și cunoștințele întâmplătoare au roluri bine stabilite în economia cărții, scriitoarea folosindu-se de fiecare dintre ele pentru a-și dezvolta temele pe care intenționează a le transmite cititorului. Naratorul poate fi asimilat unui operator de lumini pe scenă și unui regizor, fiindcă prezența sa nu se face simțită decât în această mișcare de la un personaj la altul, ceea ce concentrează la maximum o substanță romanescă ambițioasă, cu multiple obiective de îndeplinit.

Dintre acestea, cea mai vizibilă este maturizarea ultimei generații a familiei Belhaj-Daoud, reprezentată de Mia și de Inès, cu amănunte din copilărie și până la maturitate. Este un proces din care se dezvoltă celelalte teme ale romanului, aspecte cu care fetele se confruntă și care derivă din moștenirea lor franco-marocană și din poziția socială a părinților lor, situându-le permanent între două lumi.

Este important de precizat că scriitoarea are în vedere anii ’90 – 2000, când la atitudinea generală de discriminare se adaugă lipsa de încredere în arabi, în musulmani, ca urmare a atentatelor de la 11 septembrie, dar și accentuarea fundamentalismului religios musulman.

Mia și sora ei descoperă cât sunt de diferite față de marocanii get-beget, de care sunt despărțite prin bariere sociale, culturale și lingvistice, dar și față de francezii pe care îi vor avea colegi de studiu la Paris și pentru care nu sunt decât alte arăboaice suspecte de a cauza probleme. Răspunsurile și reacțiile le oglindesc personalitatea. Mia își cultivă libertatea, sprijinită de tatăl ei, pe când Inès, sora mai mică, resimte profund dorința de a se integra, de a face pe plac, de a demonstra cât e de interesantă, de educată, cât de mult merită aprecierea tuturor, începând cu Mia – care o respinge violent și de care nu se apropie cu adevărat decât în perioada studiilor în străinătate – și până la trecătorii de pe stradă.

Două momente sunt semnificative pentru evoluția lui Inès: relația cu Jérôme și cina cu părinții acestuia, respectiv, ciocnirea întâmplătoare de o femeie, al cărei soț se înfurie și o insultă. Dacă în timpul cinei, ea este gata să treacă peste ideile greșite ale gazdelor din dorința de a fi acceptată, în schimb, acestea trec peste propriile convingeri, din dorința de a fi considerați oameni cu vederi largi. Însă fata este conștientă că, de fapt, se trădează pe sine.

"Ils pensèrent lui faire plaisir en répétant combien le Maroc était un pays hospitalier et tolérant, et, assise dans son fauteuil inconfortable, les jambes croisées, Inès se contenta de sourire et d’acquiescer. Elle eut envie de leur raconter le reste, ce qui l’irritait et la mettait en colère, mais elle n’osa pas. Elle hésitait entre trahir son pays ou se trahir elle-même. (…)

În cealaltă situație, busculând fără să-și dea seama, din cauza surmenării, o femeie pe stradă, este insultată ca arăboaică de soțul acesteia. Inès răspunde cu foarte multă politețe, cu exagerată deferență, simțindu-se mândră că reacția ei le-a demonstrat celor doi cât de bine s-a integrat printre ceilalți parizieni, în ce măsură s-au șters diferențele față de ei, dar, pe de altă parte, nu se poate abține să nu se întrebe ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi purtat văl sau dacă ar fi vorbit cu accent.

"Elle se demanda: «Est-ce que j’ai trahi les miens? Et d’abord, qui sont les miens?»".

Dincolo de diferențele provocate de originea ei, Inès reprezintă în roman un univers cu predilecție feminin, al cărui caracter cu totul special, inițiatic, îl intuiește de mică și din care dorește cu ardoare să facă parte. La capătul opus, universul bărbaților, dominator, deținător al puterii, atât în casă, cât și în afara acesteia, căruia femeile învață să-i facă față prin metode transmise de la una la alta.

"Elles partageaient des secrets et des recettes de grand-mère, de bons vieux sortilèges pour les punir ou les garder près d’elles. Les hommes, sans qui elles auraient été plus heureuses.(…) Les hommes décidaient pour tout le monde.".

Aceluiași univers feminin îi aparține Selma, pe care cititorul o regăsește la maturitate mai sfidătoare, mai cinică, marcată de experiențele trecute și de accidentul căruia îi cade victimă. Este dominată de furia pentru ocaziile pierdute, cu atât mai mare cu cât, la moartea singurului om pe care îl iubise, află că acesta își refăcuse viața după despărțirea de ea și i se pare acum că numai ea a suportat de-a lungul timpului consecințele relației lor, că i s-a furat viața. De aici, pretenția unei recompense din partea destinului și speranța că va pleca în America, departe de trecut și de prejudecățile din țara natală, speranță distrusă însă de accident. Selma nu se poate abține să nu se gândească la puterea destinului, la ghinion și la faptul că niciodată nu a putut să-și aleagă singură drumul în viață, că i-a fost hotărât de alții.

Inès recunoaște în Selma un spirit captiv, dornic de libertatea la care nu poate să ajungă decât prin singurătate. În același timp, mătușa își dă seama că fata posedă aceeași putere de seducție și aceeași capacitate de a manipula oamenii pe care le are și ea și care sunt înnăscute. Pentru Inès, în copilărie, chintesența Selmei se exprimă în magazinul ei, în estetismul și originalitatea cu care este aranjat, în schimb, fata reprezintă un mijloc de revanșă pentru mătușa ei – amândurora frumusețea le conferă putere și, totodată, pe amândouă le face victime.

Compania Selmei duce la maturizarea precoce a feminității lui Inès, fiindcă îi oferă acces la o lume fără false pudori, chiar libertină, și la secretele picante ale familiei: "Selma c’était une langue, une façon de parler".

Prin Aïcha și Mehdi, scriitoarea intermediază tabloul societății marocane din anii ’90-2000: situația femeilor, respectiv, situația Marocului pe plan internațional, războiul din Golf, încercările de modernizare și corupția.

Aïcha pare a fi prinsă în căsnicia cu un om diferit de cel cu care s-a căsătorit, autoritar, disprețuitor și conformist. Fiind femeie, munca istovitoare de medic nu o scutește de responsabilitățile de mamă și de gospodină, iar greșelile i se impută. Pentru că lucrurile nu sunt niciodată simple, iar ambiția scriitoarei este de a-și înzestra personajele cu toată complexitatea vieții reale, cu lumini și umbre, Aïcha luptă pentru Mehdi când acesta este închis, iar autoritarismul lui nu le distruge totuși iubirea. Femeia resimte intens experiența detenției și a morții ulterioare a soțului ei ca pe o profundă nedreptate, mai ales că toată viața s-a străduit să respecte regulile.

La fel de complicată și de nuanțată este legătura dintre Aïcha și cele două fiice, având episoade cu neînțelegeri, conflicte provocate de diferența de generație, acuzații mai mult sau mai puțin voalate de ipocrizie și conformism, în special din partea Miei. Fata absoarbe contradicțiile dintre Aïcha soție și Aïcha, femeia cultă, educată, apreciată pentru profesionalismul de medic, iar autoarea lasă a se înțelege că orientarea sexuală ulterioară a Miei s-ar număra printre repercusiuni.

"C’est pour ça qu’elle s’habille en garçon, elle croit échapper à la malédiction des filles et des mères qui finissent toujours par jouer les martyres".

Din poziția de medic, Aïcha vede cum lipsa de educație și pudoarea exagerată le condamnă pe femei la moarte și dă contur unei feminități bolnave, oprimate, despre care nu are însă cu cine să vorbească: "Cui îi pasă de poveștile vaginului?", o întreabă indiferent Mehdi. Dezinteresul Aïchei pentru bani determină afluxul unei clientele colorate, aparținând categoriilor sociale celor mai defavorizate: prostituate, bone, vânzătoare din piață, croitorese din Takkadam, țărănci de la periferie, etc.; aparența ei de "sfântă", de "martiră", provoacă admirația însoțită de nemulțumire a cunoscuților.

Mehdi reprezintă, până la un punct, o mise en abîme a elitei marocane francofone, precum și a Marocului pe plan extern, în raport cu organismele internaționale financiare și politice cu putere de decizie. La fel ca și alte personaje, el se situează "între", pentru a ajunge să nu mai fie suficient în nicio parte. Pentru a-și atinge potențialul, în tinerețe a ales să întoarcă spatele familiei, pentru a studia și pentru a intra apoi în serviciul statului. Astfel, el a dobândit o educație în spirit francez, pe baze raționaliste, pe care, mai târziu, a transmis-o fiicei sale celei mari, Mia. Mai mult, a renunțat la moștenirea arabă, până într-atât încât în familie se vorbește numai franceza, mai ales că mama soției sale este franțuzoaică. Poziția pe care o are în slujba statului îi conferă importanța pe care simte că o merită și-i oferă ocazia de a-și folosi spiritul de rectitudine și puterea de a munci pentru a impune o parte din reformele la care visa încă din tinerețe. Numai că, în contextul în care, în anii ’90, începe a se afirma fundamentalismul religios, pe fondul naționalismului strict, iar principiile sale încep să incomodeze, autoritățile se debarasează de Mehdi, acesta este închis și moare, după ce este eliberat pe motiv de boală.

Calitatea de membru în echipa de negociatori cu Fondul Monetar Internațional din partea țării sale îi permite lui Mehdi și, prin intermediul său, cititorului, să observe simțul de afaceri fără scrupule al oficialilor respectivei organizații, precum și abilitatea acestora de a pasa asupra altora responsabilitatea consecințelor propriilor decizii.

"Nous n’étions jamais rien d’autre que ce que les autres percevaient, ce que nous leur donnions à voir. Les secrets du cœur, les qualités cachées de l’âme, les bonnes intentions, tout ça ne comptait pas dans le vrai monde".

Totodată, Mehdi este conștient de semnificația prezenței sale la negocieri, un simplu arab cu ochelari, pe care ceilalți se văd obligați să-l asculte.

Călătoria la Paris îi arată lui Mehdi cum este să trăiești într-o atmosferă de libertate a spiritului, în contrast cu cenzura ce funcționează în țara natală. Pentru el, paradisul are înfățișarea unei librării, cărțile fiind singurul mijloc de a se vindeca de nemulțumirea vieții pe care o duce. Își imaginează cum ar fi să aibă timpul de a citi tot ce dorește, de a pătrunde în sufletul personajelor și, mai ales, cum ar fi să aibă posibilitatea de a alege o astfel de existență.

Ca tată, Mehdi vede în Mia un continuator pe această cale a spiritului și se străduiește să-i ofere posibilități pentru a îndeplini ceea ce el nu a reușit. Este edificator în acest sens procesul de conștiință pe care și-l face înainte de plecarea Miei în Franța pentru a-și continua studiile. Sfatul care i se pare cel mai potrivit pentru fiica sa este să taie toate legăturile, inclusiv cu țara și cu familia, să ardă toate punțile care o împiedică să-și găsească libertatea:

"Ne reviens pas. Ces histoires de racines, ce n’est rien d’autre qu’une manière de te clouer au sol, alors peu importent le passé, la maison, les objets, les souvenirs. Allume un grand incendie et emporte le feu. Je ne te dis pas au revoir, ma chérie, je te dis adieu. Je te pousse de la falaise, je lâche la corde et je te regarde nager. Mon amour, ne transige pas avec la liberté, méfie-toi de la chaleur de ta propre maison" (p. 179).

Refuzându-și trecutul, Mehdi ajunge să se falsifice pe sine însuși, "the great pretender", cum îl vede fiica sa, însă parcursul pe care îl are îi demonstrează în egală măsură dorința de a se integra într-o cetate a cărților și a fair-play-ului, dincolo de diferențe de gen și de religie, pe care încearcă să i-o transmită fiicei sale. Este semnificativă în acest sens pasiunea pentru fotbal a celor doi, iar viziunea sa despre lume se inspiră din spiritul de echipă ce lucrează în vederea binelui comun.

"Peu importaient la nationalité de l’équipe ou le nom du club, ce qu’il aimait c’était le bon football (…). Le football – qu’il prononçait parfois à la brésilienne, futebol –, c’était le sport des pauvres, du tiers-monde, le seul pour lequel des foules hystériques hurlaient avec amour le nom d’un Noir ou d’un misérable".

Această ultimă parte a trilogiei îi captează atât apogeul, cât și finalul vieții, lucrurile pe care încearcă să le facă în cadrul slujbei sale, prin prisma convingerilor pe care le are despre o societate ce mizează pe progres și pe cunoaștere, dar și dizgrația provocată de invidie și sfârșită în moarte. Mia surprinde întocmai frumusețea ce derivă din grandoarea unor astfel de principii pusă în antiteză cu fragilitatea lor în contact cu viața reală:

"Mon père si naïf qu’il croyait que tous les murs tomberaient et qu’on construira des tunnels. Ce tunnel n’existe pas ou s’il existe c’est un lieu sombre et froid où je n’ai cessé de ramper comme une bête aveugle et têtue".

Mia este personajul care leagă toate planurile și semnificațiile romanului; de asemenea, este alter-ego-ul autoarei. Ea însăși scriitoare, motivează cercetarea trecutului familiei prin recuperarea memoriei de sine, condiție a trasării unor granițe personale, definitorii. Ea este cea care analizează și judecă și care orientează direcția de înțelegere a înlănțuirii de descoperiri pe care le întreprinde în legătură cu cei ale căror povești au avut drept rezultat propria poveste. Reperele esențiale în acest sens sunt prologul, intermezzo-ul și epilogul, scrise, de altfel, la persoana I. Dacă romanele anterioare ale seriei le-au avut ca protagoniste pe bunica și pe mama ei, cel de față este romanul formării Miei, al unei personalități complexe, realizate veridic, cu lumini și umbre, simbolizând în același timp o mise en abîme a unei întregi generații de tineri aflați între Est și Vest, în anii ’90 – 2000.

Fără a se abate de la condiția celorlalți membri ai familiei, Mia trăiește într-o zonă de graniță din mai multe puncte de vedere. Atitudinea ce nu tolerează slăbiciuni și educația pe care i-o oferă tatăl ei o îndepărtează de ceea ce este îndeobște considerat tipic feminin, fapt accentuat în perioada școlii, când devine pentru colegele sale un substitut de băiat. În plus, ea simte că nu face parte din universul închis și încifrat al femeilor din familia sa, iar cultivarea pornirilor băiețești poate fi privită ca un semn de ripostă.

Cărțile pe care le citește la îndemnul lui Mehdi și școlile pe care le urmează, acasă și apoi în Franța, o singularizează printre cunoscuți și prieteni, fiindcă atitudinea ei critică, preocuparea pentru esențial și aparenta imposibilitate de a se sustrage nimicurilor și frivolității celor din jur nu-i permit să se atașeze nici de cei orientați spre valorile occidentale, nici să înfiripe o legătură cu tradiția arabă la care ascendența paternă îi dă dreptul.

Plecarea în Franța o face să creadă că-și va găsi locul printre oameni cu preocupări asemănătoare, dar, odată ajunsă la Paris, descoperă că nu este mai mult decât o maghrebină în ochii celor mai mulți francezi, că trebuie să muncească mai mult, să sufere mai mult, să fie mai mult singură pentru a dovedi că are merite care să-i fie recunoscute. Prin această plecare, Mia se desprinde însă și de familie, la care nu se mai întoarce decât în momente dramatice sau pentru a le reconstrui/recupera amintirile.

Prin Mia, scriitoarea abordează și teme ce țin de școală, de profesori, de semnificația relațiilor cu colegii pentru adolescenta care-și caută drumul.

Cu fiecare etapă a vieții, eroina se revelează ca o ființă cu trăiri profunde, contradictorii, cu sete nepotolită de acceptare, de adevăr/autenticitate, de esențial. Când își dă seama că nu se potrivește pe deplin în nicio parte, încearcă diverse metode de a se integra sau de a stinge neliniștea și durerea pe care le resimte, printre care drogurile și alcoolul. Apoi înțelege că trebuie să se accepte mai întâi ea singură, iar acest proces presupune cunoașterea de sine, trecând prin cunoașterea trecutului familiei. Cartea de față se dorește a fi o oglindă a eforturilor Miei de a (se) rememora, de a (se) reconstrui.

Față în față cu trecutul, Mia își judecă intrinsec părinții, despre care, cu intransigența tinereții, crede că dau dovadă de perfidie și conformism: alături de ei, trăiește între lumea de acasă, unde se arată a fi moderni, preocupați de reușita fiicelor și de emanciparea lor, și lumea din afară, periculoasă și de neînțeles. Acasă este posibil să critice purtarea vălului, fanatismul, amenințările la adresa scriitorului Salman Rushdie, de exemplu, dar afară nu trebuie să vorbească, să se expună, să provoace, pentru a nu avea de suferit. Mai mult decât orice, Mia se simte umilită de constatarea că, de fapt, părinții ei nu sunt pe atât de liberi pe cât se cred.

Prin Mia și prin alte personaje, Mathilde, Inès, Selim, tangențial, Mehdi și Amine, scriitoarea pune în discuție aspecte ale unor teme precum imigrația, dorința de integrare, prejudecățile și așteptările pe care le avem unii față de ceilalți, rezistența clișeelor. Atentatul de la 11 septembrie are consecințe asupra vieții lui Selim, în care americanii printre care trăiește nu vor mai vedea un om ca toți oamenii, ci un arab suspect, în ciuda anilor îndelungați pe care i-a petrecut în mijlocul lor. Chiar dacă pe Selim nu-l interesează politica, îi va suferi totuși intruziunea. Faptul că nici el, nici ceilalți nu au un loc bine stabilit căruia să-i aparțină se pare că se va situa în opoziția mersului general al lucrurilor – oamenii vor fi obligați să aleagă o tabără sau alta, să-și afișeze alegerea și să-i rămână fideli, fără nuanțe, simplu și direct, fără circumstanțe atenuante:

"Viendrait un temps où il faudrait choisir, prouver sa loyauté, afficher un drapeau sur la façade de sa maison. Ils étaient condamnés à vivre dans une sorte de purgatoire, pris en étau entre la haine des islamistes et l’ignorance des Occidentaux. Il se demanda : « Peut-on aimer un pays qui ne nous aime pas ? Peut-on à la fois être d’ici et de là-bas ? »".

Romanul expune de asemenea teme recurente în scrierile autoarei, precum aproprierea corpului de către femei, relația cu propria fiziologie. Textul consemnează impulsurile de nerostit, gândurile cele mai ascunse, senzualitatea, amănuntele cele mai crude sau mai murdare, într-un limbaj frust, fără ocolișuri. Se întâmplă când Aïcha o naște pe fiica ei cea mică, iar scena transpusă în cuvinte care nu cruță sensibilitatea cititorului – femeile urlă de durere, sângerează, au fețele descompuse – evocă experiența medicului și le situează pe viitoarele mame la limita dintre uman și animal, în violență:

"Les femmes hurlaient à s’en déchirer la poitrine. Elles gémissaient, vagissaient, gueulaient telles des bêtes qu’on égorge (…) Ces femmes, les jambes entravées dans les étriers, le visage décomposé, semblaient avoir perdu toute retenue, toute rationalité.".

Evenimentul nașterii nu are nimic din fericirea pe care o pretinde un astfel de moment, dimpotrivă, este plin de cruzime și necruțător cu trupul femeii: uterul sfâșiat, sânii zdrobiți, sângele răspândit pe bluze și pe papucii de plastic, durerea simțită pe viu.

Se întâmplă din nou când Inès, această a doua fiică a Aïchei și a lui Mehdi, are primele curiozități legate de bărbați, iar instinctul o determină să se îndrepte către primul din familie, chiar dacă acesta este tatăl ei, stârnindu-i indignarea, dar și precauția:

"(…) une nuit, alors qu’elle n’avait que six ou sept ans, Inès s’était glissée dans le lit parental. (…) Inès s’était allongée face à son père et alors qu’elle essayait, par de légers mouvements des pieds, de repousser le drap qui le cachait, Mehdi s’était réveillé. Il avait ouvert ses yeux noirs et l’avait fixée avec une dureté qui lui avait donné envie de pleurer. « Aïcha ! » Mehdi avait secoué l’épaule de sa femme. « Ta fille est dans notre lit. Fais-la sortir d’ici. » À compter de ce jour, la porte de la chambre fut toujours fermée à clé".

De asemenea, când Mia își descoperă iubirea pentru Abla, în perioada liceului, scena de iubire dintre ele fiind amănunțit descrisă:

"Mia eut envie de pleurer et elle s’allongea sur le corps frêle de son amie. Elle craignit de l’écraser, alors elle s’appuya sur son bras droit et, sans réfléchir, sans calculer, elle se mit à se frotter contre elle. Elle ôta son tee-shirt et colla sa peau moite contre la sienne.".

Feminitatea și alteritatea întregesc tema străinului, la rândul ei, o fațetă a sentimentului de a trăi "între lumi". Întreaga trilogie este concentrată asupra femeilor din familia Belhaj-Daoud, ilustrând luări de poziție ce se esențializează în această ultimă parte: de la revolta risipită a Selmei la senzualitatea lui Inès, armă în lupta de a fi acceptată și mijloc de manipulare, la scindarea Aïchei între profesie și familie, până la negarea feminității din dorința de libertate a Miei. Femeile sunt "altfel", străine în lumea bărbaților la care trebuie să se adapteze. Alteritatea merge de la respingerea normelor sociale de către Selma, la educația primită de cele două surori și până la orientarea sexuală a Miei.

În transpunerea în pagină a conținutului ficțional, autoarea mizează nu numai pe analiza psihologică și pe introspecție, nu doar pe consemnarea minuțioasă a sentimentelor, a gândurilor și a senzațiilor, nu doar pe limbajul frust, ci și pe polifonie, pe pluriperspectivism. Este motivul pentru care abundă personajele în acest roman, ca, de altfel, în întreaga trilogie. Nu doar că în felul acesta, cititorul observă cum același fapt se reflectă diferit asupra unor individualități diferite, oglindind complexitatea oamenilor, amestecul de nuanțe întunecate și luminoase ce-i caracterizează, ci accentuează totodată dramatismul evenimentelor, mari sau mici, dar la fel de semnificative pentru cei implicați. Concretizarea narativă a fiecăreia dintre contribuțiile personajelor este atât de bine realizată, atât de nuanțată și de detaliată, încât poate să alcătuiască în sine un roman separat. Selma, Aïcha, Mehdi, Mia și Inès, Mathilde și Amine, celelalte personaje semnificative din restul trilogiei își au fiecare microromanul întreg, rotund, parte a celuilalt, a celui general.

Cartea închide în sine o lume pe care protagonista o înregistrează ca punct de plecare pentru propria istorie, dar ale cărei profunzimi și chei de lectură sunt în același timp premise de reflecție și de alcătuire a unor lumi ale cititorului. Mi se pare important să amintesc în final aprecierile pe care le face autoarea însăși într-un interviu despre trilogia dedicată Marocului (https://madame.lefigaro.fr/celebrites/culture/leila-slimani-on-n-herite-pas-seulement-des-choses-qu-ont-faites-nos-parents-mais-aussi-de-ce-qu-ils-n-ont-pas-fait-20250127): deși pare că a scris pentru a lămuri chestiuni despre identitate, cu o anume mânie și dorință de răzbunare, în realitate motivul a fost iubirea – pentru părinți, pentru cei care au crescut-o și cărora le aduce un omagiu, pentru țara copilăriei sale, Marocul.