1

Prin difuzoarele vechiului radio portabil, ce își făcea veacul pe o etajeră deasupra mesei de lucru, răzbea până la timpanele lui Eliot Black groaza din vocea crainicului de la emisia de seară, care îl întrerupsese grosolan pe un solist rock. Ceea ce anunța bărbatul precipitat avea să-l țină treaz toată noaptea. A înghițit în sec, a tras puternic aer în piept, apoi s-a răsucit într-o rână și a stins veioza de pe comodă. Hotărât să încerce să adoarmă, a tras pătura până sub nas și, închizând ochii, și-a dorit să ningă în acel decembrie capricios. A doua zi, voia să vadă noiane pe străzile late ale orașului și să simtă zăpada scârțâind sub bocanci în timp ce se ducea spre muncă.

Afară, norii se adunaseră, acoperind cerul înstelat. Vântul se întețea, șuierând vijelios prin cotloane, dar nici măcar lapovița nu voia să cadă. Viscolul se auzea izbindu-se de zidurile blocului. Panoul publicitar, cu o literă arsă, scârțâia chinuitor, prins în chingi de stâlpii de telegraf și pâlpâia haotic deasupra străzii pustii. Un ciocănit scurt în geam l-a făcut să tresară, ridicându-se în capul oaselor. Farurile unei mașini, reglate prea sus, i-au arătat pentru o clipă că, dincolo de sticlă, un străin, exact ca el, îl urmărea atent și tăcut printr-un cadru al geamului. Se holba înăuntru cu ochii goi și ar fi vrut să intre. Eliot n-a aprins veioza, deja străinul îl văzuse, știa că e acolo, în mijlocul patului, privindu-l fix, curios de cine ar putea fi și de ce s-ar fi urcat până la etajul al zecelea. Cum ajunsese acolo?

Ecranul telefonului s-a aprins, luminând încăperea și difuzoarele îi țiuiau, îndemnându-l să-l ia în palmă. Un mesaj trona pe ecran: "Eliot Black. Dispărut! La data dispariției prezenta următoarele…". S-a oprit din citit, a clipit des și a izbucnit într-un râset forțat. Cel de afară îl putea auzi, dar nu avea cum să pătrundă înăuntru. Totuși, cel descris și cel din imaginea suport a anunțului era el, cu toate că nu dispăruse. Se afla, sănătos și puțin speriat, în propria cameră, departe de Vorniam sau de orice altceva periculos. Și totuși, de afară îl urmărea cineva. Cu mâinile tremurându-i, a tastat pe ecranul telefonului numele bunului său prieten, Josh Raven, și l-a apelat.

― Alo? Mă auzi?

Josh a răspuns greoi, tocmai fusese trezit.

― Eliot? Ce Dumnezeu? Ce e?

― Poți să vorbești?

― E trei dimineața, de ce nu dormi?

― Nu știu cum să-ți zic! Cred că are legătură cu ce-am făcut!

― Calmează-te! Spune-mi ce s-a întâmplat!

La capătul celălalt al firului, Josh se auzi foindu-se, semn că se ridicase în șezut.

― Mă așteptam la mai mult din partea ta! Te-au speriat nemernicii ăia? Glumi, chicotind scurt.

Tras la marginea patului, cu picioarele atingând dușumeaua rece, Josh își răsuci ușor gâtul, lăsându-l să trosnească sec. Pentru o clipă, își îndreptă privirea spre ușa întredeschisă, dincolo de care se putea vedea camera fiicei sale adolescente. Își păstra ușa deschisă ca o măsură de precauție, deși știa prea bine că, la șaisprezece ani, în plină perioadă de răzvrătire, fata nu i-ar fi cerut ajutorul nici măcar la nevoie. Se credea deja matură și simțea nevoia să-i demonstreze acest lucru tatălui ei – acel bărbat adesea ursuz, care venea târziu acasă și care divorțase înainte de a împlini patruzeci de ani.

― Nu-i despre asta, Josh! Nu am știut pe cine să… am vrut doar să… ajutor! Glasul îi deveni panicat, răsuflând sacadat. Se săltă în picioare și, traversând camera, ajunse în fața geamului.

― Ce ajutor?

― Văd pe cineva la fereastră! Josh, nu-i normal! Stau la etajul zece! Șoptește, temându-se să nu fie auzit, deși știa că intrusul îl auzea, pentru că rânjea diabolic de afară.

― Liniștește-te! Sunt crengile, bate ca naiba vântul!

― Nu sunt crengi! Ce pom crește zece etaje? Dumnezeule, Josh! Se mișcă! Lovește în geam, cred că vrea să intre…

― Pentru numele Lui… Sună la poliție!

― Mi-e frică!

― Sunt crengile!

― Nu! E mai mult de atât. Ah, la naiba, unde sunt pastilele când ai nevoie…

Eliot a început să scotocească prin sertarele comodelor, sperând să găsească un flacon alb.

― Ce pastile?

― Nu știi, așa-i! Cred că le-am lăsat în baie. Mi-e frică să ies din cameră. Am impresia că a trecut prin sufragerie. Auzi?

― Da!

― Știi că am găsit o creatură în pădure?

― Poftim? Josh tăcu pentru o clipă. Când?

Josh își croia anevoie drum până la baie, călcând desculț. Înăbuși un căscat cu palma, dezmeticindu-se.

― Acum două luni.

― Și? Aprinse neonul din baie, se privi în oglindă – avea nevoie de odihnă și de o bărbiereală serioasă. Puse telefonul pe marginea chiuvetei, porni robinetul și își spălă fața. Vocea lui Eliot răsuna agitată, emanând frică în fiecare cuvânt.

― Am vaga senzație că nimeni nu ar fi trebuit s-o găsească.

― Eliot… – opri apa, apucă telefonul și îl duse la ureche. Fără prea mare tragere de inimă, se urni până în bucătărie, unde aprinse lumina hotei și puse cafeaua la făcut.

― Am dus-o în laborator ca să o analizez și, Dumnezeule, era uimitoare, dar cred că am făcut ceva foarte greșit. Ah, la naiba, dacă ai fi văzut cum arăta!

― Ce ai făcut?

― Ți-am zis, am luat-o cu mine, nu știu ce era…

― Elliot… – respiră puternic în difuzor.

― Sunt sigur că acum vor să scape de mine sau să mă intimideze…

Se lăsă o liniște grea între cei doi bărbați. Eliot auzea respirația lui Josh și vântul șuierător ce mătura străzile. Se uita panicat spre ușa întredeschisă.

― Eliot, de ce crezi asta? Poate era un animal cu malformații.

― Nu chiar, era umană!

Josh tăcu.

― Semăna, sau așa mi se părea, era aproape ca una dintre vecinele de la etajul cinci.

― Ce tot spui acolo? Fii realist!

― Serios, avea ceva…

Eliot își mută privirea, urmărind un punct prin întuneric.

― Ce?

― O cicatrice pe spate, identică cu a ei.

― Și tu de unde știi asta?

Eliot amuți. Nu putea să-i spună că o vizitase, prietenul lui nu trebuia să afle vreodată că a călcat pragul bordelului de la etajul cinci.

― În fine, știi ce? Josh opri flacăra aragazului. Deschise dulapul și luă o cană mare. Umplu cana cu cafea doar pe jumătate. Vrei să filosofăm despre ceva până când te ia somnul?

― Despre omul din casă merge? Vrei să vorbim despre asta? devenise și mai agitat.

― Chiar crezi că e acolo? sorbi încet; prima înghițitură îl încălzi pe interior.

― Sunt sigur! Vai de mine! strânse telefonul în palmă, lipindu-l de ureche. Nu mai e la fereastră…

― Ești mult prea stresat!

― Nu e doar în mintea mea! E real, Josh! Se apropie, aud pașii târșâiți. Adineauri mi s-a părut că se plimbă prin hol. Ah, mă scoate din minți! Acum, îi aud respirația, e în tocul ușii și se uită la mine, are niște ochi îngrozitori. Sunt goi și lucesc. Nu e normal așa ceva…

― Eliot, numără până la zece, te rog! Nu e acolo! E doar imaginația ta!

― Se apropie! Ce să fac? Sigur vrea să scape de mine! O să ajung într-un sac de gunoi! Josh…

― Sună la poliție. Verific camerele de supraveghere, le-am pus peste tot când din nou credeai că te urmărește cineva.

― Ce ai făcut? Oh, la naiba! Sun acum!

Cu ochii ațintiți spre străinul din tocul ușii și cu mâinile tremurându-i, Eliot apelă disperat numărul poliției. A sunat de câteva ori, apoi vocea unei doamne s-a auzit clar și limpede, dar a fost mult prea grăbit ca să o lase să termine ce avea de spus, vorbind peste ea.

― Alo? Alo! Mă auziți? Alo? Vă rog să mă ajutați! Cineva a intrat în casa mea!

― Liniștiți-vă! Vă puteți identifica?

― Eliot Black. Cineva a pătruns în casa mea! Vă rog, trimiteți un echipaj.

― Aveți chef de glume? Glasul amabil se transformase brusc într-unul răutăcios, certându-l.

― Poftim?

― Domnul Eliot Black este de negăsit de cinci zile. Ați văzut mesajele de alertă și v-ați gândit să faceți o glumă? N-aveți pic de respect? Irosiți timpul poliției cu astfel de tâmpenii…

― Doamnă, eu sunt Eliot Black! Stau pe strada L. Ponthow, blocul A879, etajul zece, apartamentul cincizeci și șase.

― Vă rog, ajunge! Veți primi un cadou frumos de Crăciun pentru impertinența asta. O seară bună!

Apelul s-a închis. Eliot se arăta în parte consternat și furios. L-a apelat din nou pe Josh și auzindu-i glasul calm, a simțit că înnebunește de-a binelea.

― Eliot, nu e nimeni în casă! Josh se mutase în birou, aprinsese laptopul și analiza cu interes casa lui Eliot. Camerele nu detectează nimic! De ce ai intrat în dulap?

Printre gâfâituri grele, Eliot șoptea înspăimântat:

― E aici! Cum de nu-l poți vedea? E imposibil să nu-l vezi!

După câteva secunde de liniște continuă:

― Josh, te rog, răspunde-mi sincer la o întrebare.

― Calmează-te! Bău din cafea, lăsându-se să alunece pe spătarul scaunului, cu picioarele întinse sub masa de lucru. Ce e?

― Eu am dispărut?

Josh izbucni în râs.

― Cum, dracului, să dispari? Tocmai vorbesc cu tine!

― Am sunat la poliție și cei de acolo mi-au spus că fac glume proaste și că Eliot Black e de negăsit! Doamne, cum a intrat în casă?

― Eliot! Râse scurt, celălalt nu-i răspunse. Tonul îi deveni dur, îndreptându-se de spate: Eliot?

Eliot stătea chircit printre paltoane și cămăși frumos apretate, urmărind intrusul prin crăpătura ușilor șifonierului. În telefon s-a auzit un zgomot metalic, ca și cum Josh ar fi scăpat ceva pe jos.

Cu inima cât un purice, încerca să-și calmeze suflul. O imagine străfulgerătoare dintr-o zi caniculară de vară în care ciocănea sfios în ușa roșie de la etajul cinci, l-a lovit pe Eliot cu forța unei bâte de baseball. Se vedea cum se balansa pe călcâie, înainte și înapoi, așteptând să i se răspundă.

― Mă îmbrac și vin la tine! Liniștește-te, nu e nimeni!

― Mă enervezi! E aici, e lângă mine… Ah, la naiba! Mi se pare că seamănă cu Millo, dar nu e el…– șopti în difuzor, apoi a rămas încremenit cu telefonul lipit de ureche. Străinul dispăruse din pragul ușii. Când a întors capul în dreapta, l-a văzut în șifonier, lângă el.

― Ce vrei de la mine?

Telefonul i-a scăpat din mână. Josh se auzea tare, dar nu putea să-i răspundă. Mâinile străinului strangulau gâtlejul lui Eliot, trăgându-l afară. Ochelarii îi căzură, apoi fu azvârlit pe pat. Se lupta ca un pește pe uscat, încercând să înlăture corpul mătăhălos care îl imobilizase. Simțindu-și mușchii înmuindu-se, cuprins de o slăbiciune ce aproape îl adormea, totul a devenit un mare țiuit.

― Eliot! Eliot! se auzi Josh, țipând de partea cealaltă a apelului.

― Bip, bip, bip…

2

Cu două zile înainte de Crăciun, Eliot îl apelase, cuprins de panică, pe bunul său prieten, Josh Raven. Avuseseră o discuție halucinantă și rapidă, din care Josh nu înțelesese foarte bine ce se întâmpla de fapt. Afară, viscolea năpraznic și stâlpii de electricitate pâlpâiau haotic. Josh s-a ridicat de la masa de lucru, aruncă o ultimă privire asupra camerelor de filmat din micul apartament al lui Eliot, apoi a lăsat în jos clapeta laptopului. În liniște, fără să-și trezească fiica, a urcat înapoi în dormitor și pe bâjbâite s-a îmbrăcat cu hainele pe care le uitase pe spătarul fotoliului. Pe când să calce în bucătărie, glasul lui Darcy îl opri în loc, chestionându-l.

― Unde pleci?

Josh se întoarse mecanic, inspirând adânc. De la capătul scărilor, Darcy cobora treptele cu brațele încrucișate la piept.

― Unchiul Eliot are nevoie de ajutor, mă întorc repede.

A pus cana în chiuvetă.

― Unchiul Eliot? se propti cu umărul de arcadă, privindu-și tatăl neîncrezătoare.

― Da!

― De ce minți?

Clipi lent, uni buzele într-o linie fină și își lăsă fiica să vorbească.

― Te duci să te vezi cu cineva, nu-i așa?

― Da! Chiar da!

Fata îl privi stupefiată.

― Cu unchiul Eliot! Acum, întoarce-te la somn.

― Nu ești corect!

― Darcy, ascultă: dacă mama ta a plecat, nu înseamnă că voi pleca și eu.

― Cine a zis ceva despre mama?

Josh zâmbi încet și deschise brațele, așteptând-o să vină spre el, așa cum obișnuia când era micuță. Darcy ezită un moment, privind în ochii tatălui ei, apoi, dezarmându-se, făcu un pas înainte. Se aruncă în brațele lui și Josh o strânse la piept.

― Știi că mereu voi fi aici, nu-i așa? murmură el.

― Ia-mă cu tine!

Se desprinseră ușor din îmbrățișare. Ochii mari ai lui Darcy străluceau, gata să plângă.

― Despre ce e vorba? întrebă Josh calm.

Fata ezită, fâstâcindu-se de pe un picior pe altul, mușcându-și buza inferioară, căutând cuvintele potrivite.

― E… adică, a sunat mama… – murmură fata.

― Ei na, chiar așa? Și ce a zis?

― Tată…

― Ok, punem de un ceai de lavandă.

Luă un ibric mare, turnă apă de la robinet și aprinse plita. Josh, așteptând să fiarbă apa, se sprijini de blatul mobilei de bucătărie, relaxat. Darcy se trânti pe un scaun înalt, la bar, cu brațele sprijinite pe masă.

― Tată, iei totul în glumă. Chiar nu mai simți nimic pentru mama? îl mustră ea.

― Hai, zi-mi ce ți-a zis. răspunse cu un zâmbet ștrengăresc, încercând să păstreze tonul lejer, atent la reacțiile fiicei sale.

― Se recăsătorește, șopti Darcy.

― O da? Felicitări! Vrei să-i luăm ceva frumos?

― Serios, tată, "felicitări"? Știai despre asta?

― Nu.

― Și în plus, nu vrea să fim acolo.

Josh traversă încăperea. Ajunse în spatele lui Darcy și îi cuprinse umerii în palme.

― Știu că e greu, dar trebuie să-i respectăm alegerea, poate are un motiv întemeiat.

― Sigur, murmură cu vocea încărcată de un amestec de resemnare și tristețe. Niciodată nu i-a convenit nimic.

― Oh, cum să zic? Uneori adulții sunt un fel de copii mari: au toane și fac alegeri dificile.

― Crezi că mai ține la noi?

― Cu siguranță.

Apa clocotea pe plită. Josh o lăsă să fiarbă câteva clipe în plus.

― Și atunci?

― Încă suntem o familie. Cu siguranță puțin dificilă, dar tot o familie.

Își sărută fiica pe creștet, apoi se îndepărtă. Scoase din dulap o cană mare, puse un pliculeț de ceai de lavandă și turnă apă fierbinte. Oftă scurt și îi întinse cana.

― Chiar trebuie să ajung la Eliot. Lasă-l cinci minute, apoi îl bei și te întorci la somn, bine?

Darcy strânse cana între palme, privind aburii ce se ridicau leneși.

― Aș vrea să fie atât de ușor, tată, precum faci să pară.

Josh, zâmbind împăciuitor, apucă de pe barul din bucătărie brelocul cu mănunchiul de chei de la casă și mașină, apoi ieși, încuind ușa în urma sa. A doua zi își propusese să poarte o discuție serioasă cu fiica sa, era clar că decizia mamei sale o afectase profund. Însă, pentru moment trebuia să ia lucrurile pe rând: mai întâi Eliot, apoi, dis-de-dimineață, Darcy.

Gândul că Eliot ar fi putut păți ceva, îl neliniștea. Înainte să se închidă apelul auzise niște horcăituri înfundate, urmate de o liniște apăsătoare. La puțin timp, Josh distinsese niște pași târșâiți, trăgând un obiect greu în urma lor. Ce se întâmplase cu Eliot? Prietenul său repeta aproape obsesiv că-i intrase cineva în casă, deși Josh văzuse cu proprii ochi că apartamentul era gol.

Din cer începuseră să cadă fulgi mari de zăpadă. Vântul îi biciuia obrajii și îl făcea să mijească ochii. Geaca de biker pe care o înșfăcase din cuier se găsea ineficientă în gerul iernii. Vechea sa mașină aștepta în fața garajului, acoperită de o pojghiță de ghețată. I-au luat câteva minute bune până când a rașchetat parbrizul, luneta și ferestrele. Frigul îi intrase în oase pe când se vârâse pe scaunul șoferului. Pornise ștergătoarele – scrâșneau pe geamul parbrizului, mișcându-se dintr-o parte în alta. Cu degetele încleștate, porni radioul. Sufla energic în palme, așteptând să se încălzească motorul. În mașină se auzea I Was Made For Lovin' You și o vreme a fredonat împreună cu trupa. Era în noapte, parcat în fața casei și pe picior de plecare, sperând ca Darcy să fi adormit. Pe când melodia ajunsese la al doilea refren, vocea crainicului o opri.

― Bună seara! Ne-am reîntors la Aproape dimineață pe șosele, emisiunea dumneavoastră preferată cu Marcus B. Forth. Îl avem alături de noi pe procurorul Charon Coraventti. Vă reamintim că, în urma nefericitului eveniment din Vorniam, cercetătorul Eliot Black este de negăsit. În seara aceasta a fost emis încă un mesaj de alertă. Dacă cineva l-a văzut pe domnul Black, este rugat să sune la…

Josh încremeni, chircit, suflându-și în pumni și cu genunchii aproape strânși la piept.

― Cum dracului e dispărut? Inima îi bătea nebunește în piept: badum, badum, badum. Nestarea îl cuprindea încet. Ce crainic nebun!

Și-a trecut agitat mâinile prin păr, a trosnit spatele cât să se dezmorțească, apoi a băgat în viteză și mașina a demarat. Roțile au scrâșnit ușor pe zăpada proaspăt depusă. Strada era pustie și vântul împingea mașina spre stânga. Ștergătoarele nu făceau față rafalelor ce izbeau parbrizul. Nu aproxima unde era marginea drumului și conducea ca un rege al șoselelor pe două benzi, nevoit să se lipească de volan pentru a vedea pe unde merge. Observat din exterior, trebuie să fi arătat comic sau cel puțin straniu: îmbrăcat neadecvat pentru vremea de afară, înghesuit într-un land rover vechi din `84, înaintând cu încăpățânare prin furtuna de zăpadă, la ora 4:40 a.m. cu farurile aproape chioare. Telefonul mobil stătea în echilibru în poala sa. L-a apelat pe Eliot de două ori și tot de două ori i-a răspuns căsuța vocală. La radio, Charon îl lăuda pe Eliot și îi deplângea lipsa. Nemernicul naibii! gândi Josh.

Imediat ce crainicul – al cărui nume nu și-a bătut capul să-l rețină – a anunțat o pauză scurtă și a dat drumul unei reclame agasante la o mașină de spălat revoluționară, Josh a redus volumul radioului la minimum și l-a sunat pe Allan Blackwood – prieten și asociat al lui Eliot, pe al cărui număr îl pescuise de pe un grup de chat, creat mai mult în glumă pentru a planifica câte o seară de bere. Așezase telefonul în suportul pentru pahar și l-a lăsat să sune, cu privirea pierdută la ștergătoarele încremenite, ce scrâșneau pe sticlă și nu făceau față fulgilor mari.

⎯ Sunt Josh! a vorbit rapid, ridicând capul ca un struț, scrutând drumul abia vizibil prin perdeaua de zăpadă, cu mâinile încordate pe volan.

Allan a oftat și a rămas tăcut, așteptând să audă ce are de spus Josh.

⎯ Poți să-mi lămurești lucru? De când e dispărut Eliot?

S-a auzit o ușă trântindu-se. Allan ieșise afară. Bocancii călcau apăsați pe zăpada scârțâitoare.

⎯ E frig ca dracu! șuieră, apoi ironia lui l-a lovit pe Josh ca un pumn: Te iert, Josh, că mă deranjezi.

Allan Blackwood, cu aspectul lui mătăhălos, pe alocuri vulgar și poate puțin caraghios datorită ochelarilor lui rotunzi, era, paradoxal, un tip ambițios și tranșant care ar fi înșelat pe oricine la o primă vedere. Ai fi crezut, și nimeni nu te-ar fi putut condamna, că este cel mai superficial o, nicidecum cel mai bine cotat din lumea științei, înconjurat de indivizi influenți și respectați. În cea mai mare parte a timpului era un fumător înrăit, cinic, inteligent și un arțăgos nenorocit, afundat în cercetări alături de Millo Turner – un nesuferit care nu intra în grațiile nimănui, pe care unii îl numeau sfrijitul Turner. Allan se dovedea, până la urmă, un prieten de nădejde, la care se putea apela oricând. La radio, Charon susținuse că îi revenise cazul dispariției lui Eliot Black, iar Josh avea de gând să-l chestioneze în această privință, știind prea bine că cei doi erau amici apropiați și că Allan ar putea oferi informații esențiale.

⎯ Lasă prostiile! a mârâit, cotind la dreapta pe strada principală din Neighdael.

⎯ Ești bine?

⎯ Cum, dracului, să fiu? Fii atent aici: acum două ore am vorbit cu Eliot și se comporta tare ciudat. Oftând exasperat, continuă. Nu înțeleg: de ce a spus Coraventti că e dispărut? E… e acasă la el!

Allan foșnea, pe semne că se chinuia să-ți deschidă pachetul cu țigări din foița de plastic.

⎯ Mă auzi? Îți repet: acum două ore am vorbit cu Eliot!

⎯ Te-am auzit.

⎯ Și ce explicație ai?

⎯ Nu știu cu cine ai vorbit, dar Eliot e dispărut de cinci zile. În fine, de când cu explozia din Vorniam. Ieri m-am văzut cu Charon și mi-a zis că e de negăsit, parcă a intrat în pământ.

⎯ Minți! Ai chef de glume? Nu pricepi că am vorbit cu el?

⎯ Calmează-te! Unde ești? Te auzi foarte prost?

⎯ În mașină.

⎯ Pe vremea asta?

⎯ Scutește-mă, nici tu nu ești acasă.

Allan tăcu. Făcuse câțiva pași pe poteca înzăpezită din fața casei socrilor săi, încercând să se dezmorțească după lungile ore în care lucrase alături de cumnatul său, apoi se așeză pe marginea verandei. Stătea acolo, singur, cu privirea pierdută în noapte, fumând și inspirând adânc aerul tăios ce îi făcea pielea să-l usture.

⎯ Merg la Eliot.

⎯ Întoarce-te, nu-l vei găsi acolo. A fost dat la știri, la radio, sunt afișe cu el în stațiile de autobuz. Ce nu pricepi? Nu e și pace!

Enervat, Josh începu să vorbească apăsat, aproape fără răgaz între fraze:

⎯ Ascultă, te-am sunat să-mi spui ce se petrece, nu să mă trimiți la culcare! Îți repet, acum două ore am vorbit cu el, i-am verificat camerele de supraveghere din casă și, prietenul nostru – ai auzit, da? Prietenul nostru se comporta tare ciudat. Îmi repeta că vede pe cineva la ușă și, la dracu, era singur în apartament. Singur, înțelegi?

⎯ Ce vrei de la mine? Poate ai visat?

⎯ Clar.

Josh apăsă cât de tare putu pe iconița roșie și închise nervos apelul, simțind cum adrenalina îi pulsa în vene. Zgomotul ștergătoarelor pe parbriz începuse să-l deranjeze.

3

Se ridică de pe verandă, trosnindu-și spatele. Stinse chiștocul țigării pe balustrada înghețată. Frigul îl mai trezise puțin, așa că intră în casă. Socrii săi dormeau liniștiți în dormitorul lor de la etaj, urmând să plece undeva spre vest imediat după Crăciun. Millo ațipise în camera de zi, cu capul pe un teanc de documente, inconștient de timpul ce trecea și de fulgii mari de zăpadă ce loveau geamurile.

Allan ciocăni scurt în tocul ușii camerei de zi. Millo își deschise încet ochii, căscând anevoie.

⎯ Nu mai bine te duci în dormitor? întrebă Allan, înaintând.

⎯ Doar dacă vii cu mine, răspunse Millo, întinzându-se leneș ca o pisică.

⎯ M-am căsătorit deja cu sora ta, adăugă Allan, cu un zâmbet ștrengăresc, obosit.

⎯ Nu ți-e somn?

⎯ Mai am ceva de făcut, dar o să plec acasă. Răspunse Allan, îndesând un dosar în rucsac.

⎯ Acum? Poți pleca de dimineață. I-am zis deja Norrei că nu vei ajunge în seara asta.

⎯ Scuze, prietene! Poate altă dată.

Millo îl urmărea cu privirea cum își îmbrăca geaca de biker peste puloverul gros, cu guler înalt, ce îi contura mușchii bine definiți. Allan aruncă rucsacul peste umăr, în timp ce cumnatul său se ridică greoi de pe fotoliu și i se alătură până în dreptul ușii.

⎯ Vai, ce ninsoare îngrozitoare! se văicări Millo, uitându-se afară pe după Allan. Pleacă mâine, te rog!

⎯ Ești culmea! Am zis că plec și punct.

Allan se răsuci pe călcâie în pragul ușii, rămânând cu mâna încleștată pe clanță. Ca și cum și-ar fi amintit brusc ceva, își plimbă uitătura dintr-o parte în alta, ezitant.

⎯ Îl știi pe Josh Raven?

⎯ Josh Raven? repetă Millo, gânditor. Nu cred că-l cunosc. De ce mă întrebi?

⎯ Pe Eliot Black trebuie să-l știi. Lucra la baza din Vorniam, probabil ați fost colegi într-o vreme.

⎯ Da… obrazul îi zvâcni aproape imperceptibil. El îmi pare mai cunoscut, adăugă, încercând să-și mascheze indignarea.

Allan își duse brațele încrucișate la piept, proptindu-se de tocul ușii. Observase schimbarea de ton a cumnatului său și devenise ușor intrigat.

⎯ Nu erai în relații bune cu el?

Millo pufni iritat.

⎯ Nu e asta, doar că mi-a luat ceva.

⎯ Ce?

⎯ Copilării. Nu contează, adăugă cu repeziciune. Am auzit de incident, cică nimeni nu a scăpat.

⎯ Să zicem…

⎯ Adică?

⎯ E posibil ca Eliot să fi scăpat.

⎯ Parcă am auzit zilele trecute un anunț cu el dispărut, totuși. Dacă chiar a scăpat cum de n-au dat de el acasă sau la spital, pe undeva?

• Ce enigmă, nu-i așa? zâmbi cu amărăciune. În fine, plec. Ne auzim.

Millo rămase în urmă, privind cum Allan cobora treptele verandei, apoi îl văzu oprindu-se pe ultima treaptă, întorcându-se spre el.

— Fii atent la ușa din spate, adăugă el. Nu știi niciodată cine sau ce poate apărea…

— Ești paranoic, cumnate!

— Cum zici tu! Ridică mâna în semn de salut și păși agale prin nămeții ce acoperiseră poteca, croindu-și drum până la mașina înghețată.

În urma lui, Millo rămăsese nemișcat, cu o expresie confuză. Aerul rece îi înțepenea fața, iar liniștea casei părea și mai apăsătoare după plecarea lui Allan.

⎯ Stai puțin, pleci așa? Care e treaba cu Eliot?

Ușa mașinii se deschise cu un scârțâit metalic, iar Allan nu se mai întoarse, dar glasul lui răzbi până la Millo.

⎯ Exact asta încerc să aflu! Trânti portiera și răsuci cheia în contact. Mașina porni anevoie, înaintând cu dificultate până la strada principală.

Ceasul din bord arăta 5:20. Allan strânse volanul, în timp ce caroseria vibra, gemând din toate încheieturile. Geamurile din spate se aburiseră ușor, iar lumina palidă a stâlpilor se prelingea peste banchetă. Allan nu porni radioul, avea nevoie de liniște să-și adune gândurile, până să ajungă la apartamentul lui Eliot. Reacția cumnatului său la rostirea numelui celui dispărut i se păruse stranie și îi revenea ostentativ în minte.

Puțin după ora șase, ajunse în fața unui complex de locuințe. Parcă în grabă și coborî. Zăpada neatinsă scârțâi sub pașii lui. Furtuna trecuse, iar gerul se lăsase peste orașul adormit. Josh nu-l sunase între timp. Scoase telefonul și tastă rapid: "Vino la Eliot. Urgent!" Ecranul se stinse. Allan ridică privirea către bloc și porni spre intrare. Ușa era întredeschisă. Intră fără să ezite și, trăgând aer adânc în piept pentru a se încuraja, începu să urce, treaptă după treaptă, până la etajul al zecelea.

4

Abia când era pe punctul de a adormi, procurorul Charon Coraventti primi un mesaj scurt de la Allan Blackwood. Ceasul de pe perete indica ora șase și douzeci dimineața. Clipi des, căscă greoi și trase pătura până sub nas, încercând să se cuibărească mai bine. Era vinerea lui liberă, în apropierea Crăciunului și ar fi vrut să lâncezească toată ziua. Pe noptieră, telefonul bâzâi din nou, apoi încă o dată și încă o dată – cinci vibrații alerte. Charon își stăpâni cu greu iritarea, se răsuci, morocănos, într-o rână și întinse mâna să ia telefonul. Cu ochii mijiți, derulă rapid mesajele.

⎯ Ce dracului e cu voi? mârâi indignat printre dinți.

Înăbuși un căscat cu podul palmei drepte și se ridică în șezut. Lăsă micul aparat să alunece printre așternuturi. Prin geamul-perete, cu mai multe cadre și fără perdele, vedea blocurile acoperite cu zăpadă. Rămase nemișcat, contemplând peisajul iernatic. Afară, totul încremenise și în casă frigul se strecura încet. Charon uitase să schimbe treapta caloriferului din fontă. Își ridică mâinile deasupra capului și se întinse. Oasele îl dureau. Își răsuci gâtul de câteva ori, iar când auzi soneria înăbușită a telefonului, se încruntă. Răspunse în silă, fără să se obosească să arunce o privire la ecran.

⎯Ți-am zis să vii la Eliot! Unde ești? izbucni un glas prin difuzor.

Charon își trecu o mână peste față și expiră scurt.

⎯ Ce naiba cauți acolo? răspunse tăios.

⎯ Josh s-a dus să-l caute! vocea îi coborî, aproape șoptită.

⎯ Unde? Pe cine?

⎯ Pe Eliot! Ești atent la ce spun?

⎯ A fost o echipă alalteieri. N-a găsit nimic. De ce s-ar duce el?

⎯ Au vorbit…

Procurorul amuți și închise ochii pentru o clipă, adunându-și gândurile.

⎯ Allan…

⎯ Vino la Eliot și-ți explic mai multe.

⎯ Nu, explică-mi acum!

Allan nu răspunse imediat. Din difuzor i se auzea doar respirația, slabă și neregulată. Charon plescăi sâcâit din limbă și coborî din pat. Tălpile goale atinseseră gresia rece. Un fior îi urcă pe șira spinării, plimbându-și privirea prin cameră în căutarea pachetului de țigări. Lumina cenușie a dimineții se strecura prin geamul fără perdele. Pachetul nu era în dormitor, trebuie să-l fi lăsat în bucătărie, când venise acasă. Traversând obosit holul îngust, îl ochi pe blatul mesei. Se sprijini de marginea ei, scoase o țigară și o aprinse. Când suflă primul fum, își reluă vorba.

⎯ Allan? Ce înseamnă că "au vorbit"?

⎯ Eliot l-a sunat pe Josh.

Charon pufni batjocoritor.

⎯ Nu crezi? întrebă Allan nesigur.

⎯ Spune-mi că nu crezi povestea asta…

⎯ E serios, Charon. Trebuie să închid. Te așteptăm!

Apelul se închise brusc. Charon își frecă ceafa cu ambele mâini, ținând țigara între dinți, și se apropie de fereastră. Blocurile se aliniau tăcute, drumurile fuseseră înghițite de zăpadă, iar ideea de a ieși în frig nu-l încânta. Pornise radioul, se anunța o zi geroasă și însorită.

La câteva străzi depărtare, pe L. Ponthow, în blocul A879, la apartamentul cincizeci și șase, doi bărbați stăteau tăcuți, căzuți pe gânduri, adâncindu-se tot mai mult într-o canapea inconfortabilă. Între ei și pe lângă ei se instalaseră câteva mormane instabile de documente. Primul dintre cei doi, care se hotărî să rupă tăcerea, se aplecă în față, cu coatele pe coapse – un munte de om, cu lentilele ochelarilor scânteind sub lumina galbenă a veiozei.

⎯ Ce a încercat să facă?

⎯ Nu știai despre asta? Apropo, ce a zis Charon, vine? îl privea cu ochii plini de speranță, rozându-și nerăbdător vârful degetului mare. Allan ridică neputicios din umeri.

⎯ Nu aveam nici cea mai mică idee că Institutul face asta…

⎯ Elliot lucra cu Millo la proiect.

Allan miji ochii, ațintindu-l suspicios pe Josh.

⎯ Ești sigur? Mă îndoiesc.

Când Josh era pe punctul de a-i răspunde, un ciocănit insistent în ușa de la intrare îl făcu să se oprească. Allan se ridică, sprijinindu-și palmele pe genunchi. Îi aruncă lui Josh o privire ștrengărească și îi făcu cu ochiul. Se îndreptă spre ușă, o deschise larg și îl întâmpină pe Charon cu brațele desfăcute.

⎯ Ți-a luat ceva să ajungi!

Charon intră, frecându-și mâinile. Se descălță și porni morocănos spre sufragerie.

⎯ E frig de crapă pietrele. Ce era așa urgent?

Din prag, văzu haosul: podeaua înecată în hârtii, teancuri de dosare împrăștiate ca după o explozie și pe Josh stând nemișcat.

⎯ Ce fel de petrecere dați voi doi, aici? glumi, apoi, analizând cu atenție încăperea, gluma i se transformă în mustrare. Sunteți conștienți că, dacă vă vede cineva, atunci aveți probleme?

⎯ De asta te-am și chemat. Allan se apropie din spatele lui, bătându-l prietenește pe umăr. Hai, trebuie să vezi și să auzi ceva. Fă-ți loc pe undeva pe aici… În plus, cu tine de față e mult mai bine, tu ai mandat de percheziție.

Charon consternat, înaintă pe vârfuri, ajungând printr-un salt pe canapea. Se așeză trucește, abandonă geaca și-și aprinse o țigară.

⎯ Să vă aud!

⎯ Spune-i, Josh. Îndemnă Allan, proțăpindu-se lângă el cu mâinile încrucișate la piept. La rândul său, Charon ridică sprâncenele, făcându-i semn să înceapă.

Afară, vântul șuiera înverșunat, izbindu-se de ferestre. Josh își umezi buzele și îi privi, pe rând, cei doi bărbați, strângându-și curajul să înceapă mărturisirea. Oftă adânc, ochii i se fixară pe vârful piciorului drept cu care se juca cu marginea covorului.

⎯ Eliot m-a sunat în seara de dinainte de accidentul din Vorniam… – înghiți în sec, făcând pauze între cuvinte. Era foarte agitat. Spunea că cineva sau nu – se încruntă, scuturând capul, se corectă – că ceva îl urmărește. Era convins că scăpase un exemplar din laborator.

Charon se aplecase peste genunchi, fumând tacticos, iar Allan se rezemase cu torsul de blatul unei mese rotunde.

⎯ Habar nu aveam la ce se referă, continuă Josh. Mă sunase la trei dimineața, ce Dumnezeu era să fac? I-am zis că nu e nimic și l-am trimis la culcare. A doua zi am văzut știrile. Peste tot se vorbea despre explozia din Vorniam și toți spuneau că "nu există supraviețuitori". L-am sunat în ziua aia de câteva ori, dar nu a răspuns. M-am gândit, totuși, că poate o fi fost liber și nu s-a dus acolo.

Allan și Charon schimbară o privire scurtă. Charon turti chiștocul într-un capac cu apă, adus de Allan.

⎯ Dar a mers, nu? întrebă Charon fără să-și ia ochii de la chiștoc.

⎯ Nu sunt sigur. Au trecut cinci zile de atunci. Nu era ceva nou să nu răspundă – așa era Eliot. N-aveam de ce să-mi fac griji, până aseară…

⎯ Ce s-a schimbat? interveni Allan.

Josh își plimbă privirea peste ei, gânditor.

⎯ La început nimic. Dormeam când m-a sunat…

Stătu puțin să-și amintească discuția pe care o avusese cu Eliot. Se îndreptă de spate, apoi se trânti de spătarul canapelei cu capul dat pe spate, spre tavanul înalt.

⎯ Era foarte panicat. Puteam să jur că tremură. Am crezut că e iar o fază din aia de paranoia. Ajunsese foarte ciudat în ultimul timp.

⎯ Și?

⎯ Și nimic! Era singur în apartament. Își îndreptă capul. Stătea drept. Vedeți voi? I-am pus niște camere de supraveghere ca să se mai liniștească și m-am uitat să văd ce și cum. Ei bine, se băgase în șifonier și tot repeta că e cineva acolo.

Cei doi se uitară unul la altul, apoi la Josh, neînțelegând tot tabloul.

⎯ Vă jur, era singur!

⎯ Nu ai văzut pe cameră unde a plecat? se interesă Charon.

⎯ Nu, conexiunea s-a întrerupt. Când am ajuns, am găsit cablurile tăiate.

⎯ Interesant... Ai auzit ceva înainte?

⎯ Niște lovituri, târâturi. Oricum, sunase la poliție deja.

⎯ Și i-au zis că e dispărut, nu?

Josh, mirat, se săltă cu ochii larg căscați spre Charon.

⎯Toată lumea știa că lipsește. Eu am făcut raportul despre accident.

⎯ Nu v-ați gândit că ar putea fi acasă?

⎯ Ba da, am trimis a doua zi un echipaj. Nu era nimeni.

⎯ Ce dracului?

Allan stătea aparte, ascultându-i cu atenție.

⎯ Ce îl urmărea aseară?

⎯ Un străin deranjant.

⎯ Deranjant?

⎯ Da, ei bine, la un moment dat a zis că semăna cu Millo.

Expresia lui Allan deveni ușor mirată.

⎯ Millo?

Josh continuă:

⎯ Așa a zis, dar repet: era singur. În fine, acum două luni a găsit un fel de animal mort în pădure. Avea senzația că de acolo i se trage, dar…

⎯ Animal mort? Crezi că are legătură?

⎯ Nu știu.

Allan, tăcut, își lăsă ochii să alunece peste dosarele împrăștiate. Se opri la unul rămas deschis; în el văzu o poză cu un corp diform, aproape anorexic și negru ca tăciunele. Îl ridică și citi cu atenție, apoi îl săgetă cu privirea pe Charon – amândoi înțeleseseră că găsiseră un indiciu.

⎯ Prima dată ce-l urmărea? întrebă Allan.

⎯ Ceva… într-un cuvânt: fantasmagoric!

⎯ Cum era?

⎯ Diform, cocârjat, scheletic, cu membre exagerat de lungi și gură căscată ce-i traversa fața…

Charon deschise gura mirat. Allan îi înmână dosarul, iar Charon șuieră uluit.

⎯ Să fiu al dracului! întoarse dosarul deschis spre Josh care, săltându-se, strânse marginile acestuia în mâini. Asta a văzut?

⎯ Crezi că asta i-a făcut rău?

⎯ Allan, ce făceau acolo? întrebă tăios Charon.

⎯ În raport scrie că făceau experimente pe dețiuniți.

⎯ Și noi cum îl găsim? De unde începem? se agită Josh.

⎯ Din laborator, zise Charon.

⎯ Ăla explodat?

⎯ O să merg cu un mandat în Vorniam, poate ne-a scăpat ceva.

⎯ Te vor lăsa?

⎯ N-au încotro! Charon coborî grăbit de pe canapea, înșfăcă dosarul din mâinile lui Josh, își luă geaca și porni spre ieșire, îmbrăcându-se din mers. Se opri în tocul ușii și strigă peste umăr:

⎯ Allan, încearcă să afli ce știe Millo! Dispăru pe holul blocului, în pripă. Ușa se trânti în urma lui. Trebuia să ajungă la birou.

Bărbatul masiv își mușcă buza, gânditor. Scoase telefonul din buzunar, tastă rapid: "Bună dimineața, scumpo. Mai stau puțin la Millo." Apăsă pe "trimite", apoi stinse ecranul. Bătu scurt din palme.

⎯ Mă întorc la Millo. Dacă mai afli ceva…

⎯ Te sun!

Allan dădu din cap, aprobator.

⎯ Mergi acasă, vezi ce face Darcy! îi făcu cu ochiul în treacăt și, o clipă mai târziu, se făcu nevăzut, pe urmele lui Charon.

5.

Charon Coraventti își petrecu întreaga zi printre dărâmăturile înzăpezite ale fostului laborator de cercetare din Vorniam. Cadavrele fuseseră deja ridicate, iar clădirea fusese împrejmuită cu bandă galben-negru, ce flutura leneșă sub rafalele scurte de vânt. Stătea ghemuit pe vine, scrutând fiecare colț, scormonind pe sub moloz. Ceva le scăpase celor de la omucideri – un membru superior scheletic, incomplet, negru ca abisul și cu ghiare lungi, zăcea ascuns sub un o bucată de beton. Charon rămase nemișcat cu privirea asupra descoperirii. Înghiți în sec, apoi se ridică și păși încet spre ceea ce descoperise. În mers, trase mănușile chirurgicale și după ce se ajută de o tijă metalică pentru ridica bucata de beton, luă membrul, ținând-l cu vârful degetelor. Îl întoarse pe toate părțile, studiind-l atent.

⎯ Drăcia dracului! Ce e asta? mormăi, scuipând într-o parte.

Telefonul îi vibra în buzunar. Nu răspunse. Băgă mâna și antebrațul într-o pungă transparentă de plastic și părăsi ruinele laboratorului. Soarele amurgea, iar razele sale răneau albul colosal. Urcă în mașină și îl apelă pe Allan, dar nu-i răspunse. Se jucă puțin cu degetele pe volan, se mai uită o dată la membrul superior pe care îl pusese pe scaunul pasagerului, apoi demară în trombă. Urmă drumul șerpuitor ce tăia în două pădurea de brazi, îndreptându-se spre morgă, unde medicul legist avea să-i ofere primele răspunsuri despre ceea ce găsise.

Allan Blackwood se întorsese în casa socrilor săi, hotărât să-și confrunte cumnatul, însă ghinionul făcea ca Millo să nu fie acasă. Soacra lui, Sandra, îi spusese asta în treacăt, aducându-i o cană cu cafea fierbinte. Millo plecase dis-de-dimineață, chemat la muncă – aveau o problemă urgentă, ce nu suferea amânare.

Pe când ajunsese, bătrânii se pregăteau să iasă, curios și dornic de conversație, Allan întrebă, luând o înghițitură din băutură.

⎯ Plecați undeva, Sandra?

⎯ Da, mergem, zise ea, agățându-se de brațul soțului său. Vrem să vedem târgul de Crăciun. Nora ne așteaptă acolo. Vii și tu?

⎯ Îmi pare rău, dar îl aștept pe Millo.

⎯ Ești sigur?

Allan zâmbi blând în ciuda aspectului său mătăhălos.

⎯ Da. Am văzut târgul încă de când îl montau. Am ceva important de discutat cu Millo, am uitat să-i zic aseară. Ne-am luat cu altele și...

⎯ Atunci ne vedem mai târziu, spuse Sandra, îmbrăcându-și haina de blană.

⎯ Mai târziu? întrebă Allan, întorcându-se spre ea pe scaun și lăsându-și un braț să atârne peste spătar.

⎯ Da. Nora ne-a rugat să rămânem la voi în seara asta. Te deranjează?

⎯ Nu, deloc. Ne vedem acasă.

Le zâmbi larg, arătându-și toți dinții. Îi urmări prin geam cum plecau, făcându-le cu mâna. Aruncă o privire spre ceas: 16:20. Apucă telefonul și îl apelă pe Millo – niciun răspuns. Se lăsă, obosit, să alunece în față, sprijinindu-se de blatul mesei, cu fruntea pe brațe, privind afară prin ochiurile geamului din bucătărie.

În casa familiei Raven, colindele de Crăciun se revărsau din difuzoarele radioului așezat deasupra frigiderului. Darcy frământa aluatul pentru pizza, iar Josh felia, concentrat, ingredientele pe care aveau să le pună deasupra. Observându-l pierdut printre gânduri, fata încercă să-și înveselească tatăl. Luă puțină făină între degete și o aruncă în joacă spre Josh. Acesta o privi pe sub sprâncene câteva secunde, apoi îi răspunse, râzând, cu o bucată de roșie. Războiul se declanșă imediat: bucăți de aluat își găsiră ținta pe fața lui Josh, câteva felii de salam căzură victime colaterale, împrăștiate pe podea. Tatăl și fiica râdeau cu poftă, în cuptor se cocea o plăcintă cu mere și totuși, Josh nu putea să se bucure pe deplin. Eliot era de negăsit de șase zile, conform lui Charon, sau de una singură, dacă s-ar fi ghidat după apelul primit în noaptea trecută.

Telefonul începu să vibreze pe blat. Pe ecran apărea numele lui Allan. Josh se opri din joacă, iar expresia i se schimbă brusc. Deveni serios. Luă telefonul și ieși tăcut din bucătărie. Darcy rămase pe loc, nedumerită. Strânse buzele într-o linie subțire, ușor tristă și se întoarse la aluat, întinzându-l mecanic. Din hol, auzi pașii tatălui său urcând scările, iar apoi vocea lui, joasă și tensionată:

⎯ Alo! Ai aflat ceva? ușa dormitorului se trânti în urma lui.

⎯ Nu, îl aștept pe Millo. Nu e acasă.

⎯ Poate nu știe nimic, de fapt…

Allan ridică capul de pe brațe.

⎯ Charon nu răspunde. De ce să-l fi văzut pe Millo?

⎯ Nu știu. Ai răbdare, e Ajunul Crăciunului. Cine crezi că mai lucrează acum? Dacă ar fi aflat ceva, ne-ar fi sunat.

Allan oftă adânc și își trecu mâna liberă prin păr.

⎯ Ai dreptate, poate n-a găsit pe nimeni care să-l ajute la birou.

⎯ All, dacă Eliot avea dreptate? Dacă ceea ce îl urmărea e ce am văzut în dosar? La dracu'! se așeză pe marginea patului, cu coatele pe genunchi. Trebuia să-l fi crezut.

⎯ Nu te învinovăți, îi spuse Allan, blând. O să aflăm ce s-a întâmplat.

Josh pufni scurt.

⎯ Ce optimist ești. E aproape Crăciunul și totul e un dezastru. Fata mea e tristă pentru că maică-sa se recăsătorește, Eliot a dispărut, mi-a cerut ajutorul și eu nu l-am crezut. Nu știu dacă l-a omorât creatura aia sau dacă altcineva i-a făcut ceva.

Oftă. Lovindu-și scurt fața cu palma stângă.

⎯ Se întunecă. Poate e undeva afară și a înghețat, dacă e rănit?

⎯ Calmează-te! Îl vom găsi…

Soneria de la intrare se auzi insistentă. Darcy băgă tava cu pizza în cuptor, ștergându-și mâinile pe un prosop verde cu ciucuri colorați și se îndreptă spre ușă. Deschise. Nu văzu pe nimeni. Se uită în stânga și în dreapta, ieși pe verandă în pijamale. Miji ochii – pe stradă nu se ivea nicio siluetă. Felinarele aruncau pete calde de lumină galbenă peste zăpadă. Când se întorcea să intre în casă, observă pe prima treaptă o cutie cu o fundă strâmbă. O ridică cu grijă. Pe etichetă scria: Pentru Josh.

⎯ Tati! strigă ea.

Josh, care își auzise fiica, zâmbi trist.

⎯ Trebuie să închid. Cred că Darcy are nevoie de ajutor cu pizza.

Allan râse și îi ură mult succes. Josh coborî în grabă scările. Darcy avea nevoie de el, asta îl mai îmbucura puțin. O văzu închizând ușa cu greutate, cărând ceva.

⎯ Ce ai acolo? întrebă el, analizându-și fiica.

⎯ Nu știu, e pentru tine și e foarte greu, răspunse Darcy.

⎯ Ce? se încruntă, zâmbind stângaci. Mi-ai luat ceva?

⎯ Nu asta, cineva a lăsat-o, dar nu se vedea nimeni pe stradă.

Josh, crezând că încă glumește, se hotărî să-i țină isonul.

⎯ O, serios? Ia, dă-mi să văd ce nu mi-ai luat.

Fata îi pasă cutia. Era grea, funda era murdară și de sub ambalaj se scurgea un lichid lipicios. Josh merse cu ea în sufragerie. Darcy îl urmă îndeaproape, curioasă. Bărbatul se așeză în genunchi, prinse buclele fundei și trase ușor de ele. Covorul alb și pufos se înroși sub cutie.

⎯ Cred că s-a vărsat ceva, zise Darcy, așezându-se în fața tatălui său.

Josh rupse ambalajul și deschise cutia. Gura i se deschise din cauza șocului. Pentru o secundă inima a uitat să-i mai bată. Fata îl privi atentă, nu-și amintea să-și fi văzut tatăl vreodată îngrozit. Se aplecă să vadă conținutul cutiei, dar Josh, observă rapid gestul fetei și acoperi cutia cu capacul.

⎯ Mai bine, început căutându-și cuvintele, mai bine pune de un ceai. O să vin și eu imediat.

⎯ Tată…

⎯ Te rog, Darcy. Un ceai…

Se aplecă peste cadou, îmbrățișându-l cu disperare și trăgându-și nasul, își mușca buzele, încercând să înăbușe bocetul.

⎯ Eliot! izbucni sacadat, printre lacrimi. Cine a făcut asta?

Darcy îl privea uimită din pragul ușii. Îl auzise mormăind și se întorsese din drum, curioasă să vadă ce se petrece. Ochii ei mari urmăreau fiecare mișcare, iar inima îi bătea mai repede, simțind că ceva nu era în regulă.

⎯ Tată, ce se întâmplă?

⎯ Nu trebuie să vezi asta, fetițo!

Darcy se repezi să ridice capacul.

⎯ Nu!

⎯ E sânge?

Josh își mușcă buza, trase aer adânc și aprobă tăcut din cap.

⎯ Trebuie să sunăm la poliție!

⎯ Adu-mi telefonul, te rog.

Câteva clipe mai târziu, Darcy se întoarse cu mobilul. Josh îl luă cu mâinile tremurânde, lacrimile i se adunau sub bărbie. Vorbea cu greu:

⎯ Allan, Eliot e mort! își ascunse fața în palmă, șoptind: E mort!

⎯ Calmează-te! De unde știi asta?

Darcy profită de scurta neatenție a tatălui său și ridică iute capacul cutiei. Înăuntru, găsi un braț uman.

⎯ Cineva mi-a trimis brațul lui!

Darcy se uită la tatăl ei cu ochii înlăcrimați.

⎯ De unde știi că e unchiul Eliot? întrebă cu glasul tremurându-i.

⎯ Tatuajul, răspunse sec Josh.

Darcy văzu un tatuaj alb-negru: benzi orizontale și linii geometrice, deasupra cărora două rândunici zburau, parcă atacându-se una pe celaltă.

⎯ Încerc să dau de Charon. Josh, alertează poliția! spuse Allan rapid, cu vocea tăioasă, tremurând de nervi. Poate nu e mort, poate i-a tăiat brațul.

⎯ E oribil!

Apelul se închise. Darcy își îmbrățișă tatăl cu putere. Josh privea neputincios membrul din cutie.

Charon Coraventti răspunse la a treia sonerie.

⎯ Sunt în laborator. Cred că am descoperit o nouă specie de om – zise calm, lăsându-se pe spătarul scaunului de la morgă, stând în echilibru pe picioarele din spate. Nu sunt sigur dacă asta i-a venit de petrecanie lui Eliot sau doar a spălat putina…

⎯ Îți garantez că nu!

⎯ Adică?

⎯ Tocmai am vorbit cu Josh, cineva i-a făcut cadou mâna lui Eliot.

Charon se trânti cu scaunul, aproape lovindu-se cu pieptul de blatul mesei.

⎯ Strâng aici și vin. Până ajung, trimit o echipă – se săltă. Ți-a mai zis ceva?

⎯ Nu, a primit o cutie cu mâna în ea.

⎯ Ok. Tu ce ai aflat?

⎯ Nimic. Millo nu s-a întors încă. Oftă, dând perdeluța de la geamul din bucătărie într-o parte. Aici se pune furtuna. În oraș e la fel?

⎯ Aud vântul. Trecu limba peste buze, umezindu-le. O să fie o noapte grea… O fi rămas și Millo înzăpezit.

⎯ Da…

Allan se opri brusc.

⎯ Ce?

⎯ Stai puțin, am auzit ceva!

⎯ Ce anume?

⎯ Stai, repetă Allan, încercând să localizeze sursa ciocănitului. De afară, cineva bătea în ușă. Crezând că Millo s-a întors și nu are cheile, se duse să-i deschidă. Surpriza a fost de partea sa: nu era nimeni.

⎯ Ce ciudat, zise Allan.

⎯ Ce? Charon se pregătea să plece.

⎯ Cineva a bătut la ușă.

⎯ Și?

⎯ Nu e nimeni, spuse Allan, uitându-se printre pomii din fața casei. Frigul îi mușca obrajii. Pe marginea verandei aștepta, tăcut, un pachet.

⎯ Ți s-o fi părut.

⎯ Nu, prietene, m-a vizitat Moș Crăciun.

Charon, băgându-și revolverul în teacă, încremeni.

⎯ Să-l deschid? întrebă Allan, nesigur.

⎯ Ai răbdare să vin. Trimit un echipaj la Josh și vin la tine. Charon lovi cu pumnul în blatul mesei: Drăcia dracului!

Allan se uita la cutie, neîncrezător, fără să îndrăznească să o miște. Se hotărî să o lase acolo până la sosirea lui Charon. Vântul se întețea și fulgi mari se prăvăleau din cer.

6.

Sirenele autospecialei răsunau în depărtare, trecând anevoie în urma plugului pentru dezăpezit, împroșcând casele cu lumina ei roșu-albastră. În locuința familiei Raven, Josh stătea pe fotoliu, ronțăindu-și buricul degetului mare. Darcy pășea atentă, ținând o cană de ceai între palme. Autospeciala opri sirena, luminile jucau acum pe ferestrele casei. Un ofițer tânăr apăsă soneria; Darcy deschise și îl conduse în sufragerie. Josh se ridică.

⎯ Crăciun fericit, Josh! salută ofițerul.

⎯ Al dracului de fericit… mormăi Josh.

⎯ Pe cine ai supărat? întrebă ofițerul, zâmbind ușor.

⎯ Nu am idee.

⎯ Stai liniștit, preluăm noi de aici. O să mergeți cu un coleg să dați o declarație.

Josh aruncă o privire spre Darcy și aprobă încet. Echipa de poliție pătrunse în casă. Înconjurară perimetrul cutiei cu bandă negră cu galben, făcură fotografii și îl scoaseră pe Josh din casă împreună cu fiica sa. În sufragerie, oamenii în combinezoane albe se mișcau ca niște păianjeni, analizând membrul ca pe o comoară neprețuită. Fotografiile se succedau, măsurătorile se înregistrau, iar Josh și Darcy stăteau afară, tremurând. Așteptau să plece la secția de poliție. Zăpada se așternea rapid pe asfaltul înghețat. Plugul pentru dezăpezire nu mai ținea pasul cu furtuna ce tocmai se dezlănțuia.

În jurul orei douzeci și unu, Charon parcă mașina în fața casei Turner. Allan observă lumina farurilor și se grăbi să îl întâmpine. Charon înaintând cu greu prin nămeți, mormăia tare:

⎯ Dacă făceai pârtie mureai, Allan!

Ajuns în fața verandei strigă:

⎯ Puteai măcar să iei cutia din drum!

⎯ Nu fi nesuferit, îl muștrului Allan din pragul casei.

Charon se aplecă, luă cutia și Allan îi făcu loc să intre.

⎯ Așa, să vedem ce ai aici, zise Charon trântind cutia pe masa din bucătărie.

Allan închise ușa în urma lui, urmându-l pe Charon.

⎯ Îți las bucuria de a deschide?

⎯ Nu mai glumi cu asta!

Allan se apropie de masă. Mâinile îi tremurau. Încercă să-și spună că e doar paranoia, că nu poate fi nimic real, că nu are sens. Charon se sprijinise în palme pe blatul mesei, bătând nerăbdător din piciorul stâng. Privirile li se întâlniră pentru o fracțiune de secundă. Allan înțelese: era momentul să se grăbească. Ridică temător capacul. Ochii i se măriră și simți că nu mai poate respira. Se agăță de marginea mesei, căutând sprijin. În interior, înfășurat neglijent într-o bucată de pânză îmbibată în sânge, se afla capul lui Eliot. Ochii îi erau larg deschiși, fixați într-un punct gol, iar gura întredeschisă părea să fi fost surprinsă în mijlocul ultimului strigăt. Allan, având senzația că-i fuge pământul de sub picioare, se prăbuși pe scaun. Charon scoase din buzunar o pereche de mănuși și le trase pe mâini cu mișcări rapide. Ridică cu grijă capul, întorcându-l pe o parte și alta. Sub el, pe fundul cutiei, se afla o hârtie împăturită.

⎯ Allan, vino-ți în fire! Vezi ce scrie pe hârtie.

Îi aruncă o altă pereche de mănuși sigilate. Allan desfăcu ambalajul și cu degetele rigide, le trase pe mâini și despături foaia. "Îmi pare rău" era tot ce scria cu litere decupate dintr-un ziar.

⎯ Ce vrea să însemne asta? murmură Allan.

⎯ Că vrea să ne sperie! scoase o mănușă. Sun la sediu. Vii cu mine și spui tot ce știi. Ce dracului ați făcut?

⎯ Nimic!

Afară, vântul izbea pereții casei cu furie, șuierând ca o fiară rănită. Zăpada se așternea într-un ritm nebunesc, înghițind totul. Fără avertisment lumina se stinse. Pentru o clipă, niciunul nu spuse nimic. Se auzea doar urletul vântului și scârțâitul lemnului ce se dilata de frig. Charon înjură în barbă și scoase telefonul. Ecranul îi lumină fața încordată. Tastă rapid, încercând să sune pe cineva, dar nu avea semnal – rețeaua picase cu totul, iar drumurile erau înzăpezite.

⎯ Aparent, suntem blocați pentru o perioadă… spuse, cu maxilarul încleștat.

Allan își trecu palmele peste față, încercând să-și adune gândurile.

⎯ Minunat, absolut minunat! împinse scaunul înapoi cu un scârțâit scurt, se ridică, traversă camera și luă de pe o poliță un feșnic cu lumânări noi. Îl aprinse, iar flacăra tremurătoare proiectă umbre lungi pe pereți.

⎯ Ce facem acum? întrebă Allan cu vocea joasă.

Charon nu răspunse imediat. Își apropie o țigară de una dintre lumânări, o aprinse și trase adânc primul fum.

⎯ Nu mare lucru, spuse în cele din urmă, printre cerculețe de fum albicios. Ar trebui să punem capul în frigider, sper că ai loc, apoi ar fi bine să ne odihnim puțin.

Allan îl privi neîncrezător cu mâinile încrucișate la piept.

⎯ Vrei să dormim?

Charon suflă fumul spre tavan, aprobând printr-o onomatopee. Flacările lumânărilor pâlpâiră mai tare pe când bărbatul luă sfeșnicul pentru a-și face lumină să vadă pe unde merge, iar vântul lovi din nou pereții casei, ca și cum ceva ar fi vrut să intre. Allan rămase o clipă nemișcat în întuneric, apoi porni pe urmele lui Charon spre camera de zi. Îl găsi lungit pe canapea și cu ochii închiși. Scotoci într-o comodă și scoase o sticlă de coniac. Bău cu nesaț, până când simți că-l arde gâtul. Își odihni capul pe spătarul fotoliului, dar nu putu să închidă ochii – vedea doar chipul îngrozit al lui Eliot, care se odihnea printre pungile cu carne congelată.

Primii zori ai dimineții îi găsi pe Allan și Charon chirciți în camera de zi. Furtuna de peste noapte se domolise. Zăpada ajungea până la ferestre. Ușa din spate se deschise larg. Cei doi bărbați țâșniră în picioare, alertați. Telefonul lui Charon alunecă din mână și căzu pe covor, cu ecranul încă aprins. Millo înainta încet pe holul slab luminat. Făcură un schimb de priviri, apoi porniră în întâmpinarea vizitatorului. La mijlocul holului se întâlniră cu Millo.

⎯ Unde ai fost toată noaptea? îl chestionă Allan.

Millo tăcu. Allan îl privi de jos în sus și îi văzu haina albă udă și pantalonii murdari. Mânecile îi atârnau grele, lipite de brațe. Picura pe parchet, lăsând o dâră întunecată și neregulată pe podea. Avea părul lipit de frunte, fața înghețată și ochii tulburi. Millo părea dezorientat și respira rapid.

⎯ Ce ai făcut, Millo? întrebă Allan, temător.

Dezbrăcă haina. Puloverul cafeniu de dedesubt era și el pătat de sânge. Din buzunarul gecii se rostogoli un inel. Sunetul de fier lovit răsună în toată casa. Pe pardoseala rece a casei Turner, inelul lui Eliot aștepta să fie ridicat, iar Allan și Charon înghețară, recunoscându-l. Inima lui Allan bătea atât de tare că-i părea că se aude peste tot: badum, badum, badum…

⎯ Ce ai făcut, Millo? strigă Allan, zguduindu-l de umeri.

Millo îi privea fără să clipească.

⎯ Ce-ai făcut…? șopti Allan.

*

Cu cinci ore mai devreme, la treizeci de kilometri distanță, într-o casă sărăcăcioasă, pierdută în mijlocul unei poieni întinse, Millo stătea singur, cu mâinile înmânușate, sprijinite pe genunchi. Lumina pătrundea cu greu prin geamurile murdare, desenând umbre palide pe pereți.

În fața lui, pe o masă de metal, Eliot zăcea inconștient. Millo era nerăbdător, voia să termine cât mai repede. Aruncă o privire spre pădure. Încă ningea, iar urmele roților se șterseseră deja de pe drumul forestier. Totul era curat. Nimic nu trăda prezența lui. Inspiră adânc. Atunci când Eliot adusese cu el acea creatură sinistră, găsită în pădurea din Neightdael, Millo nu s-ar fi gândit că avea să ajungă în ipostaza de ucigaș. Dar, la naiba, era vina lui Eliot! Îi spusese de nenumărate ori să abandoneze specimenul. Îi aparținea! El îl crease și se blestema că fusese suficient de neglijent încât să-l îngroape la suprafață.

Eliot voia să dea naștere unei noi rase rezistente la spațiu și vid, puternice ca niște hamali neobosiți, care sufereau la fel de bine foametea și setea, având menirea de a fi cea mai puternică armă și unealtă creată de om, dar era a lui, el, Millo, era Dumnezeul creator al acelei creaturi și înfumurații din laborator, cu moralitatea lor rigidă și protocoalele lor sterile, nu ar fi avut niciodată curajul să facă ceea ce făcuse el – să rescrie ADN-ul până la capăt, fără limite, fără teamă. Ei voiau doar să gâdile orgoliile unor porci slinoși – îl dezgustau. Ei se opreau. El nu.

La începutul lui decembrie, Millo îl surprinsese pe Eliot cotrobăindu-i printre lucruri. Atunci nu observase lipsa carnetului cu însemnări despre creaturi. Dacă s-ar fi aflat că el încălcase toate regulile, atunci ar fi pierdut totul: finanțarea, accesul la materiale, poziția. Eliot avea de gând să-l demaște dacă ar mai fi încercat să-i oprească cercetările. Nu era corect. Toată munca îi aparținea. Eliot nu făcea decât să se joace. Creaturile nu trebuiau să ajungă în lume! Erau sălbatice, imposibil de controlat. Nu aparțineau oamenilor și erau eșecul lui. Așa că, pentru a nu trezi suspiciuni și pentru a opri nebunia lui Eliot, hotărâse să-l reducă la tăcere. Nu intenționase să-l omoare de la început. Încercase să-l sperie, dar în ciuda tuturor, acesta continua. Atunci nu mai avea de ales, era musai ca Eliot și laboratorul – toate corciturile create acolo, ce îi provocau silă – să fie distruși. Plănuise totul în cel mai mic detaliu, dar nu prevăzuse un lucru: câteva exemplare evadaseră, iar Eliot avusese noroc și scăpase din carnagiu. Știa că urma să fie denunțat, cercetătorul devenise suspicios și cu siguranță l-ar fi văzut vinovat.

Eliot începu să se foiască pe masa rece. Un geamăt slab îi scăpă printre buze; tâmplele îi pulsau dureros. Deschise ochii cu dificultate, iar încăperea îi păru străină. Își schimonosi fața și încercă să se ridice, dar chingile îl țineau pe loc. Întoarse cu greu capul și pe când îl văzu pe Millo stând pe un scaun, lângă el, sângele îi îngheță în vene. Privirea bărbatului era ațintită asupra lui. Ochii îi străluceau într-un mod nefiresc – mișca gâtul în rotații largi, mecanice, iar când vorbi, glasul îi era cavernos.

⎯ Trebuia să te fi oprit, Eliot!

Eliot se zbatea, încercând să rupă legăturile. Respira sacadat, panica îi strângea pieptul. Millo se ridică încet și păși spre el. Se aplecă, lăsându-și bărbia pe marginea de metal a mesei, pentru a-l privi îndeaproape. Se bucura din plin de groaza lui Eliot.

⎯ Dă-mi drumul, spuse Eliot, aproape șoptind. Opresc totul.

Millo nu-l credea. Îl analiza atent.

⎯ Te rog! Ce e gluma asta? Ai înnebunit? Dă-mi drumul!

Millo trosni spatele, apoi ridică și coborî umerii, ca și cum s-ar fi dezmorțit după un somn lung.

⎯ Dă-mi drumul, împloră Eliot. Primi drept răspuns un rânject straniu. Adrenalina îi năvăli prin vene. Simțea cum îi amorțesc degetele, cum gândurile îi devin confuze. Încleștă maxilarele și răcni: Nu o să scapi așa ușor, o să te... Cineva o să mă caute și o să afle! O să…

Vocea i se stinse. Millo înfipse degetele în maxilarul lui Eliot, mutându-i privirea spre el.

⎯ Abia aștept! spuse Millo, scoțând arma de la spatele pantalonilor. O ridică lent, cu precizie și îi lipi țeava de pieptul lui Eliot

⎯ Ai ceva de zis, prietene?

Ochii lui Eliot, mari și umezi, îl implorau să-l cruțe.

⎯ De ce faci asta? reuși să întrebe slab.

⎯ Îmi pare rău… Millo ezită o fracțiune de secundă, apoi apăsă trăgaciul.

Eliot, luat prin surprindere, rămase cu ochii căscați spre Millo. Bărbatul aruncă arma deoparte, fără grabă. Scoase walkmanul din buzunarul hainei, își puse căștile și apăsă pe play. Muzica îi umplu urechile. Fredona Chien D'amour și își aprinse o țigară, așteptând să se instaleze rigor mortis.

Stătu tăcut pentru zece minute, apoi apucă de mâner un baltag, dintr-un colț al camerei. Lama lucea în lumina palidă a dimineții. Ochii albi ca ai unui bolnav de cataractă, rânjetul straniu și glasul cavernos, îl făceau să fie de nerecunoscut. Răsuci baltagul o dată – lovi aerul în lateral – îl răsuci a doua oară – nimeri gâtul încă cald al mortului. Capul se rostogoli pe pardoseală ca o minge de billiard.

Telefonul vibra insistent în buzunar. Millo continuă să lucreze cu calm, fără grabă, tăind brațul drept al lui Eliot cu o precizie de măcelar. În minte îi încolți subtil ideea de "cadou". Știa că Allan îl căuta pe Eliot și ar fi trebuit să-l oprească, dintre toți oamenii, pe el chiar nu voia să-l rănească. Un cadou potrivit l-ar fi ținut departe. Așeză cu grijă capul pe o pânză și-l puse într-o cutie de eugenii, apoi îl sigilă cu multă bandă adezivă. Făcu la fel și cu brațul. Doi destinatari: Allan Blackwood și Josh Raven. Totul era calculat și ordonat.

Vântul deschise ușa casei. Millo nu-i acordă atenție, continua să-și ducă la bun sfârșit planul, cu aceeași măiestrie rece. Când totul fu gata, dezăpezi mașina și, la lăsarea întunericului, lăsă cadourile destinatarilor, apoi se întoarse calm în casa părăsită, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Adusese cu el o canistră cu clor și una cu benzină. Se apucă să curețe mizeria, iar pe când termină, se duse lângă șopronul din spatele casei, așeză pe două buturugi uscate ce mai rămăsese din Eliot, hainele și mănușile pe care le purtase, apoi turnă canistra cu benzină peste și aprinse focul. O perioadă rămase să privească carnea sfârâind, topindu-se ușor, apoi începu să sape o groapă adâncă în care avea să îngroape ce nu ardea.

Millo se asigurase că povestea era credibilă: portbagajul mașinii conținea o căprioară moartă ca dovadă. Când cei doi îl chestionară, îi conduse senin să le arate sărmana creatură. În timp ce analizau corpul căprioarei, telefonul lui Charon sună brusc. Un ofițer îi spuse că brațul primit de Josh dispăruse. Ochii i se măriră și fugi spre frigider, îl deschise: era gol. Capul dispăruse. Allan ajunse lângă el și înțelese imediat. În spatele lor, un rânjet subtil i se juca pe buze lui Millo.

SFÂRȘIT!

Geo Moisi: Am citit cu sufletul la gură Iarna în care Eliot a dispărut, pentru că am fost acolo lângă Eliot. Voiam să-l liniștesc, să-i spun că n-a dispărut, după care tot eu mă îndoiam de validitatea unei asemenea alinări. Admit, când a dispărut, m-am uitat peste umăr.

Poate că textul Cristinei Negreanu nu e policierul classic la care te-ai aștepta, dar e fără doar și poate povestirea aceea care dacă s-ar fi întins pe 20.000 de cuvinte te-ar fi făcut să te foiești înainte de culcare. Nici nu vreau să-mi imaginez ce-ar fi însemnat un roman. Mint. De fapt, vreau, îmi doresc foarte mult să simt genul acesta de thrill preț de trei sute de pagini. De ce ? Pentru că personajele vorbesc pe bune, premisa e logică, iar micul univers nu-i caricatură. Poate că textul alunecă puțin spre Dosarele X, dar până la urmă și Mulder & Scully au fost agenți FBI, nu?

Cristina Negreanu ar face bine să-și ia în serios apetitul pentru policier/thriller, căci dacă s-a descurcat cu doar 10.000 de cuvinte să creeze atmosferă, personaje credibile, un motiv, o crimă, un alibi destul de solid și o tensiune psihologică, singurii inamici ai scriitorului român care mai rămân sunt timpul și răbdarea.

*

Bio: Cristina Negreanu (născută în 1998). A aboslvit Facultatea de Litere, Universitatea din Craiova, 2020. Filolog și profesor de limba și literatura latină, a debutat ca scriitor cu poezii în Antologia literară Limba noastră cea română, sub egida Uniunii Scriitorilor, dedicată zilei limbii române; urmând mai apoi să se consacre literaturii și artei S.F., publicând titluri precum Liniște pentru Muramono, Sators, Creatura din Vorniam, Labyrinthus Mundi (fragment), etc. în cadrul revistelor Helion SF, Egophobia, Scriitorul și eseuri în Biblioteca Nova magazine. În prezent, lucrează la un roman polițist SF, Labyrinthus Mundi – fragmente din acesta pot fi citite în revista Helion SF.