OPTm
nr. 68

Ultimul deceniu: o perspectivă digitală

În îndepărtatul an al Domnului 2010, atunci când lui val chimic îi ieșea singurul volum cu care avea să rămână (cel puțin până acum) în istoria literaturii române și CDPL tipărea primele cărți, printre care tocmai și acest volum semnat val chimic, Umilirea animalelor, eu publicam pe internet primele texte pe www.poezii.biz, un site între timp defunct dar care, pe atunci, era destul de vizitat. Se găseau și câțiva comentatori acolo, fără nume reale, care își exprimau părerile amatoriale sau avizate (nu aveai de unde să știi) sub pseudonime bizare. Totuși, când cineva (oricine) îmi comenta vreun text, mă bucuram enorm. Comentariile nu erau multe, astfel că primeam unul sau două la fiecare 5-10 texte, însă chiar și așa, pe atunci merita efortul. Transcriam din caietul meu personal textele acelea penibile pe care apoi aveam îndrăzneala de a le numi poeme, le urcam pe site și așteptam, ca la pescuit, ca cineva să se agațe de ele.

Mulți dintre scriitorii de astăzi s-au format astfel. Pe internet, în „cenaclurile” online. Nu doar pe poezii.biz, ci și pe site-urile și blogurile de pe platforma Ning mai renumite, precum Rețeaua Literară, fondată în 2008 de poetul Gelu Vlașin, sau pe defunctul proiect Cititor de Proză, fondat tot în acea perioadă (poate ceva mai târziu) de scriitorul Emanuel Pope. Fără restricție de vârstă, generație, pregătire profesională sau intelectuală, mediul online se deschidea așadar, în jurul anului 2010, tuturor celor care erau interesați de literatură și cultură în sens larg. Oricine își putea deschide un cont pe aceste bloguri, publica texte și comenta, devenind scriitor online.

Dar oare ce se întâmpla în timpul ăsta cu literatura cenaclurilor „analogice”, a colecțiilor de literatură română abia deschise pe la editurile care începeau încet-încet să se desprindă de interesul masiv pentru memorialistică, traduceri, reeditări necenzurate și (auto)biografie din anii ’90 și chiar de curentul în vogă al douămiismului, cu toată explozia sa autobiografică și argotică și stilul său minimalist, fracturist și direct, construit pentru a șoca, și care includea într-un vârtej unic toate dificultățile social-economice ale unei liberalizări haotice?

Criticii (e drept, nu mulți, dar în creștere) afirmă că undeva pe la mijlocul primului deceniu al acestui secol ceva se rupe în douămiism, fie că vorbim despre poezie ori despre proză. Cu dispersia generată de tehnologia digitală și de internet, scriitorii nu mai pot avea o conștiință generațională, așa cum era cazul șaizeciștilor, optzeciștilor sau chiar al douămiiștilor. Se propune așadar, la nivel de istorie literară, un termen-umbrelă precum „post-douămiism”, unde ar intra alandala cam tot ce s-a produs în ultimii 15 ani de literatură. 

Sigur că cercetarea este (deocamdată) într-o fază incipientă, o anumită distanță față de orice fenomen literar istoric se impune întotdeauna. Și totuși, există niște direcții de fundal pe care le putem analiza încă din fașă, le putem pune deoparte, la păstrare, pentru atunci când ni se va părea că direcția generală s-a schimbat suficient de mult și că vântul bate dintr-o cu totul altă direcție pentru a afirma că o nouă epocă a literaturii a luat naștere. Ultima Istorie a Literaturii Române Contemporane (1990-2020) publicată de Iovănel este un asemenea document in fieri.

Ajungem deci la o concluzie generală în ambele cazuri: și literatura tradițională, sau tradițional-analogică, cu structura sa de cenacluri, recomandări, imprimare pe hârtie, distribuție în librării etc., dar și cea digitală, cu permisivitatea și libertatea ei infinită și directitețea distribuției online activată comod de acasă cu un clic trebuiau, în jurul anului 2010, să se confrunte cu acest mediu digital, cu informația online la care se putea ajunge acum atât de ușor.

Nu degeaba a rămas proverbial pentru acele timpuri cum, de altfel, ar putea încă fi și pentru cele de astăzi, un vers al lui Andrei Dósa din volumul său Când va veni ceea ce este desăvârșit (2011), care propunea o nouă geneză a scriitorului: „Google este tatăl meu”. Dacă ne imaginăm pictura lui Botticelli, Nașterea lui Venus (1485) și înlocuim acea scoică mitică uriașă de sub zeița abia ieșită din spuma mării cu un G colorat și stilizat, așa cum o fac graficienii de la Google cu fiecare ocazie de sărbătorit, vom obține probabil o imagine destul de apropiată de artistul modern(izat) de atunci, ca și de cel normal(izat) de acum.

Mărturia mea, cu subiectivitatea ei evidentă, vine dinspre acea categorie de scriitori care s-au format online. A celor care aveau cont pe unul dintre blogurile Ning, pe poezii.biz, sau pe multe alte site-uri similare care, între timp, au și dispărut. Unii utilizatori ai acelor rețele nu erau oricum complet străini de public, ba chiar aveau o oarecare experiență în domeniul cultural-literar. Pe Rețeaua Literară, de exemplu, m-am intersectat cu pe atunci mai tânărul și mai puțin cunoscutul Claudiu Komartin. Țin minte că i-am lăsat și un comentariu la o poezie care m-a impresionat și că mi-a răspuns, deși nu mai țin minte exact cum a decurs schimbul de replici. Pe Rețeaua Literară se făceau grupuri cu membrii interesați de același subiect: grupul de poezie, grupul de proză scurtă, grupul de teatru etc. Eu eram moderatorul unui grup de pamflet și parodie, însumând vreo sută cincizeci de membri, care mergea binișor, reușind să se înscrie în top 10 cele mai active/urmărite de pe site.

Puțin mai târziu, să zicem prin 2011-2013, am început să activez pe site-ul Cititor de Proză, un proiect ceva mai intim decât Rețeaua Literară (care era uriașă ca număr de texte și de membri), unde am întâlnit scriitori cu care țin legătura și astăzi. Acolo se ocupa de grafică Maia Martin, administratorul era Emanuel Pope, iar dintre redactori mi-o amintesc mai bine pe Maria Sava, soția pictorului Nick Sava, scriitoare la rândul ei, dar și pe Viorel Ploieșteanu și Dorina Șișu Ploieșteanu, oameni cu o energie molipsitoare care acum coordonează proiectul ITACA de la Dublin, la început o revistă de literatură, de curând și o editură (e-book) și bază de date pentru scriitorii români din diaspora. Ce făceam acolo era cam același lucru ca și pe Rețeaua Literară. Scriam și comentam, doar că feed-back-ul era mai frecvent pentru că tocmai acesta era rolul redactorilor: să dinamizeze site-ul. O lecție, aceasta a dinamizării prin feed-back, care mi-a fost de folos mai târziu.

Avantajele unor astfel de rețele online erau multiple. În primul rând, spre deosebire de cenaclurile constrânse de un context spațio-temporal, pe site-uri puteai intra în contact cu oricine, oricând. Publicai seara înainte de culcare un text de proză, iar când te trezeai a doua zi dimineață vedeai comentarii lăsate sub text la ora 3-4 noaptea de către scriitori locuind în America sau Canada. Puteai primi comentarii pe text de la scriitori români din Suedia, Spania, Austria sau Germania și, bineînțeles, România, în oricare moment al zilei. Nu e poate o întâmplare că asemenea proiecte plecau mai mereu de la intelectuali emigrați: Gelu Vlașin locuia în Spania, Emanuel Pope în Marea Britanie, așa cum unul dintre fondatorii LiterNauticii, proiect la care voi ajunge curând, locuia (și încă locuiește) în Canada. Pentru cei emigrați era ultima legătură culturală cu țara de origine, pentru cei din România, o modalitate de a interacționa cultural (și nu numai) cu cei plecați în afară. În al doilea rând, puteai scrie oricui și cunoaște pe oricine: un evantai de posibilități ți se deschidea înainte de fiecare dată când aterizai pe site și vedeai că cineva a adăugat un text. Se formau prietenii, existau și divergențe, exact ca în viața reală, doar că într-un mediu diferit.

Existau, desigur, și dezavantaje. Nu știai, de exemplu, dacă să iei în serios sau nu un cititor care îți dădea sfaturi pe marginea unui text. Puteai doar să deschizi, pentru orientare, profilul respectivului comentator, să-i citești prezentarea ca să înțelegi cu cine aveai de-a face. Dacă publicase până atunci sau avea studii ori experiență în domeniu, atunci te puteai gândi că are dreptate. Dacă, în schimb, era vreun taximetrist sau inginer care mai scria poezie în timpul liber, atunci te puteai gândi că n-are niciun habar și puteai alege să-i ignori complet părerea. Ceea ce mă duce la următorul dezavantaj: confuzia valorilor generată de calitatea deseori discutabilă a textelor. Această confuzie nu intervenea doar în cazul aprecierilor primite sau arătate față de un text în comentarii, ci și în propria scriere. Dacă modelele după care te luai nu erau cele mai valoroase din punct de vedere literar, dacă apreciai niște textulețe și niște scriitorași de toată jena? Nu prea aveai cum să alegi grâul de neghină, așa că tot la modelele literare difuzate pe căi tradiționale te întorceai (practic, la ce găseai în librării sau în presa culturală – și ea într-un proces de mutație online), iar când dădeai peste cineva de acolo care se întâmpla să aibă cont și pe vreun site de literatură, te băgai în seamă doar-doar ți-ar fi citit textele și întors comentariul. Dar cazurile astea erau, oricum, rarisime.

După ce și Cititor de Proză a ajuns la sfârșit de drum, prin 2015 Mihail Victus și Cornel Bălan fondau LiterNautica. La început nu era nimeni pe-acolo, așa că au început să caute scriitori făcând publicitate site-ului online, publicitate pe care am văzut-o și eu, drept pentru care m-am înscris fără să știu cine era în spatele proiectului. Apoi am citit comentariile lui Mihail Victus la textele mele și mi-am dat seama că îl cunoșteam de pe Cititor de Proză, proiect între timp ajuns la sfârșit. Încă de pe atunci apreciam cum scrie, îi citisem o povestire, Elefantul pe sârmă, care îmi plăcuse mult. Îmi mai comenta textele Cornel Bălan, finanțatorul site-ului și de departe cel mai activ membru, pe care abia îl descoperisem din descrierea sa: era câștigătorul ultimului concurs de debut în proză organizat de Humanitas cu romanul Escroc S.R.L. A fost și ultimul care a beneficiat de publicare prin acel concurs, abandonat în 2013.

LiterNautica era o versiune mai intimă, mai interactivă (obiectivul inițial era, printre altele, ca niciun text să nu treacă necomentat), cu o grafică excelentă (realizată de Victus) și o calitate a textelor ceva mai bună decât pe alte site-uri similare, chiar dacă încă nu atât de bună pe cât a devenit între timp. Pe la sfârșitul anului 2015 Mihail Victus, care probabil că își amintea și el de mine tot de pe Cititor de Proză, m-a invitat să fac parte din redacție. Curând ni s-a alăturat Florin Giurcă, care pe atunci nu devenise încă o vedetă a genului Science Fiction. Eram atunci trei-patru „nebuni” care comentau entuziast orice text apărea pe site, inclusiv pe cele proprii. Constructivi și mereu sinceri, nu ne plăceau (cum nu ne plac nici astăzi) pupincurismul și gratuitățile: dacă un text ni se părea prost, îl băgam la Atelier, o secțiune a site-ului în care textele trebuiau să treacă printr-un proces de rescriere de către autor pentru a fi acceptate în rubricile vizibile pe pagina inițială. Au fost organizate multe concursuri de proză tematice (și nu numai), tombole, momente în care site-ul înregistra recorduri de accesare și activitate.

Redacția a fost completată și descompletată de multe ori, nu mai țin minte în ce ordine și când anume, prin ea trecând pe rând, și unii rămânând activi până astăzi, Daniela Albu, Alexandra Niculescu, Cosmin Leucuța, Gabriel Florin Macsim, Gabriel Furmuzachi, Dan Doroșan, Alexandru Despina și mulți alții, pe care nici nu mi-i mai amintesc. Au fost invitați să colaboreze în rubrici dedicate Vasile Baghiu, Octavian Soviany, Radu Părpăuță sau Ilinca Bernea. Mulți autori care încep acum să fie tot mai cunoscuți au publicat în ultimii cinci ani texte pe LiterNautica. Unii câștigau concursurile, apoi dădeau bir cu fugiții, iar asta provoca destulă dezamăgire în redacție, pentru că ne simțeam folosiți doar câtă vreme acordam un premiu (deseori bănesc). Multora nu le păsa nici măcar de vreo părere mai avizată de la redactori cu ceva experiență, ne înjurau că nu câștigaseră, se plângeau că habar n-aveam să alegem textele mai bune. Alții, probabil tot din frustrare, comentau negativ pe Forum, ne urmăreau pe site-urile personale, postau comentarii negative și, acolo, ne trimiteau e-mailuri în care ne spuneau ce le venea la gură, pardon, la tastatură. 

Când formatul a fost schimbat în revistă lunară și sarcinile au devenit și mai multe (corectare, acceptare/ respingere texte, comunicare cu/ invitare autori, grafica fiecărui număr și aceeași dinamizare prin comentarii), am reușit să mai scăpăm de cotropitori și să ne concentrăm mai mult ca niciodată pe calitate, deși mereu se găsea vreunul care să ne sară în cap din te miri ce. 

Până la urmă, nu tot ce se petrece pe internet este „virtual”, de aceea nici nu îmi place termenul ăsta cu referire la literatura publicată online. Dacă ar fi să comparăm un cenaclu tradițional (adică nu online) cu ceea ce se făcea și sperăm să se mai facă încă pe LiterNautica, nu ar exista mari diferențe: diferă, în principal, suportul. Diferă și faptul că textul digital și discuția pe care o generează acesta pot fi citite de oricine, oriunde s-ar afla în timp sau în spațiu. Și oricine, în principiu, poate interveni. E o discuție publică și deschisă, nu se poartă în spatele ușilor închise, pe la vreo întâlnire serală. Sigur, conversațiile de după seminar au loc pe chat-uri private, la fel ca cele de pe holurile din clădirea unde e organizat cenaclul. Există frustrați în ambele situații, doar că online riști mai puțin să ți se spargă capul pentru un refuz. 

Ceea ce contează e, întotdeauna, feed-back-ul. Important e ca cineva, chiar și numai una sau două persoane, să-ți citească textul și să-ți lase un semn. Fie că e unul de respingere, fie că e unul care te îndeamnă să corectezi, fie că e un comentariu primit pe site. Scrii pentru tine, dar și pentru ceilalți. Îți face mereu plăcere ca cineva să-ți citească textul și să-ți împărtășească părerea sa. Fie că ți-o spune pe holul unei clădiri sau o scrie într-o căsuță de comentariu, informația va ajunge la tine oricum. Ca scriitor, vei simți că ai motive să continui, să devii tot mai bun. Vei simți că faci parte dintr-un grup cu aceleași interese. Că ești susținut, ajutat, înțeles.

Lucrurile astea se întâmplă de când lumea. Suportul digital este doar evoluția naturală a unui proces egal cu sine însuși, continuu în repetiția sa ciclică. În ultimii zece ani multe reviste, bloguri și site-uri de literatură și cultură online au luat naștere. Pe la unele s-au bătut și încă se bat câmpii, apa-n piuă, se taie frunze la câini, în fine, înțelegeți voi, pe când altele au reușit să devină puncte de referință pentru scriitori în formare (îmi vine în minte, fără să mă gândesc prea mult, Rev de Pov, unde am citit niște texte de proză excelente de-a lungul timpului, pe unii dintre autorii cărora invitându-i și pe LiterNautica).

(Și) așa s-a făcut literatura în ultimii 5-10 ani pe la noi și, cred eu, bine s-a făcut: s-au creat rețele și grupuri ca în orice epocă, s-au adunat în jurul acestei arte, până acum imposibil de definit, numită literatură, toți cei interesați de ea într-un anumit moment istoric. Unde și cum anume nici nu mai contează, ce rămâne este o conversație interesantă pe care o ai atunci când, din mediul digital, treci la o întâlnire în cel analogic, îți privești în ochi partenerul de discuție și zâmbești, pentru că vă înțelegeți atât de bine!

Pavel NEDELCU

Scriitor. Traducător. Critic literar. Locuiește în Italia din 2009. Licență în Limbi și Literaturi Străine și Masterat în Traducere la Università degli Studi (Torino). Redactor al revistei culturale LiterИautica. Câteva dintre povestirile și eseurile sale au fost publicate în reviste precum Tribuna (debut), Ateneu, Egophobia, etc. A fost premiat la mai multe concursuri de literatură, organizate de către PEN România (2016), revista Tribuna (2017), MNLR (2020), Cenaclul UBB/revista Apostrof (2020), etc.

Echipa

Arhiva

 

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

(Anii 90. Anii 2000: 1998-2005. Anii 2005-2007. Anul 2008-2009. Anii 2009-2011. Anul decăderii - 2012. Prin cenușa imperiilor - 2013-2019.)

PS. Vă așteptăm cu amintiri, opinii, comentarii - să scriem împreună istoria literaturii postdecembriste.

 

 

NOUA LITERATURĂ

Cine aude azi de Shenzhen, se gândește nu doar la hub-ul tehnologic ultra-avansat, ci și la Dafen, cuib straniu al artelor și al exploatării crunte, suburbie unde mai multe generații de meșteri trudesc zi și noapte să copieze capodopere ale picturii pe care patronii lor le vând, apoi, la prețuri derizorii în lumea largă. Proza Andreei Ghiță îmbină caligraficul extrem-oriental și estetismul european, amintind de voltele unui Yasushi Inoue. Totul împachetat într-o intrigă polițistă discretă, care funcționează, în final, și ca parabolă a artei.

Ștefan FIRICĂ

 

CARTEA SĂPTĂMÂNII

 

Roberto MERLO

LITERA

 

 

Un trailer fain, primit de la Andrei Boncea: The Protégé (produs de Lionsgate Movies), film cu substanță narativă și suspans - în premieră pentru revista OPTm.

 

 

CĂRȚI NOI

 

O carte premiată

Traducere de Oana BOȘCA MĂLIN și Cristina GOGIANU

Romanul lui Sandro Veronesi este o carte despre eroismul cotidian, scrisă cu talent și inteligență epică.

„Magistral: un cabinet de curiozități plin cu mici minunății.“

Ian McEwan

 

Recomandată de Ovidiu ȘERBAN

LITERA

 

 

Curtea-Veche

 

Mihail Sișkin la elefantFest, în dialog cu Mihaela Dedeoglu. Trad. Antoaneta Olteanu

 

 

O carte teoretică despre fragilitatea teoriilor

Institutul European

LITERA

 

 

Copyright © optmotive.ro