OPTm
nr. 69

Roberto Merlo: O castană vrăjită

Salonul de carte de la Torino, 2007. Mă plimbam printre cărți ca orice zenob, când l-am văzut prima oară: un bărbat zâmbitor, care la fiecare pas împrăștia în jur albine de spumă, mici zburătoare dizolvate în aerul verii, transformate într-o mireasmă narcotică, încât, fără să-mi fi propus, m-am luat după el. De altfel, să nu credeți că eram nebun: toți zenobii veniți la târg îl urmau fascinați, încât ziceai că suntem în Parfumul lui Süskind. Credeam că nu știe de mine, că nu mă remarcase deloc, când l-am auzit spunându-mi, ce faci Zenob, după cum te holbezi la mine, precis n-ai mai fost la Torino! Eram uimit de cum mă luase la fix, dar și fâstâcit rău, așa că vă spun drept, doar am aprobat vag, fără să nimeresc vreun cuvânt. Între timp se făcuse seară, iar, de unde inițial am urcat într-un taxi, m-am trezit că pluteam pe Vittorio Emanuele, tolănit pe o frunză de dafin. Îmi mai amintesc de-o terasă și de-un vin, în care pluteau drăcușori în haine de bal. Abia după aceea, săptămâni mai târziu, am aflat că Roberto Merlo e inițiat în metafizică și în alte științe discrete ale Renașterii, că în unele nopți stă de vorbă cu Ficino & Pico, iar studenții lui, de la Universitatea din Torino, înregistrează cu telefoanele toate vocile care-l însoțesc. În plus i s-a dus vestea pentru un sacou bej, din inișor, din care la fiecare pas, la fiecare mișcare ies cuvinte de ceață, parte a unui poem nesfârșit. Unii capturează aceste cuvinte, au colecții și versiuni - deunăzi m-a sunat Pavel Nedelcu să-mi spună că a ajuns la nr 200.

1. Spune-mi, Roberto, ce vrăji ai moștenit de la bunica ta?

Bunica mea din partea mamei avea tot felul de credințe și știa să facă până și ceva farmece. Când eram copil nevorbitor am trecut prin perioada paraziților intestinali și-mi povestește mama că bunica lua o farfurioară cu apă curată, mi-o punea pe burtică și aruncă în ea niște fire de ață roșie, boscorodind numai ea știa ce. Dacă viermii mureau din cauza boscorodelilor bunicii sau de la medicamentele prescrise de pediatru, asta deja e altă poveste... Printre datinile păzite cu sfințenie de mama-mare (și în dialectul meu, piemontez, de lângă Torino, așa îi zice la bunică, granda, adică „mare”) era și cea de a culege, toamna, când învelișul verde crapă și fructele cad cu un pocnet în jurul copacului, castane porcești și să împartă câte una fiecărui membru al familiei, cu recomandarea s-o ținem mereu în buzunar pentru a ne feri de răceală și de friguri. Acum câțiva ani, făcând ordine într-un dulap, am dat de un penar al meu din clasa – cred – a opta, iar din măruntaiele săculețului ăluia, de pânză ștearsă și tocită, mi s-a rostogolit în palmă o biluță neagră cu o pată alburie, foarte ușoară, ca din plută, lucioasă ca o perlă și tare ca piatra. Castana bunicii. Și azi, ori de câte ori se face toamnă și castanii sălbatici de pe aleile din Torino încep să-și lase povara, eu culeg câte o castană și mi-o pun în buzunar, că de… - în cei aproape 40 de ani în care a făcut parte din viața mea, din cei 102 cât a trăit, pe mama-mare n-am văzut-o niciodată răcită.

2. Ce personaj de ficțiune îți place si unde te-ai duce cu el?

Întrebarea asta are atâtea răspunsuri câte clipe, stări și circumstanțe sunt într-o viață de om. Primul meu instinct a fost să mă străduiesc să formulez un răspuns serios, de profesor, aducând un erou măcar de genul Hans Castorp, Leopold Bloom sau Zeno Cosini. Dar în acest moment în care scriu (duminică seară, cu amenințarea zilei de luni imediat după colț) sunt obosit și simt un puternic puseu de efuziune, așa că merg pe varianta celui mai mic efort – să spun adevărul – și-ți mărturisesc că în momentul de față răspunsul meu este ceva de genul „Indiana Jones, pe o navă spațială, într-o galaxie far, far away... ” Distracție, aventură, în general happy ending. De fapt, acum că mă gândesc mai bine, probabil că mi-ar ieși una din aventurile tânărului Han Solo, ceea ce nu este neapărat rău!

3. Povestește-mi despre începuturile profesoratului tău!

Înainte de a intra profesor la universitate am lucrat timp de câțiva ani, ocazional, dar destul de des, prin școlile din Torino unde un director mai luminat și cu mai mulți bani la dispoziție hotărâse să organizeze cursuri speciale – mai ales de limba italiană, dar nu numai – pentru elevii străini care soseau în cursului anului școlar, ca să nu-i piardă pe drum. Era prin 2008-2011, cam așa ceva, după intrarea României în UE, când situația multor românii plecați în Italia se regularizase din punct de vedere legal, iar părinții puteau să-și cheme copiii din țară și să-i dea la școală la noi. Prin urmare, eram contactat pentru a lucra anume cu elevii proaspăt sosiți din România sau din Republica Moldova. A fost o experiență frumoasă și utilă, din care am învățat multe. Odată am fost chemat la un liceu „bun” din centru orașului, din inițiativa unei profesoare de științe ale naturii, tânără și entuziastă, care chiar ținea ca acești elevi să nu rămână în urmă din cauza obstacolului lingvistic. Mă duc cu ea din clasă în clasă, în timpul pauzei, mă prezint și îmi cunosc viitorii studenți. Totul merge bine până când ajungem la ultimul copil, Bogdan (numele nu este secundar în această poveste). Doamna dirigintă mi-l prezintă, în italiană, copilul își aude numele și știe de ce sunt eu acolo, așadar zâmbește, ezitant dar parcă oarecum bucuros. Eu încep să vorbesc către el în românește, spun cum mă cheamă și care e treaba mea și-l întreb de unde vine. Văd cum, brusc, zâmbetul firav îi piere de tot pe buze. Copilul se uita la mine ca mâța în calendar. Cam nedumerit de reacția neașteptată, repet întrebarea, mai adaug ceva amabil. Nimic. Bogdan face ochii mari, îmi dau seamă că vrea să zică ceva, dar parcă nu îndrăznește. În acel moment, preț de o singură clipă, am fost convins că am pășit în Twilight Zone – știți, show-ul ăla american în care unor oameni oarecare li se întâmplă tot fel de chestii năstrușnice și supranaturale – și că nu mai știu să vorbesc românește. Adică, eu doar cred că vorbesc această limbă, dar de fapt ceilalți nu aud decât o bolboroseală lipsită de sens. Apoi raționalistul din mine și-a revenit și a luat situația în mână, întrebând: „Where are you from, exactly?” Ochii lui Bogdan se luminează de înțelegere și zice repede: „Serbia!” Mă întorc spre profesoară, de altfel un om cu totul deosebit, și zic: „Da’ copilu’ ăsta vine din Serbia, nu vorbește românește!” La care ea, cu nonșalanța omului obișnuit cu ideea că 2+2 fac 4 peste tot în lume: „Știu, dar nu-i cam același lucru?”

Povestea se termină bine, pentru că întâmplarea face că în Universitate am studiat și sârba; nu știu cât o mai ști azi Bogdan despre ciclul apei în natură, dar atunci a promovat clasa.

ZENOB

Zenob face parte din grupul „Perucile verzi”.

Echipa

Arhiva

 

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

(Anii 90. Anii 2000: 1998-2005. Anii 2005-2007. Anul 2008-2009. Anii 2009-2011. Anul decăderii - 2012. Prin cenușa imperiilor - 2013-2019.)

PS. Vă așteptăm cu amintiri, opinii, comentarii - să scriem împreună istoria literaturii postdecembriste.

 

 

NOUA LITERATURĂ

Cine aude azi de Shenzhen, se gândește nu doar la hub-ul tehnologic ultra-avansat, ci și la Dafen, cuib straniu al artelor și al exploatării crunte, suburbie unde mai multe generații de meșteri trudesc zi și noapte să copieze capodopere ale picturii pe care patronii lor le vând, apoi, la prețuri derizorii în lumea largă. Proza Andreei Ghiță îmbină caligraficul extrem-oriental și estetismul european, amintind de voltele unui Yasushi Inoue. Totul împachetat într-o intrigă polițistă discretă, care funcționează, în final, și ca parabolă a artei.

Ștefan FIRICĂ

 

CARTEA SĂPTĂMÂNII

 

Roberto MERLO

LITERA

 

 

Un trailer fain, primit de la Andrei Boncea: The Protégé (produs de Lionsgate Movies), film cu substanță narativă și suspans - în premieră pentru revista OPTm.

 

 

CĂRȚI NOI

 

O carte premiată

Traducere de Oana BOȘCA MĂLIN și Cristina GOGIANU

Romanul lui Sandro Veronesi este o carte despre eroismul cotidian, scrisă cu talent și inteligență epică.

„Magistral: un cabinet de curiozități plin cu mici minunății.“

Ian McEwan

 

Recomandată de Ovidiu ȘERBAN

LITERA

 

 

Curtea-Veche

 

Mihail Sișkin la elefantFest, în dialog cu Mihaela Dedeoglu. Trad. Antoaneta Olteanu

 

 

O carte teoretică despre fragilitatea teoriilor

Institutul European

LITERA

 

 

Copyright © optmotive.ro