OPTm
nr. 81

Dispariția

Fata era mult mai tânără decât își închipuise. Sau poate că era doar o impresie, auzise de undeva că asiaticele rămân neschimbate multă vreme, la hotarul unei vârste nedefinite, pentru ca dintr-odată, peste noapte, să îmbătrânească în galop, arătând atunci mai bătrâne decât erau în realitate. Nu părea nici timidă, nici ezitantă, și asta îl puse cumva în încurcătură. Li Mei? Miss Li Mei? repetă, încercând să pronunțe cât mai clar, știa că tonalitatea greșită putea fi fatală în această limbă care-l fascinase din copilărie, conștient totodată de ridicolul întrebării și de inutilitatea ei, pentru că afară, deasupra ușii de la intrare, larg deschise, sclipeau literele latine răsucite grațios în jurul unor petale de flori de prun – aflase, deja, din dicționarul pe care și-l instalase pe telefon, că asta însemna numele ei. Caracterele chinezești erau dispuse de-a lungul laturilor, ca un fel de cadru întortocheat al firmei luminoase după care-i identificase, destul de ușor, galeria.

Era mult spus, galerie. O cămăruță de 5-6 metri pătrați, care-i servea, fără îndoială, și de atelier – mai târziu avea să afle că acolo locuia, de fapt –, pentru că undeva în spate, de unde apăruse cu un zâmbet larg pe față și ștergându-și repede mâinile pătate de vopseluri, se zărea un șevalet, cu o pânză nouă, abia începută. Pânze erau peste tot, acopereau pereții, de sus până jos, pe podea se înălțau vrafuri ordonate de tablouri care-și așteptau ramele, într-o parte, în cealaltă tablouri deja înrămate, pregătite pentru expediere, astfel încât rămăsese doar un culoar îngust de trecere, în mijlocul încăperii, la jumătatea căruia se opriseră față în față, ea micuță și parcă îmbujorată de acel zâmbet cuceritor – cu siguranță e fals, se gândi, așa își întâmpină orice client, și pentru o secundă simți o împunsătură de gelozie –, făcându-i plecăciuni repetate, el sobru, asudând dintr-odată, obosit, ca și cum uitase de ce venise.

Renoir? mormăi, descriind un cerc larg cu brațul, spre dreapta, unde în lumina prăfuită a amiezii culorile pastelate ale unor Renoir căpătaseră nuanțe și mai suave, și mai proaspete. În special două se repetau, portretul unei femei durdulii, cu părul arămiu și pielea străvezie, cu un sân dezvelit, aproape erupând din corset, atât de alb că se înfioră fără să vrea, văzându-l multiplicat ca într-un joc pervers de oglinzi, și cel al unor fete tinere, două surori, probabil, cea mare de 15-16 ani, cu o pălărie roșie, deja cochetă, privind pieziș, cea mică încă o copiliță, bucălată și dulce, cu flori prinse în boneta de catifea verde. Ochii lor negri păreau că-l caută, ademenindu-l. Erau pe puțin cincizeci numai din astea, dacă nu cumva și mormanele împachetate tot Renoir conțineau. Din când în când, cam unul la 10, calculă rapid, o identifică și pe Mona Lisa, și încă un tablou pe care nu-l cunoștea, chipul angelic al unui băiat blond, cu aer visător.

Ah, do you want a Renoir? you like Renoir? exclamă, încântată, într-o engleză surprinzător de articulată, în orice caz mai bună ca a lui, și adăugă cu o expresie șugubeață, în care se amestecau o veselie abia ținută în frâu cu mândria nedisimulată: Sunt singurele Renoir din sat, dar probabil știți...

Am fost la fabrică, bâigui, de acolo v-am luat numele, mi l-au scris și cu litere chinezești, zisese prostește „litere”, chiar dacă știa că se numesc „caractere”. Îi arătă râzând încurcat bilețelul mototolit din mână, e drept că în engleză „you” crea o impresie de apropiere cu care nu era obișnuit, în minte îi vorbea cum simțea el, cu „dumneavoastră”, nu ar fi visat s-o tutuiască, deși descoperi cu uimire, iritat cumva, că și-ar fi dorit s-o facă. Și să aibă treizeci de ani mai puțin, să nu fie acest bătrânel de care-i fu jenă, pe neașteptate, deja cărunt, deja puțin adus de spate, terfelit temeinic de viață, ca preșul uzat pe care cineva – poate cineva tânăr, poate cineva frumos și mirosind a puf de floare, ca ea – nu se îndura încă să-l arunce la gunoi, și cu un abis de plictiseală deschizându-i-se în față din iarnă, când ieșea la pensie.

Ah, la fabrica lui Huang Jiang? o umbră i se zbătu puțin pe chip, sau așa i se păru, însă zâmbetul strălucitor reveni imediat, deci ați văzut de unde a pornit totul, inima sătucului nostru Dafen, apoi spuse exact, de mai multe ori, textul reclamei care-l întâmpinase peste tot de la intrarea în localitate, DAFEN OIL PAINTING VILLAGE, și pentru o clipă nu știu dacă era serioasă sau ironică, dacă nu cumva îl lua în râs, sau se lua pe sine în râs, sau pe Renoir, pe Huang Jiang, pe Xi Jiping, pe dumnezeul ei oricare ar fi fost el, totul. Da, văzuse întreprinderea care producea tablouri pe bandă rulantă, ideea genială care-l propulsase pe Huang Jiang, un afacerist minor din Hong Kong, la rangul unui Bill Gates de Orient, cu nenumărați imitatori pe urme, hrănind economia înfloritoare a întregii provincii Shenzen, îi văzuse pe meșterii-copiatori, pentru că nu se îndura să-i numească artiști – nici măcar privirea ei calmă, încrezătoare, nu l-ar fi putut convinge –, înșiruiți, în picioare, lângă liniile de producție, fiecare specializat într-o singură trăsătură de penel, unii buzele, alții un nor sau pur și simplu o linie frântă într-un tablou cubist, asamblând tușă cu tușă, ca în visul nebun al unui Ford care, în loc de automobile, s-ar fi îndrăgostit iremediabil de culori, capodoperele muzeelor vestice.

Da, zise de data asta cu glas tare, acolo am fost întâi, își dădu seama că nu putea amâna la infinit momentul, și de ce ar fi vrut să-l amâne, până la urmă de asta venise, aș dori să vă pun câteva întrebări, știți, de fapt… am nevoie de ajutorul dumneavoastră, îi ocoli ochii, întinzându-i cartea de vizită.

Polițist? detectiv, ca în filmele americane? era uluită, șocul o făcuse să se dea un pas înapoi, își dusese mâna la gură, însă lui i se păru că încerca să-și ascundă un chicot, era, cu siguranță, inimaginabil că trăia așa ceva, de neconceput.

Da, un fel de… lucrez la Interpol, tot un fel de agenție… însă știți, munca mea e mai mult la birou…

Și atunci Renoir? continuă ea să se mire, nu pentru asta… Vai… Am crezut că…

Îmi pare rău, se grăbi s-o liniștească, era vital să nu-i piardă încrederea, de fapt sunt foarte frumoase, da, chiar îmi place Renoir, dar eu… cum să vă spun, de fapt mă interesează niște tablouri mai vechi…

Mai vechi?

Da, de pe vremea când lucrați la fabrică…

Nu mai lucrez de vreun an și ceva, îi tăie vorba, pe un ton repezit, ca și cum asta ar fi rezolvat problema.

Îmi dați voie să vă întreb de ce, formulase de-a dreptul ceremonios, îi era clar că încerca să tragă de timp, dar nu era doar asta, simțea cu adevărat curiozitate, căzuse, bineînțeles, victimă unor proiecții facile, era conștient, lumina răsfrântă din felinarele de hârtie, sidefiul pielii fetelor lui Renoir, mirosul de terebentină, amestecat cu un iz vag, necunoscut, să fie iasomie, nu că s-ar fi priceput la parfumuri, dar iasomia suna ca ceva ce s-ar fi potrivit, ce i s-ar fi potrivit. Încercă să surâdă și fu ușurat, aproape fericit când ea îi oferi, scuzându-se, un loc la o măsuță scundă, din încăperea alăturată, și un ceai. Într-un colț, sub un teanc de pânze noi, era salteaua care îi servea, mai mult ca sigur, de pat. Borcane și vaze cu pensule de toate dimensiunile erau înșirate peste tot.

În timp ce apa clocotea într-un fierbător electric aproape identic cu cel de la el de-acasă, fapt care-i prilejui o mică glumă, astăzi pe orice scrie made in China, dar poate că nu era tocmai spiritul cel mai potrivit, încerca să destindă cu orice preț atmosfera și asta îi crea o stare de nervozitate pe care n-o înțelegea, află că era studentă la arte, în ultimul an, că le trimitea, regulat, bani părinților dintr-un sat numit Nantou, iar restul îi investise, împreună cu un prieten, tot pictor și el, în acel atelier-galerie independent, că Renoir era căutat mai ales de pensiunile de pe Coasta de Aur dar nu aducea decât trei sferturi din profitul, să zicem, unui Van Gogh ca Floarea-Soarelui, că bogătașii chinezi începuseră, de ceva vreme, să se intereseze și de picturile tradiționale, dădea bine să ai pe pereți un peisaj cu vârful cețos al unui munte și bărci pierdute în zare, dovedea, și asta, puterea Chinei, o sursă în plus de mândrie națională, deci făcea și picturi tradiționale sau, sublinie ea, picturi ca acestea în stil tradițional, dar încerc să aduc și ceva nou, și arătă spre tablourile care atârnau, suspendate de cadre de metal, din tavan, aici, repetă, aici pot exprima… pot picta ce vreau eu, și acest ”eu” pâlpâi, cumva, în aer, ca o scânteie, care-i aduse sângele în obraji.

Deși sunteți specializată în portrete, vreau să zic, când vine vorba de arta vestică, își căuta cuvintele, uitându-se absorbit la încheieturile ei subțiri și la palmele mânjite de culoare, pe care purta, ca o floare deschisă, un bol miniatural cu ceai.

Știți, ar fi bine să o iau cu începutul, să vă explic de ce sunt aici, cu toate că, în acel moment, nimic nu i se mai părea sigur, singura certitudine era că bea, alături de ea, un ceai cu aromă de iarbă și simțea o apăsare ciudată în piept, este vorba de niște cazuri, da, mai precis 7, 7 cazuri de dispariții, nerezolvate, am fost contactat de un ofițer de la Paris, el este cel care a făcut legătura, și apoi mi-a cerut ajutorul…

Ce legătură?

Da, legătura între ele, cum să vă spun, au fost semnalate în mai multe locuri, 2 la Paris, v-am zis deja, 3 la Roma și 2 la New York, dar tiparul, tiparul este cel care… Uitați, puse cana jos și-i căută, pentru prima dată de când stăteau de o parte și de alta a mesei, privirea, este vorba de persoane care au dispărut fără urmă, din camera de hotel, nu există nicio motivație, o cauză care să ne facă să credem că… pur și simplu s-au evaporat, toate lucrurile au rămas în încăpere, așa cum erau, hainele, actele, da, și bani, carduri, tot… în fine, este exclus ca ele să se fi dat la fund, erau persoane normale, cu familii, slujbe, înțelegeți, pur și simplu au dispărut, și ofițerul care se ocupa de cele două din Paris, l-am amintit deja, el a văzut… a observat… apoi a început să investigheze… În fiecare dintre acele camere, de unde dispăruseră , into thin air cum se zice în engleză, nu am înțeles niciodată cum ar putea fi aerul subțire, dar să revin, în fiecare cameră era același tablou, un autoportret al Fridei Kahlo…

Cu colier de spini și colibri… completă, și lui i se păru că-i tremură vocea puțin.

Da, da, exact, și acest detectiv a devenit curios, care erau șansele, înțelegeți, ca în fiecare… v-am spus deja, 7 cazuri, 7 Frida Kahlo, toate tablouri provenind din fabrica lui Huang Jiang din Dafen… Și cercetându-le atent, cu lupa, da, este meritul lui, ce să zic, mie nu știu dacă mi-ar fi venit ideea…

Îl urmărea concentrată, bând ceaiul, a doua cană, cu înghițituri mici, foarte rare.

A făcut o descoperire uluitoare, în ochiul drept, în centrul pupilei, înțelegeți, în ochiul drept al Fridei Kahlo, era ascuns un caracter chinezesc, același, stați, vi-l arăt imediat, se căută în buzunare, da, ăsta este, îmi pare rău, l-am copiat cum am putut mai bine, it’s terrible, yes, râse încurcat, dar sper să vă dați seama, m-am străduit, da, probabil că pare desenat de un copil de grădiniță…

Nu, nu, este chiar foarte bine, se grăbi să-l liniștească, însă cu trăsăturile dintr-o dată înăsprite. Este xiao. Vorbise atât de încet că trebui să se aplece în față, peste bol și ceainic, pentru a auzi acel xiao care sunase aproape ca un suspin.

Da, așa este… Evident, nu trebuie să vă spun eu asta, aproape își cerea scuze pentru situația caraghioasă în care se afla, și înseamnă, dar știți mai bine ca mine ce înseamnă… Înseamnă „a dispărea”.

Și așa ați ajuns la fabrică și de acolo…

Da, da… O fixă, încercând să-i descifreze expresia, dar lăsase capul în jos, stătea dreaptă, cu spatele împietrit, cu mâinile cuminți în poală, ca și cum și-ar fi așteptat sentința.

Sunteți singurul care știe, a fost secretul meu, până acum…

Se temea că va începe să plângă, așa că se pomeni vorbind fără să vrea, nu a fost ușor, a trebuit să… da, mi-au spus că ochii erau sarcina dumneavoastră, toate Fridele cu colier de spini și colibri, nu se știe de ce au fost populare o perioadă, să vă spun drept, am plătit ceva, întâi managerul, așa mi s-a prezentat, apoi contabilul…

Dădu nerăbdătoare din cap, știu, știu, îmi pare rău, așa este peste tot aici…

Nu contează, important e că…

Este o ideogramă foarte frumoasă, xiao, îl întrerupse dintr-odată. Întotdeauna mi-a plăcut s-o desenez. Vedeți cele trei liniuțe de aici? ca niște stropi de apă, este o parte componentă care chiar asta înseamnă, apă… nu știu de ce… este mai ușor să dispari în apă, poate? decât în aer? ce credeți? Și aici în dreapta, jos, este luna. Poate că, într-o noapte cu adevărat întunecată, luna este înghițită de ape? Dar nu, bat câmpii. Și recunosc, a fost o prostie din partea mea, o copilărie, nu știu de ce, mi-a venit într-o zi ideea și m-a amuzat teribil… Era ca și cum…

Da, de ce? M-am gândit mult la asta, ce v-a împins să…, mărturisesc că m-a frământat chestiunea, se aplecă din nou spre ea, obligând-o astfel să-și ridice chipul, nu era frumoasă, își spuse, avea ceva neregulat, o lipsă de armonie între frunte și bărbie care îți dădea un sentiment de neliniște după o vreme, e un gest de revoltă? un protest, în fața comerțului grotesc cu falsuri? acestei proliferări a minciunii, care este lumea contemporană? un simbol, nu-i așa, un fel de strigăt disperat, mai bine să orbesc, decât să fiu martor la o asemenea înșelătorie?

Un comerț care mă hrănește, totuși… Până la urmă, toți știu că sunt fake-uri, deci nu e niciun rău în asta.

Și totuși…

Și totuși… se opri, căutându-și cuvintele. Apoi ridică din umeri, era un gest al ei, scurt, repezit, undeva între lehamite și nerăbdare. Oricum, nu are nicio importanță, a fost un simplu joc, să-i zicem o descărcare… o mică distracție, atâta tot.

Doar că…

Doar că ce?

Doar că, vedeți, dicționarul, stați, îl am aici, deci a treia semnificație, dacă înțeleg bine, să-mi spuneți dacă greșesc, înseamnă și „a face să dispară”, „a dizolva”, „a elimina”… Adică vedeți, ochiul acela, poate că nu vrea doar să dispară, el, poate s-a săturat să îndure, pur și simplu, tăcut, pasiv… Sigur, ochii nu vorbesc decât figurat, dar înțelegeți ce vreau să spun, ochiul acela drept al Fridei Kahlo poate că a ales să se răzbune…

Nu, nu înțeleg. Suna sigură pe sine, sfidătoare, și abia atunci înțelese el că niciodată nu fusese pe punctul să plângă. Spuneți clar ce aveți de spus.

Exact asta nu putea. Se auzi pronunțând în fața ei ceea ce repetase, luptând cu sine, de atâtea ori, întorcând lucrurile pe toate fețele, trecând prin toate stările posibile, până la epuizare, și își dădu seama că nu va putea articula imposibilul, sub privirea ei limpede, care îl provoca, se vedea bine, era evident că ar fi putut formula ea concluzia, dar nu o făcuse, îl aștepta pe el, știind prea bine că, odată scoase din neant acele cuvinte, s-ar fi produs ceva ireversibil, care l-ar fi prăbușit într-o falie a haosului, a unui absurd strivitor care ar fi anulat nu numai propriile sale strădanii de a găsi un sens în toată această mascaradă a existenței, ci și pe cele ale umanității, în întregime. Aceasta era miza, și se întrebă dacă nu cumva o luase razna.

Totuși, îngăimă, nu poate fi o coincidență.

Nu există coincidențe, răspunse, zâmbind.

Tresări și simți cum se înăbușă. I se păru că totul începe să tremure în jur, că tablourile spânzurate, ca lustre grotești, de tavan, se vor desprinde în secunda următoare, zdrobindu-l. Poate mi-a pus ceva în ceai, îl fulgeră, apoi se rușină singur de asemenea stupiditate.

Fata râse brusc, un râs clar, batjocoritor. Și ați citit prea multe legende chinezești, v-ați gândit la Wu Daozi, nu-i așa?

Se uită la ea aiurit, scuturând din cap.

Wu Daozi, pictorul care a dispărut, se zice, în propriul tablou. A deschis ușa peșterii pictate și s-a strecurat înăuntru, sub ochii împăratului. Îl înțeleg, și eu stau de multe ori, noaptea, trează, cu ochii pironiți în tavan, și nu-mi doresc altceva decât să dispar. Să fie ștearsă orice urmă a mea din lume. Dar nu se întâmplă niciodată, dimineața vine ca și până atunci, o iau de la capăt, o altă zi, la fel cu cea veche, identică... Dar pariez că și dumneavoastră ați simțit asta, nu? Nu?…

Înainte să apuce să-i răspundă, făcu un semn vag cu mâna, ca atunci când vrei să treci, în grabă, la următorul punct de pe listă. Avea clavicule plăpânde, nasturii aurii care-i țineau strânsă, deasupra sânilor minusculi, salopeta, prinseră o rază de la lampa de duzină, cu un cap de dragon solzos, și luciră ca și cum, da, se înfioră din nou, ca și cum ar fi fost niște orbite imense, dilatate.

Și v-au trimis să mă arestați? Râdea acum fără jenă.

Vai, nu, cum credeți, nu… De fapt, colegul de la Paris, știți care, s-a convins că era imposibil, da, teoria era o fabulație, și a clasat cazurile, nerezolvate, da, m-a rugat chiar să nu vorbesc despre asta, să nu-i stric reputația, însă eu… mie nu mi-a dat pace povestea asta, este inuman, nu-i așa, să existe asemenea coincidențe, undeva trebuie să fie o explicație, până la urmă, ce ai de pierdut, mi-am zis, ieși la pensie, e șansa ta să faci ceva ce ți-ai dorit toată viața, să călătorești în China, și așa… am depus cerere de concediu, nimeni nu știe că sunt aici.

*

Stătea întins, în patul imperial din camera de hotel, ornat special cu mătase roșie pentru turiștii vestici veniți în căutare de hituri pe instagram, Dafen oil painting village era un subiect care îți aducea, garantat, like-uri, un selfie lângă un pictor autohton, zâmbind satisfăcut, ținând-o în brațe pe Marilyn a lui Warhol, sau chiar pe Michelle Obama în taior gri, văzuse multe și din acestea, erau la modă de ceva timp, era foarte, foarte obosit, respira greu, o moleșeală pusese stăpânire pe el ca și cum i-ar fi dat târcoale un început de gripă. De când plecase de la Li Mei Studio, simțise cum i se zbătea ceva în piept, neclar la început, ca un nod de câlți, din ce în ce mai mare, o senzație de gol, ca atunci când te uiți în jos de pe marginea unui zgârie-nori și îți vine amețeală, acum, cu privirea țintuită în tavan, avu impresia, pentru prima dată în acea zi stranie, că ajunsese la o concluzie, ceva se limpezise, numai că acea claritate nu însemna nimic, pentru că ce sens puteau să aibă gândurile nebunești care i se învârteau în minte, cum ar fi fost dacă ar fi rămas acolo, nimeni din biroul lui nu i-ar fi dus lipsa, niciun criminal din lumea asta nu ar fi tresărit de bucurie, la gândul că va rămâne, astfel, neprins, cum ar fi fost viața lui alături de Li Mei, nu ar fi cerut prea multe, doar să-l lase să-i amestece culorile, să-i dizolve în apă batoanele de cerneală solidă, ar fi învățat și asta, i-ar fi adus, umil, ceaiul lângă șevalet și apoi s-ar fi ascuns într-un colț, urmărindu-i fără să clipească, ore în șir, fiecare mișcare, fiecare încruntare a sprâncenelor și fiecare zvâcnitură a mâinilor subțiri lunecând peste pânză, o fericire dureroasă îi cuprinse oasele, imaginându-și toate astea, o zbatere, ca și cum în locul inimii ar fi avut o bucată de fier încins, ar fi dat orice pentru o astfel de zi, o singură astfel de zi, apoi putea muri liniștit, lumea și-ar fi continuat mersul, la fel de coruptă, de vulgară, de inutilă, dar el ar fi trăit, cel puțin, câteva ore de extaz care ar fi răscumpărat totul, ochii i se împăienjeniră de lacrimi, degetele i se încleștară și, fără voia lui, scormoniră în buzunar, apucară un bilețel mototolit, îl desfăcură, netezindu-l, în aer, era chiar bucata de hârtie pe care, tremurat și strâmb, copiase el xiao, xiao, șopti uimit, ca și cum chiar ea s-ar fi aplecat peste chipul lui, să-l sărute.

Și atunci liniile negre începură să se îndrepte, recompunând, născute din vârful pensulei lui Li Mei, stropii vii de apă, colțul de jad al lunii, perfecțiunea ultimei priviri, în centrul golului care se lățea, înghițind totul.

Roxana-Andreea GHIȚĂ

Conf. univ. dr. la Catedra de Studii Anglo-Americane și Germane, Facultatea de Litere, Craiova, Andreea are ca domenii de interes: teorii ale amintirii și memoriei, literatura Holocaustului, teoria și practica traducerii literare, fotografie, literatura și estetica japoneză. Și un moto: the feeling of beauty is the feeling of 'muga': no-self or ecstasy. (Nishida)

Echipa
Arhiva

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

(Anii 90. Anii 2000: 1998-2005. Anii 2005-2007. Anul 2008-2009. Anii 2009-2011. Anul decăderii - 2012. Prin cenușa imperiilor - 2013-2019.)

PS. Vă așteptăm cu amintiri, opinii, comentarii - să scriem împreună istoria literaturii postdecembriste.

NOUA LITERATURĂ

Cine aude azi de Shenzhen, se gândește nu doar la hub-ul tehnologic ultra-avansat, ci și la Dafen, cuib straniu al artelor și al exploatării crunte, suburbie unde mai multe generații de meșteri trudesc zi și noapte să copieze capodopere ale picturii pe care patronii lor le vând, apoi, la prețuri derizorii în lumea largă. Proza Andreei Ghiță îmbină caligraficul extrem-oriental și estetismul european, amintind de voltele unui Yasushi Inoue. Totul împachetat într-o intrigă polițistă discretă, care funcționează, în final, și ca parabolă a artei.

Ștefan FIRICĂ

CARTEA SĂPTĂMÂNII

 

Roberto MERLO

LITERA

 

 

Un trailer fain, primit de la Andrei Boncea: The Protégé (produs de Lionsgate Movies), film cu substanță narativă și suspans - în premieră pentru revista OPTm.

 

 

CĂRȚI NOI

 

O carte premiată

Traducere de Oana BOȘCA MĂLIN și Cristina GOGIANU

Romanul lui Sandro Veronesi este o carte despre eroismul cotidian, scrisă cu talent și inteligență epică.

„Magistral: un cabinet de curiozități plin cu mici minunății.“

Ian McEwan

 

Recomandată de Ovidiu ȘERBAN

LITERA

 

 

Curtea-Veche

 

Mihail Sișkin la elefantFest, în dialog cu Mihaela Dedeoglu. Trad. Antoaneta Olteanu

 

 

O carte teoretică despre fragilitatea teoriilor

Institutul European

LITERA

 

 

Copyright © optmotive.ro