OPTm
nr. 85

La Praga vremea este instabilă

Praga va rămâne a ei pentru totdeauna. E o axiomă. Acel oraș are o umbră ce planează asupra sa, un spirit ce-și flutură aripile și în vâlvătaie, pot simți mirosul parfumului ei. Mireasma s-a îmbibat în ziduri ca sudoarea unui ev încheiat.

Și totuși, astăzi sunt aici. Am revenit la locul crimei. M-am mințit spunându-mi că trebuie să plec în vacanță. E perioada din an în care fug din biroul cocoțat la etajul al șaselea al unui zgârie-nor din Aurel Vlaicu. Scap de vocile care repetă la obsesie aceleași replici și trăiesc în pătrățelul lor fără a-și bate capul cu haosul din afara orarului.

Din momentul în care am coborât în aerul fierbinte al Bucureștilor am fost eliberat. Picioarele m-au tras peste drum în mallul pe care am ajuns să-l detest. Locul din care smulg puține clipe de relaxare. Știu că nu găsesc nimic din ceea ce îmi trebuie, dar tot merg acolo.

În acea zi am rătăcit pe culoarele ticsite de oameni. Necunoscuți care îmi stăteau în cale. Mă mințeam că vreau să ajung undeva. Voiam să iau o hotărâre, dar mi-era greu. Ceva atât de banal ca o destinație de vacanță... Am știut că vreau ceva nou, un loc să-mi fie străin și să mă incite. Să trezească în mine dorința de a-l explora.

M-am oprit la o cafenea și am comandat un espresso. Mi-am lăsat geanta lângă scaunul fără spătar, mi-am trântit telefonul pe măsuța din față, dar am rămas blocat. Nu-mi venea să-mi verific emailurile sau să caut vreo ofertă turistică. Am continuat să mă holbez la oamenii ce treceau nepăsători prin fața micuței cafenele naufragiate în șirul de magazine sclipitoare.

Nimic nu mi-a atras atenția. Nu simțeam nicio emoție când priveam chipuri tinere, fețe zâmbitoare, râsete necontrolate sau figuri severe. Îmi erau cu toții străini. Îmi venea să spun că eu sunt străin de lumea asta și nu am ce căuta aici. Dar nu puteam pleca altundeva. Sunt cetățean de humă și asta mi-e soarta.

Chelnerița se întoarse cu ceașca de cafea pe jumătate goală. O așază în fața mea și îmi zâmbește. Dau din cap impasibil. Nu-mi stătea mintea să intru în discuție cu acea domnișoară, oricât de atrăgătoare îmi părea. Îmi pierise tot cheful de joacă. Mai mult, simțeam acea expresie dizolvându-se printre neuroni.

Cetățean de humă. Așa spunea ea. Era vorba ei. Un pasager clandestin descoperit într-un moment inoportun. Eram convins că după zece luni am scăpat de ea. Că m-am curățat complet de acel virus livrat de acul lui Cupidon. Poate că asta nu e posibil. Și toată viața vei regăsi ruine ale posibilităților sfărâmate. Atunci am știut. Am acceptat că sunt prizonier și am pus mâna pe telefon.

Nu am avut de făcut multe bagaje, așa că a doua zi mă plimbam deja pe străzile Pragăi. Adus cu forța de un gând străin. Ce puteam găsi aici? Nu mă aștepta nimeni și nici nu am spus nimănui unde am plecat. Ar putea la fel de bine să creadă că m-am dus în croazieră pe Nil sau la băi la Techirghiol. Mi-era indiferent.

A plouat când am ajuns. Toată ziua am stat în apartamentul închiriat și am privit pe geam deversarea apelor deasupra acoperișurilor seculare. Eram destul de aproape de centru. Voiam să mă plimb mult. Speram că dacă voi acoperi cât mai mult teren, aș putea rupe vraja. Aș putea să-mi recuceresc orașul.

De cu seară cerul a devenit senin. Era semnalul așteptat. M-am îmbrăcat, mi-am lăsat telefonul pe pat, dar mi-am luat camera de fotografiat. Simțeam o lehamite puternică, dar în același timp voiam să fotografiez cât mai mult. Nu avea niciun rost, nu erau pentru ochii altora, dar voiam să-mi găsesc o ocupație.

Am mers pe străzi ca un bezmetic. M-am rătăcit. Eram prea mândru ca să consult vreo hartă, iar telefonul nu era la mine. Dar nu m-am oprit. Îmi dădeam seama că revin la aceleași colțuri de stradă, privesc aceleași ferestre și ornamente excesive și dau de mine însumi. M-am întors acasă după ora 12 și m-am culcat imediat. Am dormit fără vise.

A doua zi, m-am trezit de dimineață. Nu am tras draperiile, așa că soarele mi-a invadat camera fără drept de apel. Am stat jumătate de oră pe laptop încercând să-mi compun un traseu pentru astăzi. Mai aveam două zile și nu voiam să le risipesc fără a revedea principalele atracții ale orașului. În scurtă vreme, am coborât la un restaurant de lângă casa unde stăteam și am luat un mic dejun frugal.

Nu mi-era foame. În acea dimineață pâinea îmi părea răscoaptă, ceaiul searbăd și cârnații răsuflați. Chiar dacă eram aproape singur în acea încăpere rustică și semiîntunecată, am luat masa cu ea. Stătea pe scaunul din față, în amintire. Îmi povestea peripețiile de acum câțiva ani, când am ales Praga ca primă destinație de vizitat împreună.

Am iubit acel oraș încă dinainte de a o cunoaște. Eram fascinat de istorie medievală, de trecutul orașelor din centrul Europei. Praga era cireașa de pe tort. În adolescență nu se punea problema să o vizitez pentru că eram sărac. După aceea, cerințele s-au suprapus și mi-au măcinat timpul. Până când a apărut ea. Ne-am reîntâlnit și în dragostea pentru acest oraș.

Am stat doar trei zile. Și acelea cu ore petrecute în gară, prin taxiuri, prin restaurante. În restul timpului am fost doi turiști îndrăgostiți ce se grăbeau să-și indice nu știu ce palat și nu știu ce biserică. Nu am ratat niciun monument, nicio alee, niciun deal. Așa că prin tot acest oraș, privind cu atenție, văd urmele pașilor ei. Văd reflecția ei în vitrine și glasul ei în vreun salut stâlcit scăpat de-un turist distrat.

Cel mai mult doare acest furt. Aș putea spune că a fost hoață de la bun început. Mi-a furat inima. Părea genul de femeie pe care o găsești o dată în viață și căreia ai vrea să-i pui totul la picioare. Și apoi, în mai puțin de un an, să-ți dai seama că mult prea ușor s-a căscat o prăpastie între voi. A fost o vrăjitoare care a condensat veșnicia în câteva luni de paradis efemer.

Nu-i port pică. Nu sunt ridicol. Când a plecat nu am spart vaze, nu am șters fotografii, nici nu i-am otrăvit câinele. Ne-am îmbrățișat ultima dată, ne-am privit în ochi poate sperând să prind o ultimă rugă. N-a fost să fie. Am fost amândoi încăpățânați și ne-am văzut de drum.

Mai rău mă doare că mi-a furat Praga. Orașul ăsta, chiar dacă nu-i deloc diferit de Cluj, Budapesta, Paris sau Napoli, nu mai face parte din lume. Substanța lui e îmbibată în persoana ei. Amprenta ei se găsește pe cărămizile fiecărei case și trotuarele au o singură direcție de mers, impusă de nostalgie.

Mă plimb pe străzi fără direcție. Simpla readucere în minte a numelui ei mă aruncă într-un labirint fără scăpare. Evadez înspre podul Carol. Plin de oameni, ca de obicei. Aparatul de fotografiat stă închis în mâna stângă. Aștept culoarea verde la semafor și apoi plec împreună cu un alt grup de pietoni.

Fundalul e cuprins de dealurile verzi. Un pumn de civilizație mărginit de măreția geologică. Abia acum observ asta. În mod normal, aș fi încântat de statuile ce mărginesc podul, de priveliștea turlei catedralei St. Vitus sau de vreo altă clădire al cărei nume îmi vine în minte. Acum văd culisele, spațiul nemărginit care permite piesei de teatru să se desfășoare.

E greu să vezi natura în București. Mă plimb prin parcuri, dar am impresia că gardul e la următorul colț. Nu mă simt liber nici în vreo promenadă mai lungă prin Herăstrău. Și din oraș nu prea ies. Nu am unde. Sunt singur și doar zăpăceala orașului mă liniștește aducându-mi aminte că fac parte din stup. Mi-e mai bine așa.

Îmi dau seama că am trecut podul. Mă opresc sub turnul Mala Strana. Îmi trag răsuflarea de parcă am fost fugărit. Mă uit în spate simțind că cineva mă urmărește. În situația asta, cel mai bun lucru pe care aș putea să-l fac este să-mi scurtez vacanța. Am crezut că îmi voi putea face de lucru și voi ocoli fantasma ce înconjoară cetatea, dar e prea mult pentru mine.

Și apoi, căderea. Am văzut-o. Contrar logicii și realității, era ea. Acolo, pe stradă, uitându-se lung la un anunț postat pe peretele unui restaurant. Părul blond căzându-i în valuri pe umeri, bărbia puțin ascuțită, ochii verzi. Purta blugi și o cămașă albă peste care avea o geacă de piele neagră.

Nu s-a uitat la mine, deși trebuia să mă fi văzut. Mintea îmi spunea că este o coincidență. E o altă femeie care seamănă bine cu Ela. Cel mai probabil era pe la Tropice vizitând vreun oraș cu nume imposibil de pronunțat. Era într-o cruciadă neîntreruptă contra imobilității. Nu avea cum să fie în Praga tocmai în ziua în care eu eram aici.

S-a întors și a luat-o pe stradă în jos. Din instinct m-am urnit din loc. Nu știam ce fac. Dar nu puteam să o las să plece. Pentru că era ea. Intuiția îmi fierbea măruntaiele. Nu puteam pierde ocazia de a-i vorbi.

Am coborât scările și am plecat în urmărirea ei. Chiar dacă nu se grăbea, avea un avans față de mine. Am mărit pasul. Eram convins că se joacă iar cu mine, cum o făcuse de atâtea ori. Voia să o prind. Se lăsa prinsă și apoi cădea în brațele mele. O altă amintire pe care o credeam îngropată adânc în cimitirul minții.

Părea totuși să se grăbească. Să nu fie conștientă de jocul distanțelor. Aș fi vrut să alerg după ea, dar aș fi trezit suspiciuni. Făceam pași tot mai mari, simțind cum hainele mă trăgeau înapoi. Fruntea îmi era îmbibată de sudoare și palmele erau de asemenea lunecoase. Iar ea era departe.

Ne apropiam de un colț. Am fost legat de convingerea că nu trebuie să o las să treacă de acel colț. Era o barieră pe care nu o puteam trece. Ar fi trebuit să fac orice pentru a o opri. Altfel, nu mă va vedea. Mi-am învins instinctul și am alergat. Abia acum am reușit să ajung în apropierea ei.

Am atins-o pe umăr. Ea a tresărit, s-a întors pe jumătate, cu ochii căscați de spaimă. A vrut să o ia la fugă. Am prins-o repede de mâna dreaptă. Stăteam în stradă, pe trotuarul pustiu și o trăgeam înspre mine.

— Nech me jit!

M-am uitat prostit la ea. Vocea a spart vraja. Nu era ea. Uitându-mă atent la trăsăturile ei fine, era evident. Nasul era mai pronunțat. Avea o cicatrice la tâmpla stângă. Culorile unghiilor erau prea stinse pentru temperamentul ei. Și buzele erau subțiri, adolescentine.

— Let me go!

Să-i dau drumul? Să-i dau drumul... Nu era ea, era doar o fantasmă. Visul unei femei de care mă îndrăgostisem, dar căreia nu i-am privit niciodată acele detalii care o făceau să fie Ela. Tânăra asta era o străină pe care, ca un idiot, am acostat-o în plină stradă.

Ceva mă făcea să-i țin încă antebrațul. Aș fi vrut să fie ea. Să râdă, să-și dea capul pe spate, să pornească un hohot și să-mi spună că-i o păcăleală. O făcea atât de des și mă făcea să-mi dau seama cât de nesigur eram când venea vorba de relațiile cu oamenii.

Încet, mi-am eliberat strânsoarea. Părea că toată conștiența mea era concentrată în vârful degetelor care gustau din nou aerul liber, după ce s-au înfipt în materialul scânteietor al gecii. Am murmurat niște scuze cu un glas scăzut. I-am spus că am confundat-o. Nu părea deloc împăcată cu ideea și a plecat în fugă, pierzând-o după ce a trecut colțul.

Am răsuflat ușurat. Nici eu nu știu de ce. Mi-am șters sudoarea de pe frunte și am scos harta din buzunar. Am deviat de pe traseu, dar m-am regăsit imediat pe foaia de hârtie. Cel mai bine era să vizitez acum Cetatea, fiind destul de aproape de ea. Era un punct de belvedere de unde se puteau face niște fotografii excelente.

Străzile căpătau o nouă șoaptă în urechi. Deși cred că aceea rămăsese întotdeauna acolo, dar fusese bruiată de un dor întârziat. Am privit cerul și de când am venit, pot spune că era cel mai senin. E o constatare ciudată, dar trece dincolo de frontierele meteorologiei. În nări îmi fremăta din nou mirosul de zidărie, de lemn putrezit, de trecut. Praga îmi vorbea pentru prima dată pe limba ei.

Iuliu Cezar STURZA

Născut la Macea, lângă județul Arad, are studii în teologie pastorală și în istorie. Scrie proză, cronică și eseu, colaborând cu diverse reviste. A scris romanul Labirinturi de lut (2020) și volumul de nuvele Ocolul inimii și-al clipei (2021).

Echipa
Arhiva

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

 

NOUA LITERATURĂ

Proza lui Cezar Sturza are tensiune, emoție și grijă față de subiect. Deși adoptă tonul confesiunii, chiar păcălindu-ne un timp că povestește despre o călătorie la Praga, intră pe nesimțite în ficțiune, creând atmosferă și un final convingător.

Doina RUȘTI

CARTEA SĂPTĂMÂNII

LITERA, 2021

Recomandată de

Cristina BOGDAN

Lunea prozatorilor la Bogdania

 

Insitutul European, 2021

Portretul lui Dorian Gray a stârnit la apariție un uriaș scandal. Combinând elementele unui roman gotic cu cele ale prozei franceze decadente, cartea este una dintre cele mai importante creații ale lui Oscar Wilde și unul dintre romanele clasice ale lumii.

LITERA, 2021

Humanitas

Editura ART

AUDIOBOOK

Mihai Călin citește din A.E. Poe (Pe VOXA)

TRAFIKA, un radio literar

Tritonic, 2021

IN CURÂND

Copyright © optmotive.ro