OPTm
nr. 87

DRACULA: Calitatea sângelui

A intrat într-o sală înaltă, cu acoperiș de lemn și pereții albi. O fostă galerie de artă, acum reutilizată. I-a întins formularul femeii de la intrare, apoi s-a așezat în fața bărbatului în alb. Acesta stătea la o masă lipită de peretele exterior al unei alte săli, cel puțin la fel de mare ca prima. Vlad s-a așezat pe scaun, în fața bărbatului în alb.

— Ați completat tot? întrebă bărbatul.

— Tot.

— Sunteți sub tratament?

— Nu.

— Păi și de ce ați lăsat liber?

— N-am văzut!

Bărbatul în alb trase o linie orizontală, apoi dădu pagina.

— Nici asta cu alergia n-ați văzut-o?

— Acolo n-am știut ce să scriu, răspunse Vlad categoric.

— Păi, dacă sunteți alergic la vreunul dintre componente!

— Asta am înțeles, dar nici nu știu care sunt componentele.

— Și ați venit așa, fără să vă informați, spuse bărbatul în alb în timp ce arunca pixul pe masă.

— Păi, spuneți-mi-le dumneavoastră, dacă tot le știți, eu n-am găsit unde să scrie.

Bărbatul în alb înșirui cadențat câteva substanțe, ca și cum ar fi rostit pe silabe un singur cuvânt. Vlad nu știa ce înseamnă acele silabe, nici cuvântul, așa că răspunse că nu era alergic la nimic. Interlocutorul luă iar pixul și desenă încă o bară orizontală. În spate, alte persoane așteptau la coadă, cu privirea în pământ. Vlad se gândi că se simțeau la fel de confuze ca și el.

După ce termină de citit formularul, bărbatul în alb îl puse peste altele alcătuind un vraf dezordonat și, fără să-l mai privească pe cel din fața lui, spuse:

— Următorul!

Vlad înțelese că trebuie să se ridice urmărind indicația mută a bărbatului de a se așeza pe un rând de scaune lipit de un alt perete al sălii. Pulsul îi acceleră fără motiv pe măsură ce, prin ușa întredeschisă a sălii adiacente, zărea oameni stând pe scaune, ca el, doar că în centrul sălii, bandajați, la o anumită distanță unii de alții. În locul său se așezase acum o femeie cu părul roșcat ce își freca mâinile cu îngrijorare, pocnindu-și degetele. Îl urmărea concentrată pe bărbatul în alb, care, la fel de concentrat, îi răsfoia formularul pagină cu pagină. Vlad putea auzi ce vorbeau.

— Sunteți alergică la vreunul dintre componente?

— Nu știu să fiu, dar nu știu nici care-s componentele...

Bărbatul enumeră iar substanțele. Fruntea femeii se încrețea la fiecare silabă. Vlad se simți străpuns de sensul dreptății. Nu puteau pretinde ca fiecare dintre ei să știe componentele. Nu puteau pretinde ca fiecare să se informeze de unul singur. În plus, nici nu li se spusese unde să citească. Fiecare se informase cum și unde putuse.

De fapt, cei mai mulți dintre ei așteptaseră să măsoare efectele operațiunii naționale pe familie sau prieteni. Unii dintre ei cădeau pe stradă, când se întorceau acasă. Alții chiar la ieșirea din cabină. Unii ajungeau la spital chiar în aceeași seară, alții mureau în somn, crezând că e vorba de efecte secundare, până când se agravau în timpul nopții. Se zvârcoleau în cearceafuri cu febră, vomitau fără să se poată opri. Nu conta vârsta, tot ce conta era calitatea sângelui.

Vocea bărbatului în alb răzbătu iarăși sala în care se adunaseră într-un rând curbat spre ușa de la intrare vreo zece persoane:

— Cum veniți voi așa, neinformați, eu nu știu...

Femeia nu spuse nimic. Bărbatul dădu din cap dezaprobator și strigă:

— Următorul!

Femeia se ridică și urmă degetul mut al bărbatului, așezându-se lângă Vlad, la un scaun distanță. Vlad simți o tensiune inexplicabilă crescând în el odată cu așezarea femeii. Pieptul i se încălzi, sângele i se zbătu în tâmple, de parcă inima i s-ar fi urcat în cap. Până la urmă, izbucni:

— Dumneavoastră chiar credeți că o să se schimbe ceva?

Femeia de lângă el tresări când Vlad începu să vorbească; se vedea pe chipul ei schimonosit cât era de îngrijorată. Ambii se priviră speriați pentru câteva secunde.

— Nu știu ce să zic! La televizor așa au dat. Că economia o să crească...

— Lăsați ce dă la televizor, e totul sub controlul lor. Pe Facebook, altă treabă!

— Nu știu, chiar nu știu. Adică... ne sacrificăm pentru binele tuturor...

— Și dacă e o minciună, dacă vor, de fapt, să ne extermine?

— De ce să ne extermine? Doar ce au zis că o să ne fie mai bine, că o să avem mai mulți turiști. O să ne civilizăm și noi, ca în Vest.

Acum, lui Vlad îi părea rău că începuse discuția. Femeia era slab informată și îl enerva asta. Nu îi suporta pe cei care nu se îndoiau de nimic. Cei pentru care lumea era ceea ce se spunea că era, nu ceea ce alții spuneau că ar fi fost. Pentru că, dacă ar fi fost cum ar fi spus cei care spuneau ce spuneau, atunci cu siguranță nu ar fi putut fi cum spuneau cei care spuneau altceva. Or, lui Vlad i se părea că nu era deloc așa, deși, cine știe, în lipsa unei explicații convingătoare, ar fi putut fi și așa.

Se ridică de pe scaun dintr-odată și se duse țintă la bărbatul în alb:

— Iertați-mă, spuse Vlad avansând, am uitat să vă întreb...

— Dom’le, păstrează distanța, răcni cel în alb și dădu repede din mână spre ușa de la intrare, de parcă ar fi făcut autostopul.

— Nu, nu mă apropii mai mult, dar numai să vă întreb...

— Ce să mă întrebi, nene, ce să mă întrebi, acum ți-a venit să mă întrebi?

— Păi na, ce să fac, am uitat mai devreme...

— Da’ capul de ce nu ți l-ai uitat, mă, îh?

— Eh, haideți, lăsați, nu vă supărați... Numai asta să întreb, dacă aveți vreun număr verde, știți, dacă mi se-ntâmplă ceva...

— Haide dom’le, fii serios, ești om în toată firea. Ți-e frică de atâta lucru?

— Nu, chiar deloc, doar pentru ca să știu cui să mă adresez dacă, doamne ferește...

Între timp, în dreptul lui Vlad ajunse un gardian îmbrăcat în negru. Masiv, mirosind a transpirație, gardianul îi indică lui Vlad cu brațul lungit scaunul de pe care se ridicase.

— Dom’le, suni la Urgențe și gata, răzbătu vocea bărbatului în alb. Ce număr verde? Unde te crezi, în America? Da’ stai liniștit, că nu se întâmplă nimic. Stai la locul tău și așteaptă-ți rândul!

Vlad trebui să se așeze iarăși pe scaun. Din când în când, privea prin crăpătura ușii întredeschise din a doua sală, observa mișcările, chipurile schimonosite ale oamenilor așezați pe rândurile de scaune ce străbăteau sala. Îi vedea cum se chinuie, sleiți de puteri, să țină ochii deschiși, în timp ce membrii personalului se plimbau de colo-colo, în uniforme verzui, glumind între ei.

Când veni rândul său, un bărbat tânăr își scoase capul pe ușa salonului și îl chemă înăuntru. Vlad înghiți în sec și se strecură înăuntru, aruncând o ultimă privire speriată femeii rămase în urmă.

Zeci de scaune aliniate de-a latul noii săli formau șiruri paralele. Pe scaune, văzuse bine, oameni cu bandaje murdare de sânge. Nu toți reușeau să stea așezați, unii ajunseseră să se sprijine de spătare cu capul, în timp ce corpul li se bălăngănea în aer, ca un balansoar stricat. Când erau pe punctul de a cădea, vreo uniformă verde înainta spre ei și îi trăgea în sus de gulere. Văicărelile, lamentările și plânsetele străbăteau sala ca o tânguire funebră.

— Haideți odată, spuse tânărul îmbrăcat în verde către Vlad.

Pe ecusonul său negru scria cu litere mari, roșii, Vlad Dracu.

— Sunt Vlad, spuse Vlad.

— Și eu, tot Vlad, răspunse Vlad.

— Ce coincidență...

Vlad, cel îmbrăcat cu o cămașă roșie, de in, intră în cabina minusculă amenajată, ca o capelă, de-a lungul unui perete lateral. Vlad, cel îmbrăcat în cămașă medicală verde, trase perdeaua și îi indică un scaun.

— Haideți, mai cu viață, ce, doar nu vă e frică de-o înțepătură?

— Ce, mie? Chiar deloc!

— Atunci așezați-vă! Dați-vă jos cămașa!

— Cămașa?

— Cămașa! Ce e asta, de pe dumneavoastră?

— O cămașă, ce să fie?

— Păi, vedeți? Dați-o jos!

Vlad își descheie fiecare nasture cu grijă, de parcă ar fi oficiat un ritual solemn.

— Haide odată, domnule Vlad, spuse cel în verde, că sunt atâtea persoane care așteaptă!

Bărbatul în verde smulse cămașa din mâna lui Vlad și o agăță într-un cuier improvizat de-a lungul peretelui. Își scoase masca chirurgicală și dădu la iveală doi canini enormi, strălucitori, de lup flămând. Vlad nu se putu uita la el în timp ce îl întreba, cu pupilele mărite:

— Care mână o folosiți mai mult?

— Dreapta, dreapta... se auzi răspunsul sufocat de respirația accelerată.

Apoi, se auzi o horcăială scurtă și Vlad simți cum colții bine ascuțiți ai bărbatului îi străpung brațul până la vena principală. Apoi ascultă cum sângele este sorbit din el ca printr-un pai. Vru să țipe, însă nu găsi forța necesară. Își apăsă fruntea în brațul drept, cu care își acoperise ochii.

Când ieși din cabină câteva zeci de minute mai târziu, nu reuși să ajungă la scaunul liber din mijlocul încăperii. Căzu dintr-o dată pe podea cu un sunet flasc, izbindu-se cu fruntea de parchet.

Vlad se simți apucat de mâini și de picioare, transportat pe sus de-a lungul sălii, până într-o curte interioară. Înainte să-și piardă de tot cunoștința, mai apucă să simtă mirosul greu al corpurilor nemișcate peste care fusese aruncat. Mai văzu cupa unui excavator apropiindu-se, mai auzi sunetul oaselor zdrobite ale cadavrelor aruncate, unele peste altele, într-un tomberon uriaș de metal.

Pavel NEDELCU

Scriitor. Traducător. Critic literar. Locuiește în Italia din 2009. Licență în limbi străine și masterat în traducere la Università degli Studi (Torino). Redactor al revistei culturale LiterИautica. Publică în mod curent povestiri, cele mai cunoscute texte ale sale fiind cuprinse în volumul Treisprezece. Proză fantastică (2021). A fost premiat la mai multe concursuri de literatură, organizate de către PEN România (2016), revista Tribuna (2017), MNLR (2020), Cenaclul UBB/revista Apostrof (2020), etc. Recent a primit premiul al II-lea la concursul „Primul roman", organizat de Ed. Litera.

Echipa
Arhiva

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

 

NOUA LITERATURĂ

Proza lui Cezar Sturza are tensiune, emoție și grijă față de subiect. Deși adoptă tonul confesiunii, chiar păcălindu-ne un timp că povestește despre o călătorie la Praga, intră pe nesimțite în ficțiune, creând atmosferă și un final convingător.

Doina RUȘTI

CARTEA SĂPTĂMÂNII

LITERA, 2021

Recomandată de

Cristina BOGDAN

Lunea prozatorilor la Bogdania

 

Insitutul European, 2021

Portretul lui Dorian Gray a stârnit la apariție un uriaș scandal. Combinând elementele unui roman gotic cu cele ale prozei franceze decadente, cartea este una dintre cele mai importante creații ale lui Oscar Wilde și unul dintre romanele clasice ale lumii.

LITERA, 2021

Humanitas

Editura ART

AUDIOBOOK

Mihai Călin citește din A.E. Poe (Pe VOXA)

TRAFIKA, un radio literar

Tritonic, 2021

IN CURÂND

Copyright © optmotive.ro