"Mă transformi într-un clișeu", mi-ai spus. Mi-ai reproșat că viața ta e o haină strâmto-șuie din cauza mea. Că eu, un contabil insipid, mă visam inventator când am meșterit theremine-ul ăla dintr-o morișcă de vânt. Că, pe-urmă, mi s-a năzărit c-aș fi scriitor doar pentru că frec menta zgâindu-mă la cei din jur. "Un fandacsat ești! Scrii și rescrii în aer… ", ai răbufnit.

Na, că acum scriu. La laptop. Îți scriu. Chestii pe care o să ți le transmit prin postgeoloc – pentru că ți-ai schimbat numărul de telefon și nici nu-ți știu adresa. Dar nici tu n-o știi pe-a mea. După, m-am mutat. Împreună cu Bisc, mieunătorul cafeole cu care m-ai procopsit chiar înainte să te cari. (Chiar, pe unde s-o fi pitit? Azi nu mi s-a frecat de picioare, n-a miorlăit a plictiseală, nici nu l-am simțit…)

De dimineață mă tot uit prin binoclu – mi-am cumpărat un Bushnell profi luna trecută. De când cu teleworkul și livratorii de orice, ies rar din casă, mai mult ca să-mi… înghiontesc gândurile. Stau cu orele la fereastra (cam slinoasă) bucătăriei. Observ viețuiala, blurată de draperiile semi-transparente, din apartamentele învecinate; mă atrag mai ales bizareriile, gesturile nelalocul lor. Din miezuri anecdotice pot încropi, în minte, trame captivante. Nu reușesc să leg lucrurile întotdeauna, dar, oricum, rămân cu "images for thought"…

De exemplu. Dimineața, la etajul șase în blocul de peste scuarul înverzit, o femeie, să aibă vreo 40, scoate în balcon o colivie cu zăbrele din lemn, goală pe dinăuntru. O curăță cu mișcări domoale, apoi se apropie de marginea balconului și privește în depărtare, mă rog, înspre blocul meu (parcă se uită fix la mine). Începe să vorbească sau să fredoneze – presupun, eu nu aud nimic, doar îi văd buzele țuguindu-se. Pe urmă înhață colivia și dispare-n casă. Cu două etaje mai jos, cinci tipi (și tipe?) se strâng în sufragerie cam de două ori pe săptămână, după-amiaza. Fereastra nu e acoperită, așa că… scena-i deschisă. Aștia se sparg în tumbe, fac salturi de broască pe podea. Își sincronizează țopăiala aia chircită, încearcă niște scheme… Pentru parkour oare? A, și poartă cagule de diferite culori, nu i-aș recunoaște fără ele.

Cei mai mulți locatari, atât cât văd, sunt însă jalnici, complet anoști… Le-am prins rutina și-i evit. În blocul din stânga, perpendicular pe-al meu, mă exasperează unul cu un tricou (același?) inscripționat cu "Rip it off". Apare după-amiază târziu. De la un job, presupun. Cum intră în living, își scoate laptopul din rucsac și îl așază pe măsuța de cafea. Apoi își desface un Hell și se pune pe tastat. Concentrat, vârât cu totul în monitor. Așa îl las, așa îl găsesc. Nu-i înțeleg deloc pe gamerii ăștia compulsivi. Sau poate scrie instrucțiuni-cod, setează boți? O fi vreun Mitnick workaholic? Mișto e însă, într-un apartament de deasupra ăstuia, o femeie îmbrăcată sclipicios, cu țâțoancele la vedere. Are părul ba nisipiu, ba roșu asfințit, ba smoală lungă și linsă. Când e brunetă, mă gândesc că ești tu. De fapt, că-i blondă sau roșcată, tot tu ești: îmi închipui că porți peruci și joci roluri (parcă asta te incita) și îmi faci diverse chestii așa, mai… retrofoxy.

Dă-ți seama la ce-mi zboară mintea acum! Te-aș lăsa un pic... Oricum, trebuie să apară și Ripitoff.

*

Poliția descinse în garsonieră și, după o inspecție sumară la fața locului, îl săltă pe individul care se holba în apartamentele învecinate printr-un binoclu Bushnell militar. Voaioristul chelios era principalul suspect în dubla omucidere din cvartal – a brunetei și a bărbatului zis "fratele", supranumit de alții "mădulărosul", de fapt "peștele“ rețelei.

Tastează grăbit, nerăbdător să încheie capitolul la care migălește de-o lună. Îi păruse rău că s-a băgat în proiectul ăsta de ghost-writing – și-așa trecea printr-o perioadă dementă la job, șefu-său îl încălțase cu-o tonă de bilanțuri și registre de evidență… Dar acum psy-thrillerul pare să se așeze în matca bună. Își șterge degetele transpirate pe tricoul inscripționat cu "Rip it off" și mai ia o gură de Hell. Privirea îi fuge brusc pe fereastră. Într-un balcon din blocul vecin, cotoiul cafeole, pe care-l mai zărea câteodată, se cocoață dintr-un salt pe pervaz: pândește un porumbel care se-nfoaie pe o cracă din apropiere.