A fost odată un om ca toți oamenii. Părea că ascunde un secret. Ca toți oamenii. Nu am vrut să îl zgândăr, așa că nu l-am întrebat despre asta. Vorbea mult. Cât a fost noaptea de lungă, a băut, a mâncat și a vorbit. A plecat înainte să răsară soarele. Aveam drum în aceeași direcție, așa că i-am propus să mergem împreună, dar a insistat ca eu să mai rămân, să mă bucur în continuare de petrecere. Când i-am spus că plec oricum de acolo, a insistat că se grăbea.

Am așteptat să plece el primul, cum i-a fost dorința, iar apoi am pornit și eu, chiar în urma lui. Era o dimineață rece, în rest cu nimic neobișnuită, timpul trecea repede, dar așa trece mereu dimineața. Soarele se ridica mai mult și mai mult, căldura creștea, am ridicat ochii spre cer... apoi l-am privit din nou pe acest om... pe care soarele nu îl privea... și am aflat secretul lui: nu avea umbră.

Eram gata să-mi văd de drum și să uit de toate astea, pentru că e bine să îți ferești ochii de ceea ce nu poate vedea soarele, însă următorul său gest m-a surprins.

S-a îndreptat către o porțiune plină de copaci, și, după analize îndelungate, s-a așezat sub cel mai umbros.

Am vrut să aflu tot, tot, tot ce se întâmpla acolo și de ce, dar am adormit.

— Tu n-ai fructe... ești mare și degeaba... nu ai nimic de oferit... te mănâncă viermii... nu vezi ce-ți fac ciocănitoarele? Dar eu te pot salva... îți pot oferi tot ce ai tu nevoie...

Copacul s-a speriat un pic, pentru că nu mai auzise niciodată nici asemenea critici, nici asemenea promisiuni... cât despre nevoi, nu știa care sunt alea, dar se bucura că cineva își poate da seama de ele...

— Îmi place umbra ta, ia zi, mă lași să stau aici?

Copacului i s-a părut ciudat că omul a întrebat asta după ce stătea deja de ceva timp la umbra lui, dar a apreciat că, totuși, a întrebat. Nimeni altcineva nu îi punea întrebări vreodată, oricum.

— Tu nu-mi vorbești... și totuși, eu te-ascult... înțeleg tot ce-mi zici... știu că-i greu să fii așa mare, să faci umbră și degeaba... dar uite, eu totuși stau cu tine. Și-ți accept chiar și cel mai mare defect: umbra asta mare.

"Oare poate un om să înțeleagă ce spun? Nu m-am gândit niciodată c-ar fi greu să fiu eu, dar acum că a zis-o el... parcă are dreptate un pic... Umbra? Defect?... cândva venea aici tot timpul un om, o fată, se odihnea la umbra mea, se încărca din seva mea și umbrele noastre se împreunau atunci... aveam aceeași licărire, ea în ochi și eu în trunchi... ne spuneam că suntem una și aceeași... omul ăsta, care a venit acum, nu știu ce vrea... uneori îmi dă impresia că, dacă ar putea, m-ar scoate din rădăcini, că mi-ar vinde umbra pe câteva monede și că mi-ar rupe fiecare creangă... dar sunt atât de singur... nici frații mei nu mă mai recunosc de când mi-a plecat fata... îl voi adăposti o perioadă."

La prima ploaie, deși copacul se străduia să îl alunge de sub ea, pentru a nu risca să îl trăsnească un fulger, omul nu s-a clintit de acolo.

— Vezi, eu te iubesc indiferent de vremea de afară și de riscurile acestei iubiri.

Copacul știa prea bine ce urmărea de fapt: să fie amândoi trăsniți de fulger, vina să cadă pe copac, iar atunci copacul să se simtă îndatorat să îi ofere orice își dorește.

Însă fulgerul nici măcar nu a apărut pe cer în acea noapte.

După ce a încetat ploaia, omul a urinat pe copac.

— O să îți prindă bine, o să vezi.

Atunci m-am trezit. Tot ce auzisem nu fusese un vis, ci auzisem așa cum se aud în timpul somnului sunetele din jurul tău. Pentru că eram odihnită, am putut atunci să îmi dau seama că acel copac este copacul meu. Și că eu eram fata care fugise de lângă el. Îmi era atât de rușine... dar omul începuse să scrie cu un cuțit "AL MEU" pe trunchi, așa că nu am mai stat pe gânduri și m-am dus acolo unde era locul meu, să îmi salvez copacul, și, implicit, pe mine.